Paris I

În Franţa marţea toate muzeele de stat sunt închise, aşa că vom vizita Turnul Eiffel, ne vom plimba cu vaporaşul pe Sena şi pe jos, undeva prin centru.

Am mers în sala de mese a hotelului să luăm micul dejun. Exact ca la Calais era o felie de pâine, un cub de unt, unul de dulceaţă şi ceai sau cafea, asta la alegere.

Ne-am împachetat cele necesare şi am luat metroul din aceeaşi staţie Saint-Mande.

Am coborât la staţia Şcoala Militară, destul de aproape de turn.

Şcoala Militară este considerată una dintre cele mai frumoase opere arhitectonice ale secolului al XVIII-lea. A fost proiectată de Jaques-Ange Gabriel, acelaşi arhitect care a proiectat şi Piaţa Concorde. Scopul şcolii era să pregătească ofiţerii armatei regale a Franţei.

Ludovic al XV-lea nu s-a prea interesat de strângerea fondurilor necesare construcţiei, dar anumite personalităti, începând din 1751 cu Madame de Pompadour, favorita regelui şi terminând cu Pierre de Beaumarchais, care atunci era profesorul de harpă al fiicelor regelui, au lămurit marii financiari ai vremii să "sponsorizeze" construirea şcolii, astfel încât între 1769-1773 şcoala a fost terminată.

În 1784 a intrat în Şcoala Militară cadetul Napoleon Bonaparte, care după absolvire a devenit locotenent de artilerie.

Între clădirea nou construită şi Sena, Gabriel a transformat grădinile existente într-un câmp de instrucţie pe care l-a numit Câmpul lui Marte.
Începând din 1780 acesta a fost deschis accesului public, la început pentru plimbare, apoi pentru comemorarea şi desfăşurarea unor evenimente. Aici s-a comemorat în 1790 un an de la căderea Bastiliei, aici au fost date anumite proclamaţii ale revoluţiei şi s-au ţinut fastuasele " liturghii" închinate Zeiţei Raţiunii. Tot aici Napoleon îşi decora regimentele imperiale care s-au remarcat în campaniile sale de cucerire a Europei. În împrejurimile Câmpului lui Marte s-au ţinut cele cinci Expoziţii Universale între anii 1867 şi 1937.

Astăzi Câmpul lui Marte are o lungime de 800 de metri şi se întinde între Şcoala Militară şi Turnul Eiffel. Pe margini, pe toată lungimea sunt boschete verzi, reglementar tunse şi aliniate, încadrate de două alei asfaltate, între care se află un splendid gazon, care timp de 230 de ani a fost udat şi cosit la timp.

În urma unui schimb de terenuri cu armata, primăria Parisului intră în posesia capătului dinspre Sena a Câmpului lui Marte, unde cu ocazia Expoziţiei Universale din 1889, la un centenar de la revoluţie, hotărăşte construirea unui turn metalic înalt de 300 de metri. Edificarea acestui monument i se încredinţează unuia dintre cei mai mari specialişti mondiali în domeniul construcţiilor metalice, Gustave Eiffel. Familia din care provenea se numea Bonickausen şi din 1881 şi-a schimbat numele în Eiffel. Gustave Eiffel mai construise o serie de poduri, toate metalice şi în 1884 terminase cea mai importantă construcţie a sa, Viaductul de la Garbit, lung de 564 de metri.

Personalităţile culturale ale vremii s-au împărţit în adversari şi susţinători ai proiectului de construire al turnului. Din prima categorie făceau parte, printre alţii, arhitectul Garnier, constructorul Operei pariziene, compozitorul Gounod şi scriitorii Dumas-fiul şi Maupassant. Aceştea cosiderau viitorul turn ca pe un "uriaş şi negru coş de fum al unei uzine". Printre adepţii proiectului se aflau scriitorii şi artiştii care vor deveni celebrii la începutul secolului XX, Appollinaire, Pissaro, Seurat şi alţii. Appollinaire numea turnul ca fiind "un leagăn al norilor".

