Paris II

Dimineaţa ne-am trezit pe o zi senină şi îndată ce ne-am aranjat am coborât la micul dejun.

Era exact aceeaşi mâncare ca şi ieri, care are menirea ca nu cumva turiştii străini să se îngraşe la Paris.

Planul de vizitare a acestei zile cuprindea Luvru, o plimbare pe jos până pe l'Ile de la Cite, la  Catedrala Notre-Dame, o plimbare până la Centrul Pompidou şi la întoarcerea spre hotel să coborâm din metrou la Piaţa Bastiliei şi de acolo să mergem tot pe jos în Piaţa Vosgilor.

Am luat metroul din Saint-Mande şi după 45 de minute am coborât la staţia Louvre-Rivoli.

La originea Luvrului se află o cetate construită de regele Philippe Auguste (1165-1223) pe la 1190 cu scopul de a apăra Parisul împotriva invadatorilor care ar fi venit din josul Senei, pe drumul folosit şi cu mai bine de patru secole înainte de vichingi.

În 1317 vistieria regală a fost tranferată la Luvru, cetatea prezentând deja o maximă siguranţă.

Regele Carol al V-lea (1364-1380) transformă cetatea în reşedinţă regală, iar mai târziu în 1546 Luvru devine reşedinţă regală de lux.

Francisc I (1515-1547) îl invită pe Leonardo da Vinci în Franţa, la Amboise şi în 1516 cumpără de la el portretul Monei Lisa, mândria actuală a Luvrului.

Lucrările de transformare ale cetăţii sunt continuate în timpul domniilor regilor Henric al II-lea (1547-1559) şi Carol al IX-lea (1560-1574).

În 1594, primul Bourbon, Henric al IV-lea (1589-1610) decide unirea dintre palatele Luvru şi Tuileries (construit de Caterina de Medici) prin Marea Galerie.

Dezvoltarea Luvrului este întreruptă atunci când Ludovic al XIV-lea (1643-1715) transferă începând din 1678 reşedinţa regală la Versailles.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea regele Ludovic al XV-lea (1715-1774) începe în mod mai timid transformarea Luvrului într-un muzeu de artă.

Abia în timpul Revoluţiei Franceze (1789-1799) toată colecţia de artă a monarhiei este mutată la Luvru, este îmbogăţită şi cu alte opere, astfel încât, acesta devine cel mai mare muzeu din Franţa.

În timpul Primului Imperiu (1804-1814/1815) colecţiile muzeului sporesc şi acesta poartă numele de Muzeul Napoleon. Se construieşte aripa de pe strada Rivoli şi în 1808 un mic arc numit Arcul de Triumf Carrousel.

Sub domnia Împăratului Napoleon al III-lea (1852-1870) Marea Galerie este completată spre nord, cu o serie de clădiri şi din motive de simetrie, clădiri asemănătoare se constriuesc şi spre sud.

În 1871 comunarzii incendiază palatul (nemernicii), mai târziu fiind necesară reconstrucţia şi restaurarea unor clădiri ale sale. Palatul Tuileries a fost mai afectat de incendiu şi a fost necesară demolarea sa.

Preşedintele Francois Mitterrand (1981-1995) redă Luvrului aripa ocupată de Ministerul de Finanţe şi începe modernizarea sa, apelând la serviciile arhitectului american de origine chineză Ieoh Ming Pei.

Piramida de Sticlă construită de către arhitect în mijlocul Curţii Napoleon a fost inaugurată în 1989, cu ocazia a 200 de ani de la Revoluţia Franceză.

Piramida duce la subsolul muzeului într-un vast hol de recepţie de unde se realizează accesul vizitatorilor în complexul muzeal.

S-au păstrat la Luvru opere ale artei universale din Europa, Grecia, Egipt şi Orientul Apropiat din perioada de timp cuprinsă între Antichitate şi anul 1848. Lucrările mai tinere din Europa, precum şi cele de pe alte continente au fost mutate în mai multe muzee care păstrează fiecare un anumit specific.

