Întoarcerea Acasă

După ce ne-am sculat am luat micul dejun şi ne-am pregătit să mergem acasă la Dej. Paul, fiul vecinei Maria a lui mama ne-a rugat să-l ducem şi pe el până la Cluj.

Toţi trei am părăsit Oradea şi ne-am oprit numai la Piatra Craiului, unde Betty, evident că a luat o cafea.

Piatra Craiului.

Am mers mai departe şi nu am oprit decât la Cluj, unde l-am lăsat pe Paul. Am condus cu foarte mare atenţie, trebuind să mă reobişnuiesc cu circulaţia pe două benzi. Oricât e de frumos şi binele se termină la un moment dat!

Am ajuns la Dej în jurul prânzului spre bucuria mamei soacre, care ne aştepta cu nerăbdare.

Betty cu Buni.

Am fost bucuroşi că am ajuns acasă, dar parcă aş fi vrut ca vacanţa să fi ţinut şi mai mult. A fost o vacanţă frumoasă, în care pentru prima dată, noi singuri am călătorit în şapte ţări europene.

Linz - Oradea

Ne-am trezit şi sus de la ferestre era un peisaj urban, mulţumitor, mult mai frumos ca cel din seara trecută.

În hotelul...

Din Linz.

Am luat micul dejun la hotel, după care ne-am dus în împrejurimi să găsim un bancomat de unde să scoatem nişte şilingi. La lumina zilei oraşul este frumos, chiar dacă nu ne aflam într-un cartier foarte central.

Am revenit la hotel, am luat bagajele şi le-am pus în maşină, după care am predat cheile recepţionerului. Acesta ne-a deschis liftul şi noi am putut coborî şi merge la maşină.

Am găsit drumul spre autostrada de Viena şi am văzut că în zona Dunării, care trece prin centru, oraşul este chiar foarte frumos.

Înainte de Viena am luat motorină pentru maşină şi cafea pentru Betty. Alimentate amândouă ne-am putut continua drumul şi încet-încet am ajuns la graniţa cu Ungaria. La controlul austriac de frontieră am predat formularul completat, dat de Poliţia pentru Străini din Amstelveen, care dovedea că am părăsit Spaţiul Schengen la data şi ora indicată. Austriacul l-a luat, l-a citit, l-a aruncat la coş dând a lehamitea din mână şi într-o românească fără accent a zis la revedere!

Am plătit în Ungaria taxa pentru autostrada M1 şi mai târziu am făcut aici o mică haltă într-o parcare, la vreo sută de kilometri de Budapesta, pentru odihnă şi mâncare.

Parcat în Ungaria.

Când am ajuns în Budapesta am luat-o pe centura M0, apoi pe autostrada M5. Am   mers pe ea până la intersecţia cu drumul naţional care duce la Szolnok şi mai departe în România, pe la Borş. Aici am plătit din nou taxă pentru această ultimă autostradă. În Ungaria fiecare autostradă se gestionează în mod independent.

După două ore am ajuns la frontieră pe care am trecut-o fără nicio problemă.

Am mers în Oradea la apartamentul lui mama care stătea acum la noi la Dej. Strada de acces spre casa ei se săpa la mare veselie şi nu am putut ajunge decât trecând pe o stradă pietonală, unde era interzisă circulaţia autovehiculelor. Ne-am strecurat printre oamenii ieşiţi la plimbare, care se cam uitau chiorâş la noi. Nu am întâlnit pe nimeni care să ne oprească şi am ajuns în strada unde parcăm de obicei.

Am cumpărat ceva mâncare de la magazinul de alături, am preparat-o, am mâncat-o, după care ne-am culcat.

Amsterdam - Linz

Dimineaţa am adus maşina în faţa porţii şi pe scara olandeză, strâmtă şi abruptă, am coborât bagajele şi le-am pus în portbagaj.

Am plecat apoi toţi trei, pe Mihai o să-l lăsăm la Amersfoort şi noi ne vom continua drumul spre Germania şi Austria, unde vom dormi la Linz.

Mihai a condus până la firma unde lucra. Aici ne-am luat rămas bun şi el a urcat în clădire.

Pe mine m-a cuprins o cruntă melancolie, adică o stare de tristeţe care mi-a umplut ochii de lacrimi. Nici nu am plecat din parcare, pentru că nu aş fi fost în stare să conduc.