Între 1887 şi 1889 turnul a fost asamblat prin nituire, folosindu-se piese din oţel în greutate totală de 7.000 de tone şi peste două milioane şi jumătate de nituri. La vopsirea lui sunt necesare 50 de tone de vopsea. Cu cei 300 de metri, în 1889 a fost cea mai înaltă clădire din lume. Turnul trebuia să reziste 20 de ani şi în 1909 urma să fie demolat.

Gustave Eiffel a făcut ca, datorită formei sale, turnul să exercite aspra solului o presiune de 4 kg/cm2, cam aceeaşi pe care o exercită un om care stă pe un scaun. Greutatea turnului (7.000 t) este mai mică decât greutatea cilindrului de aer care-i este circumscris. Cele mai puternice vânturi fac ca vârful turnului să se deplaseze numai cu 12 cm. Datorită diferenţei de temperatură dintre iarnă şi vară, din cauza dilataţiei, înălţimea turnului variază cu 15 cm. Eiffel a construit trei platforme la înălţimile de 57 m, 115 m, şi 278 m, legate între ele prin scări cu peste 1600 de trepte.

Parizienii s-au obişnuit repede cu noul lor monument, ba au început chiar să-l îndrăgescă, astfel că nu au mai fost deloc de acord cu demolarea lui. S-a descoperit utilitatea turnului în transmisiile telegrafiei fără fir şi a cercetărilor meteorologice de prognozare a vremii, astfel că turnul nu a mai fost demolat. În 1918 s-a instalat pe turn prima antenă de radio, iar în 1957 antena de televiziune, care a făcut ca înălţimea turnului să crească cu 20 m.
Turnul a devenit unul dintre cele mai vizitate obiective turistice, ascensiunea la cele trei platforme făcându-se la început numai pe scări, apoi s-au instalat şi lifturi.

După ce am străbătut Câmpul lui Marte, am văzut că în spaţiul dintre cele patru picioare ale turnului erau o mulţime de oameni, care toţi voiau să urce şi să-l viziteze. Noi am mai urcat pe turn în 1991, dar numai la etajul întâi şi atunci în mare grabă. La toate casieriile de bilete şi la cele de la lifturi şi la cele de la scări, erau nişte cozi de câteva sute de oameni. Am mers la aceea care ni s-a părut că este mai scurtă, o coadă îmbârligată de vreo 200 de metri unde stăteam câte patru. După o oră şi jumătate am ajuns la porţiunea îngrădită cu un sistem de bare, după încă 20 de minute am ajuns la casierie şi am luat bilete pentru platforma de la etajul al treilea. Un bilet costa 65 FRF (9,91 €).

Având biletul am mai aşteptat încă vreo jumătate de oră în casa liftului până a venit acesta şi ne-a dus pe platforma de la etajul al doilea. Aici a trebuit să schimbăm liftul, căci la etajul al treilea merge unul mai mic. În consecinţă ne-am mai aşezat şi la a treia coadă, unde am mai stat încă cel puţin o jumătate de oră. Ultima ascensiune de peste 160 de metri este foarte bruscă şi parcă mi-a creat un imens gol în stomac.

Ne-am aşezat la coada de bilete înainte de ora 11 şi am ajuns la etajul al treilea abia în jurul orei 14.
Încă de când ne-am pus la coadă a început o ploaie măruntă care continua şi acum. În zilele senine, cu un ceas înainte de apusul soarelui de pe turn se vede până la aproape 70 de kilometri. Nu era cazul în ziua aceea când se vedea până pe la cinci sau şase kilometri. Am văzut Şcoala Militară, Domul Invalizilor, Palatul Bourbon, Marele şi Micul Palat, Arcul de Triumf, Palatul Trocadero. Undeva înspre nord am recunoscut şi Bazilica Sacre-Coeur, dar aceasta era cam la limita maximă a vizibilităţii. Aici pe platforma de la etajul trei se află biroul lui Eiffel şi pe o fereastră se văd statuile de ceară a lui Eiffel, stând la birou, a lui Edison care stă în faţa sa într-un fotoliu şi a fiicei lui Eiffel, care face oficiile de gazdă. Cei trei s-au întâlnit în acest birou când inventatorul american i-a vizitat la Paris pe la începutul secolului al XX-lea.

