Tur turistic olandez: Olanda de Nord-Frizia

Am plecat de dimineaţă spre centura A10 (Ring) a Amsterdamului şi de pe ea am luat-o pe un drum naţional. Am trecut printr-un sat cu nume frumos, Monnickendam şi am ajuns la Volendam.

Orăşelul are în jur de 20000 de locuitori şi prezintă interes turistic prin centrul său cu case vechi şi prin portul de agrement de la Marea Interioară (IJsselmeer). Când am ajuns în port aici era ceaţă şi destul de frig. Erau ancorate multe iahturi ale olandezilor, care la sfârşit de săptămână navighează pe Marea Interioară şi pe canale.

În port.

Marea Interioară.

Din Volendam se ajunge foarte repede cu vaporaşul în insula Marken, care este foarte aproape. Şi noi am plecat spre insulă, dar cu maşina. Din 1957 insula a fost legată de ţărmul provinciei Olanda de Nord printr-un dig care are pe el un drum naţional într-o stare perfectă, ca toate drumurile olandeze.

Insula este o destinaţie turistică, locuitorii ei mândrindu-se că stau în case de lemn, ca cele de acum 200 de ani şi că se îmbracă în portul popular de atunci. Remarcabili sunt saboţii de lemn cu care sunt încălţaţi. În plata biletului de parcare intra şi vizitarea tuturor obiectivelor turistice de pe insulă, care erau marcate cu un semn special.

Am vizitat un atelier în care, în faţa turiştilor se derula tot procesul de fabricare artizanală a saboţilor, de la alegerea lemnului şi până la prezentarea produsului finit. Cine voia putea să-i cumpere şi să-i încalţe apoi. Mihai spunea că astfel de saboţi se pot cumpăra şi în Amsterdam şi la un preţ mult mai mic.

Am vizitat portul de agrement, plin şi el de vase mici şi elegante. Aici Betty a devenit prietena unui cârd de raţe pe care s-a apucat să le hrănească cu pâinea neagră olandeză, din dotare.

Hrănind raţele.

Printre sute de catarge.

Am trecut apoi şi am vizitat un complex unde se aflau case vechi olandeze şi o biserică deasemenea foarte veche.

Pe un pod ridicător.

Deşi parcarea era plătită pentru întreaga zi (că altfel nu se poate), am părăsit insula şi ne-am dus la Alkmaar. Cu cei aproape 100000 de locuitori este cel mai mare oraş al Olandei de Nord (în afară de Amsterdam şi Haarlem, capitala ţării şi respectiv a provinciei). Este foarte renumit pentru marea gamă de brânzeturi care se produce aici.

Am fost şi noi în vechea Piaţă de Brânză, unde după ce am gustat mai multe sortimente, ne-am decis asupra unuia din ele. Toate brânzeturile pe care le-am văzut în magazinele din Amsterdam erau gălbui. Din această cauză cea aleasă de noi a fost albă şi puţin pişcătoare la gust. Nu-mi amintesc ce marcă era.

Am mers mai departe în staţiunea marină Egmond aan Zee, vestită pentru tratarea bolilor respiratorii. Am stat puţin pe o bancă din faţa plajei. Foarte puţini curajoşi făceau baie în Marea Nordului, care trebuie să fi fost rece în această zi.

Repede am ajuns în mica staţiune din apropiere, Bergen aan Zee, foarte frumos amenajată, cu toate că nu are nici 500 de locuitori.

Plaja.

Parcul din Bergen...

Cu multă verdeaţă.

Am plecat mai departe, tot prin Olanda de Nord spre imensul dig Afsluitdijk. El a fost construit între 1927-1933 după planurile inginerului Cornelis Lely. Acesta nu a apucat să-l vadă terminat, deoarece a murit în 1929.

Digul a închis Golful Zuiderzee de la Marea Nordului şi a creat Marea Interioară, cel mai mare lac cu apă dulce din Olanda. Digul are 32 de kilometri, aproape 100 de metri lăţine, 180 de metri sub apă şi 7 deasupra apei. Pe el se află autostrada care uneşte provinciile Olanda de Nord şi Frizia. Am oprit pe dig tocmai în locul unde s-au efectuat în 1933 ultimele lucrări de închidere.

Pe dig.

Drumarul olandez.

Deasupra...

Autostrăzii.

Nivelul Mării Nordului este mai ridicat decât cel al Mării Interioare, astfel că mulţi îl consideră pe Afsluit un baraj şi nu un dig.

Traversând digul am ajuns în Provincia Frizia. Am părăsit autostrada şi pe un drum naţional am ajuns în satul Stavoren, care deşi are mai puţin de 1000 de locuitori este un însemnat port turistic la Marea Interioară. Are foarte multe restaurante şi câteva hoteluri. La un astfel de restaurant ne-a dus Mihai, unde el a mai fost cu un an în urmă, cu câţiva colegi şi acolo au văzut  meciul Anglia-România (2-3) din cadrul Campionatului European de Fotbal.

A comandat pentru noi trei porţii de scoici (mule sau midii), în trei castroane mari, aşezate pe o măsuţă de inox, sub care ardeau lumânări pentru a le menţine calde. Desfăceam cochiliile, scoteam afară midia, o înmuiam într-un sos şi o mâncam. Erau de-a dreptul delicioase.

De la Stavoren am mers din nou pe autostradă şi am trecut pe lîngă Emeloord, unde de-a lungul drumului erau o mulţime de mori de vânt.

Mori de vânt.

Ne-am continuat drumul şi am trecut pe lângă Almere, cel mai mare oraş olandez (150000 de locuitori), care se află în întregime, cu 2-5 m sub nivelul mării. Se prevede ca peste un sfert de secol populaţia lui să se apropie de 200000 de locuitori, oraşul mărindu-se prin pământurile răpite de la mare prin îndiguiri şi crearea de noi poldere. Se spune că o parte din aceste terenuri sunt deja cumpărate, cu toate că astăzi ele se află sub apă.

Am ajuns la Amsterdam pe întuneric. Toate străzile din jurul locuinţei noastre erau pline de ascultătorii concertului de pian. Eu şi Betty ne-am strecurat prin mulţime şi abia am reuşit să intrăm în casă. Mihai s-a dus pe nişte străzi mai îndepărtate, unde să poată parca maşina.

De la fereastra dinspre canal se vedea bine scena plutitoare, pe care Arcadi Volodos concerta. După fiecare executare a unei piese se întorcea în hotelul Pulizer gardat de un portar al hotelului îmbrăcat în mare ţinută de ceremonie: frac, cilindru şi redingotă cu fireturi, toate de culoarea roşie a unei vişine răscoapte. Acest personaj, mai elegant decât pianistul, îl însoţea din nou pe scena plutitoare pentru a mai cînta o altă piesă. Concertul era într-adevăr televizat, dar la televizor nu se vedea cu mult mai bine decât de la fereastra noastră.

A venit şi Mihai, după ce a găsit un loc de parcare şi ne-am uitat cu toţii la concertul rusului. Şi noi şi toată populaţia de pe străzile din jur am apreciat interpretarea pianistului, care în mod cert era un maestru.