În această zi la ora 17 Mihai îşi va susţine Examenul de Licenţă fără ca noi să putem fi de faţă. Suntem obligaţi ca pe 23 august să părăsim Spaţiul Schengen. Nu putem risca să depăşim termenul pentru că la anul iar o să ne trebuiască viză olandeză. Chiar acum când scriu aceste rânduri, după ce a trecut o bună bucată de vreme, trec printr-o stare asemănătoare, care mă emoţionează în sens negativ şi-mi readuc în ochi lacrimi similare.

După ce m-am liniştit am plecat, am străbătut porţiunea olandeză a drumului şi am ajuns în Germania.

De la Emmerich şi până la Passau am oprit în două locuri unde am luat motorină şi undeva unde am mâncat, iar Betty a băut o cafea.

Pe autostrada austriacă am fost neatenţi şi am trecut de drumul care duce la Linz. După câţiva kilometri când ne-am dat seama, am întors şi am mers în oraşul în care Hitler voia să se retragă când va ieşi la pensie.

Cu câteva zile în urmă am rezervat telefonic o cameră la un hotel din Linz, la care îi ştiam acum numai adresa. Intrând în oraş am ajuns undeva în zona unui pod peste Dunăre, unde am găsit un loc de parcare. Aici am vrut să întrebăm cam pe unde se află hotelul. Norocul nostru a fost că ne-a auzit vorbind între noi o tânără familie de români care lucrau în Linz şi aceasta ne-a contactat. Au zis că presupun unde ar fi strada şi or să ne aducă acolo. Noi trebuia numai să urmăm maşina lor.

După ce a început să se întunece, cei doi au găsit strada şi împreună cu noi au mers pe jos să găsim hotelul. La numărul indicat nu se afla decât o mare parcare automată, fără salariaţi la ora respectivă. Cei care o foloseau plăteau cu cardul.

Tânărul a spus că hotelul nu poate fi decât sus, deasupra parcării. Deşi mă îndoiam, am mers toţi patru pe nişte scări cam murdare şi într-adevăr am găsit recepţia.

Le-am mulţumit tinerilor pentru ajutorul imens pe care ni l-au dat. Fără ei nu am fi reuşit să găsim adresa respectivă.

Recepţionerul ne-a dat camera şi a fost foarte drăguţ că a format de pe telefonul hotelului numărul lui Mihai. Mihai ne-a sunat el pe numărul hotelului şi ne-a spus cum a mers Examenul de Licenţă. Toate au ieşit cu bine şi atât preşedintele comisiei, cât şi conducătorul de lucrare i-au dat nota maximă. Cu părere de rău că noi nu am fost acolo am luat camera în primire.

Era o cameră cu patru paturi, aşa că pe două din ele ne-am putut pune o parte din bagaje. Acestea le-am dus sus de la maşină cu liftul pe care l-am putut folosi descuindu-l cu o cheie, pe care ne-a dat-o recepţionerul şi se afla pe aceeaşi verigă cu cheia de la cameră.

Camera era dotată cu o baie mare şi separat cu un WC, care toate erau curate. În preţ era inclus şi micul dejun de mâine. Ne-am culcat uşuraţi că totul s-a terminat cu bine.

Pregătiri de plecare

Principala acţiune din ziua de azi vor fi cumpărăturile de ultimă oră. Am ieşit pentru asta pe drumul nostru de pe Prinsengraht şi ca de obicei am parcurs o bună parte din el.

Pe canalul...

Prinţului.

Nu ne-am dus spre Rijks Museum ci oarecum invers spre celebra Leidsestraat. A fost neapărată nevoie ca dintr-un magazin de cosmetice, Betty să-şi cumpere o cremă.

Am mers pe jos până în Koningsplein, unde vis-a-vis de intrarea în Piaţa de Flori se află un magazin din lanţul Albert Heijn. Am cumpărat, în special, mezeluri şi brânzeturi să le avem mâncare pe drum. Am cumpărat şi câteva cutii cu bere, tot pentru drum. Afară din magazin, ne-am aşezat pe o bancă şi cum eram însetaţi şi berea cumpărată era rece, am desfăcut fiecare câte o cutie şi am băut-o în aer liber, în acea piaţă centrală din Amsterdam.

Un Amstel rece.

Abia spre seară ne-a spus Mihai că noi am încălcat o lege olandeză, care interzice consumul de băuturi alcoolice în spaţiile publice. Să-i fie de bine! Berea a fost bună, ne-a picat bine şi nu ne-a prins nimeni! Pe viitor o vom bea numai acasă sau la restaurant.