Ploaia s-a mai oprit şi am ieşit pe coridorul exterior care este neacoperit. Am făcut poze şi ne-am bucurat că am scăpat de aglomeraţia existentă pe porţiunea acoperită a platformei.

Pe...

Turnul Eiffel...

La etajul al III-lea.

După o oră am coborât cu liftul mic pe platforma de la etajul doi şi am mai stat şi aici pentru că a început să se lumineze şi astfel raza de vizibilitate a crescut.
Am întâlnit două femei şi un bărbat care vorbeau româneşte. Am intrat în vorbă cu ei. Au zis că sunt din Vaslui, dar după cum vorbeau, păreau a fi din Basarabia. Au făcut o excursie cu grupul până la Londra şi acum la întoarcere vizitau Parisul. Era ziua lor cu program de voie şi ei au ales vizitarea turnului.

Am coborât cu liftul şi cu asta prima etapă a vizitei din respectiva zi a luat sfârşit. Am mers până la Podul Jena, am coborât pe chei şi pe o bancă am luat masa de prânz, deşi ora mesei trecuse de mult şi micul dejun franţuzesc şi-a pierdut efectul încă de pe când stăteam la coada de bilete. Până şi micul dejun, mult mai consistent, de la Viena sau cel de la Bruges (pe care mereu le pomenesc) şi-ar fi pierdut efectul după atâta timp.

Am mers apoi pe cheiul de lângă podul Jena de unde se puteau lua vaporaşe ale companiei Bateaux Parisiens Tour Eiffel, pentru plimbări pe Sena. După ce le-am citit orarul de plecare şi itinerarul, am ajuns la concluzia că e de preferat să luăm vaporaşe ale companiei Bateaux-Mouches. Penru asta am luat-o pe chei în susul Senei pe malul stâng cam un kilometru până la Podul Alma.

Acesta a fost construit sub Napoeon al III-lea şi poartă numele localităţii din Crimeea unde armatele aliate, franceze şi engleze, au câştigat prima bătălie împotriva ruşilor în 1854. Podul are o lungime de mai mult de 100 de metri şi este cel mai lat pod parizian cu cei 42 de metri ai săi. La inaugurare, în cele patru colţuri ale podului se aflau statuile a patru soldaţi, din patru arme ale armatei celui de-al II-lea Imperiu. Astăzi se mai păstrează una, statuia zuavului (soldat infanterist din regimente cu sediul în Algeria), care însă nu mai este amplasată într-un colţ al podului, ci în apă la un picior al său. După ea parizienii îşi dau seama de nivelul apelor Senei. La marile inundaţii din 1910 apa a ajuns până la bărbia zuavului.

După ce am traversat podul am coborât pe cheiul malului drept unde se află debarcaderele companiei Bateaux-Mouches.
Am cumpărat bilete, un bilet pentru un adult costând 45 FRF ( 6,86 €) şi am urcat pe pasarela vaporului, care era destul de aglomerată. Erau două grupuri de tineri, unul japonez şi altul spaniol care se întreceau între ei, involuntar poate, care face gălăgie mai mare. Deşi nici japonezii nu s-au lăsat, câteva fete din grupul spaniol, cu vocile lor răguşite (poate de excese tabacice) au câştigat cu diferenţă de câteva lungimi.

Am auzit că multe companii japoneze oferă salariaţilor lor o călătorie în Europa de opt zile, în care vizitează Italia, Franţa, Spania, Germania, Belgia, Olanda, Anglia şi Luxemburg, cam o zi pentru fiecare ţară, inclusiv drumul. Probabil din cauza oboselii turiştii japonezi sunt plictisiţi, umblă în grupuri şi numai când ghidul le atrage atenţia că obiectul din faţa lor este foarte valoros, toţi scot un fel de râgâit de satisfacţie din stomac, apoi cu nişte aparate de fotografiat foarte profesionale, de la Nikon sau Canon în sus, fac o mulţime de poze obiectului, la care se vor uita probabil în serile lungi de iarnă şi îşi vor aminti cu nostalgie de vacanţa europeană din vara trecută.