Am intrat în Curtea Pătrată şi ne-am aşezat la o coadă lungă şi stufoasă iar după un sfert de oră am fost controlaţi atât noi cât şi bagajele cu detectorul de metale, ca nu cumva să avem o bombă sau arme. Am trecut apoi la piramidă şi am coborât la subsol. Aici erau vreo patru cozi, cea mai scurtă pentru grupuri organizate cu programare, alta pentru cei ce plătesc biletele cu cărţi de credit şi alte două pentru populaţia obişnuită. Coada pentru cărţi de credit fiind mai mică, ne-am aşezat la ea. Am mai fost la Luvru şi în 1991 dar numai până aici, atunci nu am intrat să vizităm muzeul. După un sfert de oră aveam deja biletele şi am intrat în muzeu.

Biletul de intrare.

După ce am trecut de parter am urcat scările şi am trecut pe lângă Strămoşul nostru Traian şi pe lângă Victoria de la Samotrache.

Cu Impăratul Traian

Victoria da la Samotrache

Având numai câteva ore la dispoziţie, vizita noastră nu a putut fi în nici un caz sumară. Nici măcar expeditivă nu a putut fi, ca să folosesc termeni din artilerie, arma în care m-am specializat cu 30 de ani în urmă.

Am vizitat cele două rânduri de picturi ale Renaşterii Italiene expuse vis-a-vis în Marea Galerie, încercând să le vedem şi temeinic, dar şi repede pe cele mai multe. După un timp care ni s-a părut cam o oră, ne-am uitat la ceas şi spre stupefacţia noastră trecuseră peste trei ore.

Prin Galeria...

Picturilor de la Luvru..

Văzând cât de repede trece timpul am mers la o coadă, doi câte doi, pentru a o vedea pe Gioconda. Am înaintat destul de încet. În faţa noastră erau doi prieteni, un englez şi un japonez. Japonezul efectiv dormea în picioare şi înainta cu ochii închişi. Când într-un târziu au ajuns în faţa tabloului, englezul îi atrage atenţia, el întreabă dacă este Joconde şi când i se răspunde afirmativ scoate aparatul de fotografiat, face o multime de poze tabloului şi fără să-l privească pleacă mai departe, lăsându-ne pe noi să-l admirăm în continuare.

L-am privit din toate unghiurile şi încântaţi, după un timp rezonabil de privit, rezervat fiecărui cuplu, am părăsit-o pe Mona Lisa cea originală, puţin ameţiţi de importanţa evenimentului prin care am trecut.

Mona Lisa

Foarte obosiţi după concentrarea de care am dat dovadă în privirea atentă a celebrelor capodopere, aflate la o aşa de mică distanţă de noi, am hotărât să părăsim aripa cu pictura renascentistă.

Ne-am îndreptat spre aripa unde era expusă Antichitatea Greacă, voind neapărat să o vedem pe Venus din Milo. Nu îmi explic cum s-a strecurat eroarea, dar ne-am trezit la Arta Antică a Egiptului.

Nu am căutat să îndreptăm eroarea comisă şi am început să umblăm, fără o prea mare aglomeraţie, printre statui imense ale unor faraoni, printre vechile sarcofage, printre mumii încă bine păstrate, printre statui mai mici ale unor femei din Egipt, foarte frumoase, cu toate că nicuna nu o poate egala pe Nefertiti, a cărei statuie am vazut-o numai după o reproducere de la Muzeul din Berlin, dar care reprezintă femeia perfectă a tuturor timpurilor.

O mare satisfacţie m-a cuprins când am văzut în realitate statuia de bronz cunoscută din cartea de istorie din liceu:  Scribul. M-am bucurat enorm să pot să văd cum sculptorul i-a redat faţa modestă, ochii lui plini de inteligenţă şi privirea atentă care parcă aşteaptă ca cineva tocmai să-i dicteze ceva de scris.

Enorm de obosiţi, nu fizic ci intelectual, am părăsit Luvrul ieşind pe cheiurile Senei.

Am trecut pe malul stâng traversând Podul Artelor. Cred că este primul pod parizian pe care l-am traversat în viaţa mea, aceasta întâmplându-se acum 10 ani în 1991.

Pe Podul Artelor.

În fundal Podul Nou.

Podul Artelor a fost construit de Consulul Napoleon Bonaparte prin 1804. Era primul pod metalic şi în acelaşi timp pietonal din Paris. A fost renovat în timpul celui de-al Doilea Imperiu, datorită unor lucrări de urbanizare, care prevedeau lărgirea cheiurilor Senei de pe malul stâng. Datorită trecerii vremii, bombardamentelor din cele două războaie mondiale, precum şi accidentelor provocate de şlepurile şi barjele care s-au izbit de pilonii săi, în 1977 Podul Artelor a fost închis circulaţiei. Lăsat de paragină a început să se deterioreze rapid, astfel că a trebuit demontat şi reconstruit între anii 1981-1984, în timp ce Primar al Parisului era încă tot Jacques Chirac.