Am traversat Piaţa de Flori, am mers pe Kalverstraat, am stat puţin în Dam, ultima dată în acest sejur şi ne-am dus acasă.

Betty a urcat în apartament, iar eu am rămas pe podul de pe Canalul Prinţului. Când a părut la fereastra dinspre canal i-am făcut câteva fotografii.

Apartamentul...

De pe Prinsengracht 234 D.

În continuare am împachetat, astfel că atunci când a sosit Mihai eram gata cu bagajele.

A doua zi urma să plecăm spre casă.

Biserica Sfântul Nicolae

După ce am părăsit locuinţa ne-am îndreptat spre Dam şi ne-am amestecat printre populaţia eterogenă din piaţă.

Cu Hotelul Krasnapolsky.

Cu Monumentul Naţional.

Cu un leu de la baza Monumantului.

Cu Palatul Regal.

De la Dam am mers pe jos spre Central Station pe un bulevard foarte larg şi foarte dens populat. Am admirat una din numeroasele parcări de biciclete din jurul gării, unde numeroşi navetişti, care sosesc cu trenul din localităţile lor de domiciliu, îşi iau biciclta din parcare şi se duc cu ea la seviciu în Amsterdam. La terminarea serviciului vin cu bicicleta la gară, o pun în parcare şi pleacă cu trenul acasă. Acolo în parcarea gării îi aşteaptă o altă bicicletă cu care merg acasă, pentru ca a doua zi să vină cu ea din nou la gară şi să plece cu trenul la Amsterdam. Astfel în Olanda numărul bicicletelor este mai mare decât cel al locuitorilor.

O parcare de biciclete.

Central Station este o clădire foarte frumoasă şi simerică care a fost proiectată de arhitectul care a făcut şi Rijks Museum.

Central Station.

Vis a vis de gară se află Biserica Sfântul Nicolae (Sint Nicolaaskerk).

Biserica este cea mai mare biserică catolică din Amsterdam. Ea a fost construită între 1884-1887, după planurile arhitectului Adrianus Bleijs. În ea se reunesc mai multe stiluri arhitectonice, însă predomină neobarocul şi cel neorenascentist. Din cauza preţului mare al terenurilor din oraş faţada bisericii este destul de strâmtă, este lipită de alte clădiri şi nu poate fi vizionată bine decât de mai departe de peste un canal.

Ea este flancată de două turnuri neobaroce. Între ele se găseşte o rozetă unde este un basorelief care-l înfăţişează pe Iisus Hristos şi pe cei Patru Evanghelişti. Deasupra rozetei, între turnuri este plasată statuia Sfântului Nicolae, care este patronul bisericii. Fiind ocrotitorul călătorilor pe apă, el este şi patronul  oraşului Amsterdam, un oraş care a devenit prosper, în mare parte datorită marinarilor săi.

Interiorul bisericii are formă de cruce cu trei nave longitudinale şi una perpendiculară pe ele. La intersecţia lor se află o mare cupolă, cam de înălţimea celor două turnuri.

Biserica Sfântul Nicolae

În biserică, în spatele altarului principal se află pictată Coroana Imperială a lui Maximilian I cea care se află şi pe turnul Bisericii de Vest. Biserica dispune de o foarte valoroasă orgă, din care cauză aici se organizează multe astfel de concerte. În anumite zile ale săptămânii se ţin slujbe în limbile spaniolă şi franceză, pentru rezidenţii acestor naţionalităţi, din capitala Olandei.

Ieşind din biserică am trecut pe lângă debarcaderul de unde pleacă vaporaşele în plimbările pe canale.

Debarcaderul...

De unde...

Pleacă vaporaşele.

Ne-am continuat plimbarea acum în sens invers, spre Dam şi apoi acasă.

Muzeul Van Gogh

L-am lăsat pe Mihai acasă să mai lucreze la expunerea de la Licenţă şi noi am mers la Muzeul Van Gogh. În stradă, deşi era duminică, mai mulţi muncitori demontau WC-urile ecologice puse acolo cu ocazia concertului de ieri seară.

Ne-am dus pe traseul nostru, pe Prinsengracht şi până în Museumplein, deoarece Muzeul Van Gogh este foarte aproape de Rijks Museum.