Perspectiva de a admira Parisul de pe apă, alături de cele două grupuri generatoare de multe zeci de decibeli ni s-a părut cam sumbră. Dar şi în cerul Parisului este un Dumnezeu, care înainte de plecarea vaporaşul, a dat o ploaie, care a făcut ca hoardele iberice şi extrem-orientale să părăsească pasarela şi să se refugieze pe puntea acoperită. Am rămas acolo numai noi şi un grup de vreo opt persoane mai în vârstă, cred că erau nordici, care având nişte pelerine de nailon înfruntau "în linişte" acum, rigorile vremii şi admirau priveliştea pe care Parisul o oferă de pe Sena. Noi aveam o umbrelă, aceeaşi de la Schonbrunn şi ca şi acolo, la sfârşitul călătoriei am fost uzi, dar numai de la genunchi în jos.

Vaporaşul a plecat de la debarcaderul de lângă podul Alma în susul Senei. Am trecut pe sub podurile: Invalizilor, Alexandru al III-lea, Concorde, Royal, du Carussel, al Artelor, am înconjurat l'Ile de la Cite şi l'Ile Saint Louis pe malul stâng, ne-am întors şi am revenit pe malul drept din nou până sub podul Alma şi am continuat călătoria în josul Senei trecând pe sub podul Jena, pe care l-am amintit mai sus. Următorul pod este Bir Hakeim după numele localităţii libiene unde în 1942 o divizie a armatei Franţei Libere a rezistat atacurilor trupelor germane şi italiene şi au reuşit după aceasta să unească frontul lor cu cel britanic.

De pe acest pod începe Allee des Cygnes (a lebedelor), un dig artificial costruit sub Ludovic al XVIII-lea pe mijlocul Senei, paralel cu malurile, un loc de plimbare foarte utilizat de parizieni şi mai ales de turişti. Lungimea aleei este de aproape un kilometru şi trece dincolo de Podul Grenelle. În această extremitate a aleei se află plasată copia în bronz a Statuei Libertăţii de la New-York, care a fost darul membrilor coloniei americane din Paris, în 1889, cu ocazia Expoziţiei Universale, către oraşul în care au ajuns să locuiască.

Noi am "navigat" în dreapta aleei am trecut de podul Grenelle şi undeva înainte de Podul Mirabeau (pe sub care, ca şi pe vremea lui Appollinaire, mai curge Sena), vaporaşul s-a întors, am trecut pe partea stângă a aleei lebedelor şi am revenit la debarcaderul de lângă podul Alma. Văzute de pe apă faţadele clădirilor arată mai bine, poate datorită unghiului şi distanţei de la care sunt privite. Nu am să mai enumăr clădirile văzute de pe Sena căci sunt foarte multe şi unele foarte cunoscute.

La difuzoare s-a comentat itinerariul în mai multe limbi şi se pare că este primul an în care nu se mai dă comentariul în japoneză. Cred că francezii şi-au dat seama că pe japonezi nu-i interesează decât imaginile foto sau înregistrările video. Turul a durat aproape o oră şi jumătate. Uzi de la genunchi în jos am părăsit vaporaşul dar am fost încântaţi de cele pe care le-am putut vedea "în linişte".

Ploaia pariziană este la fel de urâtă, nevenită la timp şi deranjantă ca şi cea dejană, cu toate că mulţi, chiar şi mari scriitori, o admiră şi o descriu ca pe un lucru deosebit de plăcut în operele lor. Din cauza oboselii, a timpului înaintat, dar mai ales a ploii am renunţat la punctul trei al programului, plimbarea pe jos prin centru şi am luat metroul de la podul Alma până la hotel.

De la un supermagazin din apropierea staţiei finale Saint-Mande am cumpărat cele necesare pentru cina de azi şi prânzul de mâine. Când am ajuns la hotel se însera şi ploaia nu încetese nici o clipă.

Aveam în cameră televizor, cu telecomanda legată zdravăn cu un lănţişor de pat şi am văzut un film cu Belmondo, unul care nu rulase în România.