Ne-am continuat drumul pe malul stâng, pe cheiul Conti (Quai de Conti), în susul Senei până la Podul Nou (Pont Neuf).

Contrar numelui acesta este cel mai vechi pod parizian, dintre cele care există în prezent. Construcţia sa a început în 1578 pe timpul lui Henric al III-lea şi a fost inaugurat în 1607 de Henric al IV-lea. Este compus din trei părţi: un pod cu 7 arcade care leagă malul drept cu l'Ile de la Cite, apoi Piaţa Vert-Galant din insulă şi un alt pod cu 5 arcade care leagă l'Ile de la Cite cu malul stâng. În Piaţa Vert-Galant se află o statuie ecvestră a lui Henric al IV-lea, nu aceea originală, care a fost topită de revoluţionari, ci una identică ridicată de Ludovic al XVIII-lea în timpul Restauraţiei.

 Am traversat şi Podul Nou şi am mers pe malul drept până în Piaţa Chatelet de unde am mai traversat din nou Sena pe lângă Conciergerie văzând din stradă turnurile înalte ale Sfintei Capele, unde am fost înăuntru acum 10 ani. Am trecut peste Podul Saint Michel, am mai umblat pe malul stîng, am mai traversat un braţ al Senei şi după acest drum, pe care l-am lungit cu zig-zag-urile noastre, am ajuns la Notre-Dame.

Catedrala a fost construită în stil gotic timpuriu între anii 1163-1345. Interpretând în mod personal a fost terminată cu 600 de ani înainte de naşterea mea şi începută cu 800 de ani înainte de intrarea mea la facultate.
Am vizitat-o de două ori la sfârşitul verii anului 1991, adică acum aproape un deceniu.

Am mers în piaţa Catedralei, am fost la Kilometrul 0, dar coada imensă de la intrarea în Catedrală ne-a tăiat absolut tot elanul. Se estimează că în acest an Notre-Dame va fi vizitată de peste o duzină de milioane de turişti. Cu regret anunţăm că noi nu vom fi printre ei!

Catedrala...

Notre Dame

Am mers la o cafenea de lângă Catedrală să bem o cafea, respectiv o bere. Nu stiu din ce cauză, probabil că nu toţi turiştii stăteau la coada pomenită mai sus, noi nu am găsit locuri pe trotuar ci numai înăuntru. Deşi nu foarte bine, a fost bine şi aşa, bându-ne cafeaua şi berea în dreptul unei ferestre, de la care vedeam o mică parte din Catedrală.

Din faţa Catedralei am trecut pe lângă Primărie (Hotel de Ville) unde primari erau cei doi prieteni ai noştri: şi Jacques şi Rac. Ne-am continuat drumul, ca şi acum 10 ani şi am văzut în depărtare clădirea în formă de uzină a Centrului Pompidou. Ca şi atunci am vizitat numai curtea aflată în aer liber. A fost frumos, dar parcă prea multă lume, iar noi nu eram încă limpeziţi după turul de forţă de la Luvru.

Peste o jumătate de oră am părăsit Centrul Pompidou, care în ultimii 10 ani devenise posesorul uneia din cele mai mari colecţii de artă modernă şi contemporană din lume. Şi asta tot datorită lui Mitterrand care a decis ca arta până la 1848 să fie expusă la Luvru, cea dintre 1848 şi 1914 la Muzeul d'Orsay, iar cea contemporană în câteva muzee, între care şi Centrul Pompidou.

Am ajuns la Primărie (hotel de Ville) de unde am luat metroul spre hotel. Nici unul dintre noi nu a mai avut energia să coborâm în Piaţa Bastiliei şi să vizităm Piaţa Vosgilor. Poate altădată!

După un timp am coborât din hotel şi plimbându-mă am văzut care este intrarea pe Peripherique Interieur când mâine, pe acolo, vom merge spre Tours cu maşina.

Ne-am culcat devreme, renunţând repede să mai folosim televizorul cu telecomanda legată zdravăn de pat.