Muzeul a fost deschis în 1973, într-o clădire special construită pentru el, unde au fost expuse tablourile rămase din colecţia fratelui mai mic, Theo Van Gogh. Datorită împrumuturilor, donaţiilor şi mai ales a achiziţiilor, muzeul posedă azi cea mai mare colecţie din lume cu tablourile pictorului, care depăşesc numărul de 200. Există aici şi tablouri ale pictorilor contemporani cu Vincent precum şi sculpturi şi alte opere de artă din secolul al XIX-lea.

Un bilet de intrare costa 8,50 NLG, echivalentul de atunci al 3,86 Euro, moneda care va intra în Olanda anul viitor. Am intrat la parter, ne-am dezbrăcat la garderobă şi acolo am lăsat şi aparatul de fotografiat, pentru că folosirea lui era interzisă.

De fapt erau interzise:

• Atingerea operelor de artă
• Fotografiatul
• Filmatul
• Înregistrările sonore
• Intrarea cu rucsacuri
• Intrarea cu umbrele

Am urcat la etajul I unde erau expuse numai tablourile lui Van Gogh în ordine cronologică. Am recunoscut unele din tablourile lui şi atunci am văzut pentru prima dată, în original, preferatele noastre: Floarea Soarelui (aceasta de la Amsteram), Casa Galbenă şi Migdal Înflorit.

La fiecare tablou citeam titlul, apoi ne îndepărtam şi-l priveam cu atenţie. Am procedat la fel cu toate cele expuse, după care ne-am odihit pe o bancă.

Am reluat vizionarea, stând mai departe şi nemai citind titlul tabloului. Am fost foarte bucuroşi că le-am recunoscut pe marea majoritate.

Am urcat şi la etajul al III-lea unde foarte în fugă am mai văzut câteva tablouri ale contemporanilor artistului.

Înainte de a pleca am fost la restaurantul de la parter unde Betty şi-a luat porţia cotidiană din otrava neagră (cafeaua). Am luat şi eu o asemena otravă, dar ceva mai slabă (Coca-Cola).

Am venit acasă şi am luat toţi trei masa de prânz.

Spre seară Mihai s-a dus acolo unde ieri a lăsat maşina şi s-a întors cu ea.

Am coborât toţi trei şi am făcut o plmbare cu maşina. Mihai ne-a arătat Amsterdamul noaptea, luminat fără pic de economie.

Tur turistic olandez: Olanda de Nord-Frizia

Am plecat de dimineaţă spre centura A10 (Ring) a Amsterdamului şi de pe ea am luat-o pe un drum naţional. Am trecut printr-un sat cu nume frumos, Monnickendam şi am ajuns la Volendam.

Orăşelul are în jur de 20000 de locuitori şi prezintă interes turistic prin centrul său cu case vechi şi prin portul de agrement de la Marea Interioară (IJsselmeer). Când am ajuns în port aici era ceaţă şi destul de frig. Erau ancorate multe iahturi ale olandezilor, care la sfârşit de săptămână navighează pe Marea Interioară şi pe canale.

În port.

Marea Interioară.

Din Volendam se ajunge foarte repede cu vaporaşul în insula Marken, care este foarte aproape. Şi noi am plecat spre insulă, dar cu maşina. Din 1957 insula a fost legată de ţărmul provinciei Olanda de Nord printr-un dig care are pe el un drum naţional într-o stare perfectă, ca toate drumurile olandeze.

Insula este o destinaţie turistică, locuitorii ei mândrindu-se că stau în case de lemn, ca cele de acum 200 de ani şi că se îmbracă în portul popular de atunci. Remarcabili sunt saboţii de lemn cu care sunt încălţaţi. În plata biletului de parcare intra şi vizitarea tuturor obiectivelor turistice de pe insulă, care erau marcate cu un semn special.

Am vizitat un atelier în care, în faţa turiştilor se derula tot procesul de fabricare artizanală a saboţilor, de la alegerea lemnului şi până la prezentarea produsului finit. Cine voia putea să-i cumpere şi să-i încalţe apoi. Mihai spunea că astfel de saboţi se pot cumpăra şi în Amsterdam şi la un preţ mult mai mic.

Am vizitat portul de agrement, plin şi el de vase mici şi elegante. Aici Betty a devenit prietena unui cârd de raţe pe care s-a apucat să le hrănească cu pâinea neagră olandeză, din dotare.

Hrănind raţele.

Printre sute de catarge.

Am trecut apoi şi am vizitat un complex unde se aflau case vechi olandeze şi o biserică deasemenea foarte veche.

Pe un pod ridicător.

Deşi parcarea era plătită pentru întreaga zi (că altfel nu se poate), am părăsit insula şi ne-am dus la Alkmaar. Cu cei aproape 100000 de locuitori este cel mai mare oraş al Olandei de Nord (în afară de Amsterdam şi Haarlem, capitala ţării şi respectiv a provinciei). Este foarte renumit pentru marea gamă de brânzeturi care se produce aici.

Am fost şi noi în vechea Piaţă de Brânză, unde după ce am gustat mai multe sortimente, ne-am decis asupra unuia din ele. Toate brânzeturile pe care le-am văzut în magazinele din Amsterdam erau gălbui. Din această cauză cea aleasă de noi a fost albă şi puţin pişcătoare la gust. Nu-mi amintesc ce marcă era.

Am mers mai departe în staţiunea marină Egmond aan Zee, vestită pentru tratarea bolilor respiratorii. Am stat puţin pe o bancă din faţa plajei. Foarte puţini curajoşi făceau baie în Marea Nordului, care trebuie să fi fost rece în această zi.

Repede am ajuns în mica staţiune din apropiere, Bergen aan Zee, foarte frumos amenajată, cu toate că nu are nici 500 de locuitori.

Plaja.

Parcul din Bergen...

Cu multă verdeaţă.

Am plecat mai departe, tot prin Olanda de Nord spre imensul dig Afsluitdijk. El a fost construit între 1927-1933 după planurile inginerului Cornelis Lely. Acesta nu a apucat să-l vadă terminat, deoarece a murit în 1929.

Digul a închis Golful Zuiderzee de la Marea Nordului şi a creat Marea Interioară, cel mai mare lac cu apă dulce din Olanda. Digul are 32 de kilometri, aproape 100 de metri lăţine, 180 de metri sub apă şi 7 deasupra apei. Pe el se află autostrada care uneşte provinciile Olanda de Nord şi Frizia. Am oprit pe dig tocmai în locul unde s-au efectuat în 1933 ultimele lucrări de închidere.

Pe dig.

Drumarul olandez.

Deasupra...

Autostrăzii.

Nivelul Mării Nordului este mai ridicat decât cel al Mării Interioare, astfel că mulţi îl consideră pe Afsluit un baraj şi nu un dig.

Traversând digul am ajuns în Provincia Frizia. Am părăsit autostrada şi pe un drum naţional am ajuns în satul Stavoren, care deşi are mai puţin de 1000 de locuitori este un însemnat port turistic la Marea Interioară. Are foarte multe restaurante şi câteva hoteluri. La un astfel de restaurant ne-a dus Mihai, unde el a mai fost cu un an în urmă, cu câţiva colegi şi acolo au văzut  meciul Anglia-România (2-3) din cadrul Campionatului European de Fotbal.

A comandat pentru noi trei porţii de scoici (mule sau midii), în trei castroane mari, aşezate pe o măsuţă de inox, sub care ardeau lumânări pentru a le menţine calde. Desfăceam cochiliile, scoteam afară midia, o înmuiam într-un sos şi o mâncam. Erau de-a dreptul delicioase.

De la Stavoren am mers din nou pe autostradă şi am trecut pe lîngă Emeloord, unde de-a lungul drumului erau o mulţime de mori de vânt.

Mori de vânt.

Ne-am continuat drumul şi am trecut pe lângă Almere, cel mai mare oraş olandez (150000 de locuitori), care se află în întregime, cu 2-5 m sub nivelul mării. Se prevede ca peste un sfert de secol populaţia lui să se apropie de 200000 de locuitori, oraşul mărindu-se prin pământurile răpite de la mare prin îndiguiri şi crearea de noi poldere. Se spune că o parte din aceste terenuri sunt deja cumpărate, cu toate că astăzi ele se află sub apă.

Am ajuns la Amsterdam pe întuneric. Toate străzile din jurul locuinţei noastre erau pline de ascultătorii concertului de pian. Eu şi Betty ne-am strecurat prin mulţime şi abia am reuşit să intrăm în casă. Mihai s-a dus pe nişte străzi mai îndepărtate, unde să poată parca maşina.

De la fereastra dinspre canal se vedea bine scena plutitoare, pe care Arcadi Volodos concerta. După fiecare executare a unei piese se întorcea în hotelul Pulizer gardat de un portar al hotelului îmbrăcat în mare ţinută de ceremonie: frac, cilindru şi redingotă cu fireturi, toate de culoarea roşie a unei vişine răscoapte. Acest personaj, mai elegant decât pianistul, îl însoţea din nou pe scena plutitoare pentru a mai cînta o altă piesă. Concertul era într-adevăr televizat, dar la televizor nu se vedea cu mult mai bine decât de la fereastra noastră.

A venit şi Mihai, după ce a găsit un loc de parcare şi ne-am uitat cu toţii la concertul rusului. Şi noi şi toată populaţia de pe străzile din jur am apreciat interpretarea pianistului, care în mod cert era un maestru.

Vondelparck; Piaţa de Flori.

Am ieşit pe Prinsengracht în drum spre Rijks Museum, dar în apropierea lui nu ne-am mai dus în Museumplein ci într-un mare parc din centrul Amsterdamului: Vondelparck.

El a fost creat prin anii 1860, asemănător cu un parc englezesc, care să aibă alei de plimbare pentru pietoni şi călăreţi, lacuri cu apă prevăzute cu multe insuliţe şi uriaşe spaţii verzi. A luat numele de la statuia poetului şi dramaturgului olandez Joost van der Vondel (1587-1679), plasată chiar în centrul său. Fotografia scriitorului se mai află acum pe bancnota de 10 Guldeni.

Parcul are aproape 50 de hectare şi noi ne-am plimbat pe aleile pietonale, unele asfaltate şi altele presărate cu pietriş fin. Aleile pentru călăreţi au fost asfaltate şi ele şi sunt folosite acum numai de biciclişti. Sunt foarte multe flori în parc şi predomină tot soiul de trandafiri, de la cei căţărători şi nepretenţioşi, care înfloresc o singură dată pe an şi până la cei extraordinar de mari, frumoşi şi coloraţi în nuanţe deosebite, care necesită îngrijiri speciale. Am stat pe iarbă, la malul unui lac şi am găsit în apropiere un copac numit corn. Am mâncat din fructele sale, de care nu am mai văzut de mai bine de patruzeci de ani, de la Sebiş, când acestea se găseau pe malul împădurit al unui iaz ce ieşea din Valea Deznei.

Poarta pe care am ieşit din parc era monumentală şi pe ea era gravat un dicton latin despre ce nu face un om civilizat.

Homo Sapiens Non Urinat In Ventum.

Asta era pentru sfârşitul secolului al XIX-lea. După epoca hipiotă, de la sfârşitul anilor 1960, primarii Amsterdamului au fost obligaţi să legalizeze efectuarea în parc, în aer liber, al actului sexual, dar numai noaptea şi nu în apropierea locurilor de joacă pentru copii.

Din Vondelparck am trecut pe lângă un loc unde se joacă şah în aer liber, pe o tablă de mărimea unui teren de tenis, cu piese care au înălţimea de cel puţin o jumătate de metru.

Am mers în continuare pe lângă un canal şi în spatele nostru se afla Casinoul din Amsterdam. Cu el în fundal am făcut nişte poze şi un domn binevoitor ne-a propus, în olandeză, să ne facă o poză în care să apărem eu şi Betty. Când am înţeles despre ce este vorba, bineînţeles că am fost de acord. Împreună cu cea de ieri de la Biserica de Vest este una dintre puţinele poze unde suntem amândoi.

Casinoul.

Din Amsterdam.

Amândoi.

Deşi nu era foarte aproape, de la Casino ne-am propus să mergem pe jos până în Piaţa de Flori. Am urmat linia tramvaiului şi am ajuns pe strada comercială Leidsestraat, am continuat până în Koningsplein de unde pe malul lui Singlegracht începe Piaţa de Flori.

Piaţa de Flori este un mare obiectiv turistic al Amsterdamului. A fost organizată în acest loc din 1862. Cultivatorii duceau florile cu ambarcaţiunile şi aveau pe canalul Single barje ancorate la mal care serveau drept magazin de vânzare. Cam aşa este şi astăzi, doar că marfa este dusă cu camioane şi nu cu bărci. Cred că piaţa se întinde pe vreo 300 de metri, sunt o mulţime de turişti, dar cu foarte mult mai multe flori. O zicătoare olandeză spune că dacă vreo floare din lume nu se găseşte aici, atunci piaţa se va desfiinţa. Se exagerează bineînţeles, dar nu foarte mult.

După ce am trecut de la un capăt la altul, ne-am întors pe la mijlocul ei, de unde am cumpărat un pachet cu 100 de bulbi de lalele de soiuri amestecate. Vrem să vedem dacă cresc şi în condiţiile climei noastre temperat-continentale, mult mai aspră iarna decât clima olandeză.

În Piaţa de Flori.

Chiar vis a vis de locul unde am cumpărat bulbii era o străduţă unde se aflau pe trotuar mesele unei cafenele. I-am oferit nevestii o cafea şi mie o Coca-Cola. Eu prefer de obicei Pepsi-Cola, dar aceasta nu se prea găseşte în Olanda.

Am ieşit din piaţă prin cealaltă parte şi am ajuns la Turnul Monetăriei (Munttoren). A fost construit în 1620 şi are secţiunea  bazei în formă de octogon iar sus secţiunea devine pătratică. Aclo se află orologiul cu patru cadrane care bate ora şi jumătatea de oră.

Turnul...

Monetăriei.

De la turn am trecut mai departe pe strada comercială Kalverstraat care duce în Dam. Nu am avut energia de a intra în magazine. M-am oprit totuşi cu nevată-mea şi ne-am uitat în câteva vitrine. Am parcurs strada încet şi din Dam am plecat spre casă.

Am observat că în cele câteva ore cât am lipsit pe podul de peste Prinsengracht, care ducea spre apartament, era o activitate intensă. Am aflat de la un lucrător, că hotelul de lux Pulizer, aflat aproape vis a vis, pe celălalt mal al canalului, organiza mâine, pe o scenă plutitoare un concert de pian în aer liber susţinut de un foarte mare pianist rus. Publicul poate asista gratuit ocupând trotuarele şi drumul cuprins între două poduri, pe ambele maluri ale lui Prinsengracht. Se pare că acest concert va fi şi televizat.

Pregătiri...

Pentru concertul de pian.

Văzute de la fereastră.

Mai înspre seară am coborât până la hotel, unde se afla un afiş care spunea că pianistul era Arcadi Volodos, pianist rus, absolvent al Conservatorului din Leningrad, în vârstă de aproape 30 de ani şi specialist în interpretarea lui Rahmaninov.

Biserica de Vest. Amstelveen.

În fiecare zi ne plimbăm pe străzile din împrejurimi şi când se iveşte ocazia mai vizităm şi câte un obiectiv turistic. Ne vom duce azi la Biserica de Vest, Vesterkerk în olandeză. Este cea mai apropiată de apartamentul nostru, putându-se vedea de la fereastra dinspre canal. Se aud şi bătăile ceasului din turn, atunci când este linişte.

Biserica se află pe celălalt mal al lui Prinsengracht, aproape de casa Annei Franck.

Cu Biserica...

De Vest.

 La intraea în biserică, pe partea stângă era un fel de strană unde se aflau nişte broşuri roşii, în diferite limbi, cu date despre respectivul lăcaş de cult, sau dacă vreţi, obiectiv turistic, care se distribuiau gratuit vizitatorilor. Am ales şi noi două astfel de broşuri în limba franceză (Soyez les Bienvenus a l'Eglise: Westerkerk) şi ne-am aşezat pe două scaune din rândul din spate şi am început să le studiem.

Inaugurarea bisericii s-a făcut de sărbătoarea Rusaliilor în 1631. Este cea mai mare biserică construită, pentru a fi de la început biserică protestantă, din Olanda. Există câteva biserici mai mari decât ea, astăzi tot protestante, dar care fiind mai vechi au fost întâi catolice. Construcţia ei a durat 11 ani şi în prezent se remarcă prin turnul său, înalt de 85 de metri, terminat în 1648. Pe turn se află ornate simbolurile Coroanei Imperiale, pe care Impăratul Maximilian I de Habsburg, al Sfântului Imperiu (1508-1519) a dăruit-o oraşului Amsterdam, pentru fidelitatea manifestată de locuitori, faţă de Casa de Austria.

Turnul.

Arhitectul a îmbinat stilul Renaşterii Olandeze (cărămidă şi piatră) cu verticalitatea stilului Gotic (pilonii de susţinere a boltei). Biserica nu are măreţia catedralelor franceze, aşa cum nici Olanda nu are mărimea Franţei. Forma bisericii este de cruce cu două trensepte, este lungă de 48 m, lată de aproape 30 m şi înaltă de 28 m. Ca şi multe construcţii olandeze are bolta din lemn, pentru a fi cât mai uşoară şi să nu solicite prea mult solul moale şi mlăştinos al locului.

Din acelaşi motiv şi turnul are parte de jos din cărămidă iar în continuare este din lemn, întâi placat cu dale subţiri de piatră şi sus învelit cu plumb.Clopotul principal este cel mai mare din Olanda, având o masă care depăşeşte 7 tone, numai limba sa având în jur de 200 kg. A avut şi un ansamblu de 48 de clopote (le carillon) care putea fi tras de un singur om (foarte priceput bineînţeles). După restaurarea din 1959 carillon-ului i s-au mai adăugat două clopote şi a fost modernizat fiind  tras electric. Este în legătură cu orologiul din turn care bate ora, precum şi fiecare sfert, jumătate şi trei-sferturi din oră.

În biserică Rembrandt l-a îngropat în 1668 pe fiul său Titus şi un an mai târziu a fost el însuşi îngropat acolo. Mormântul pictorului nu este identificat, existând o placă comemorativă montata pe un stâlp de susţinere, cu ocazia a trei sute de ani de la naşterea sa, în 1906.

În Westernlerk s-a celebrat în 1966 nunta prinţesei Beatrix cu prinţul Claus, prinţesa fiind începând din 1980 Regina Olandei.

Biserica dispune de o orgă construită în 1686 şi mărită patruzeci de ani mai târziu. Aceasta a fost restaurată la sfârşitul anilor 1980 şi în Biserica de Vest se ţin foarte multe concerte de orgă. Mai există o orgă mai mică special construită pentru a acompania corul să execute, de regulă, cantatele lui Bach.

Înarmaţi cu cele citite despre Westerkerk am început să o vizităm în cunoştinţă de cauză. Am identificat tot ce s-a scris despre ea, mai puţin placa comemorativă a lui Rembrandt. L-am întrebat despre ea pe un probabil enoriaş, care aşeza nişte cărţi cu cântece religioase în strane şi acesta foarte drăguţ ne-a condus până la pilonul de care era fixată. A primit zâmbind sincerele noastre mulţumiri.

Făcând câte o plecăciune înspre altar am părăsit biserica şi trecând din nou prin Dam i-am făcut cinste lui Betty cu o cafea expresso. Eu m-am mulţumit cu o bere care purta numele localului: Bavaria.

Am trecut pe acasă, am mâncat ceva şi ne-am pregătit să mergem la Universitate, în Amstelveen.

Am mers apoi în staţia din Dam şi am luat tramvaiul spre Amstelveen să ne întâlnim cu Mihai, care la Universitate prezenta profesorului expunerea sa de la licenţă. Ştiam în ce clădire, etaj şi sală are loc respectiva întâlnire şi noi ajunşi acolo l-am aşteptat pe coridor. Chiar acolo se afla un afiş care anunţa datele (cu vreo două luni în urmă) când profesorul Ciprian Foiaş de la o universitate americană, va ţine nişte cursuri la Amsterdam în Universitatea lui Mihai. Când eu eram student, Ciprian Foiaş era lector la Universitatea din Bucureşti şi o tânără speranţă a matematicii româneşti.

Mihai s-a întâlnit şi cu conducătorul de lucrare cât şi cu şeful comisiei de licenţă. A ieşit împreună cu primul, am făcut cunoştinţă şi l-am invitat la o cafea. Profesorul era tânăr, urma să se căsătorească aproximativ peste două luni şi era doctor al Universităţii din Utrecht. El a luat o cafea, Mihai un suc, pentru că era şofer, iar noi câte o bere Amstel de 300 ml. Am discutat cam o jumătate de oră, el descurcându-se puţin şi în franceză.

După ce am părăsit localul ne-am dus cu Mihai la maşină şi toţi trei apoi la cumpărături, la un magazin Aldi din Amstelveen.

În parcarea de lângă Universitate.

Lângă magazinul Aldi.

După ce am făcut cumpărăturile Mihai ne-a plimbat mult prin Amsterdam până s-a făcut întuneric.


Acasă Mihai ne-a dat două poze, făcute de el noaptea pe când se plimba cu vaporaşul pe Prinsengracht şi Turnul Bisericii de Vest apare luminat foarte frumos.

Biserica luminată...

Văzută de pe canal.

În timp ce Mihai lucra la expunerea de la susţinerea licenţei, făcând schimbările sugerate de profesorul conducător de lucrare, noi am privit până târziu, ambarcaţiunile luminate, care defilau pe Canalul Prinţului.