Paris I

În Franţa marţea toate muzeele de stat sunt închise, aşa că vom vizita Turnul Eiffel, ne vom plimba cu vaporaşul pe Sena şi pe jos, undeva prin centru.

Am mers în sala de mese a hotelului să luăm micul dejun. Exact ca la Calais era o felie de pâine, un cub de unt, unul de dulceaţă şi ceai sau cafea, asta la alegere.

Ne-am împachetat cele necesare şi am luat metroul din aceeaşi staţie Saint-Mande.

Am coborât la staţia Şcoala Militară, destul de aproape de turn.

Şcoala Militară este considerată una dintre cele mai frumoase opere arhitectonice ale secolului al XVIII-lea. A fost proiectată de Jaques-Ange Gabriel, acelaşi arhitect care a proiectat şi Piaţa Concorde. Scopul şcolii era să pregătească ofiţerii armatei regale a Franţei.

Ludovic al XV-lea nu s-a prea interesat de strângerea fondurilor necesare construcţiei, dar anumite personalităti, începând din 1751 cu Madame de Pompadour, favorita regelui şi terminând cu Pierre de Beaumarchais, care atunci era profesorul de harpă al fiicelor regelui, au lămurit marii financiari ai vremii să "sponsorizeze" construirea şcolii, astfel încât între 1769-1773 şcoala a fost terminată.

În 1784 a intrat în Şcoala Militară cadetul Napoleon Bonaparte, care după absolvire a devenit locotenent de artilerie.

Între clădirea nou construită şi Sena, Gabriel a transformat grădinile existente într-un câmp de instrucţie pe care l-a numit Câmpul lui Marte.
Începând din 1780 acesta a fost deschis accesului public, la început pentru plimbare, apoi pentru comemorarea şi desfăşurarea unor evenimente. Aici s-a comemorat în 1790 un an de la căderea Bastiliei, aici au fost date anumite proclamaţii ale revoluţiei şi s-au ţinut fastuasele " liturghii" închinate Zeiţei Raţiunii. Tot aici Napoleon îşi decora regimentele imperiale care s-au remarcat în campaniile sale de cucerire a Europei. În împrejurimile Câmpului lui Marte s-au ţinut cele cinci Expoziţii Universale între anii 1867 şi 1937.

Astăzi Câmpul lui Marte are o lungime de 800 de metri şi se întinde între Şcoala Militară şi Turnul Eiffel. Pe margini, pe toată lungimea sunt boschete verzi, reglementar tunse şi aliniate, încadrate de două alei asfaltate, între care se află un splendid gazon, care timp de 230 de ani a fost udat şi cosit la timp.

În urma unui schimb de terenuri cu armata, primăria Parisului intră în posesia capătului dinspre Sena a Câmpului lui Marte, unde cu ocazia Expoziţiei Universale din 1889, la un centenar de la revoluţie, hotărăşte construirea unui turn metalic înalt de 300 de metri. Edificarea acestui monument i se încredinţează unuia dintre cei mai mari specialişti mondiali în domeniul construcţiilor metalice, Gustave Eiffel. Familia din care provenea se numea Bonickausen şi din 1881 şi-a schimbat numele în Eiffel. Gustave Eiffel mai construise o serie de poduri, toate metalice şi în 1884 terminase cea mai importantă construcţie a sa, Viaductul de la Garbit, lung de 564 de metri.

Personalităţile culturale ale vremii s-au împărţit în adversari şi susţinători ai proiectului de construire al turnului. Din prima categorie făceau parte, printre alţii, arhitectul Garnier, constructorul Operei pariziene, compozitorul Gounod şi scriitorii Dumas-fiul şi Maupassant. Aceştea cosiderau viitorul turn ca pe un "uriaş şi negru coş de fum al unei uzine". Printre adepţii proiectului se aflau scriitorii şi artiştii care vor deveni celebrii la începutul secolului XX, Appollinaire, Pissaro, Seurat şi alţii. Appollinaire numea turnul ca fiind "un leagăn al norilor".

Între 1887 şi 1889 turnul a fost asamblat prin nituire, folosindu-se piese din oţel în greutate totală de 7.000 de tone şi peste două milioane şi jumătate de nituri. La vopsirea lui sunt necesare 50 de tone de vopsea. Cu cei 300 de metri, în 1889 a fost cea mai înaltă clădire din lume. Turnul trebuia să reziste 20 de ani şi în 1909 urma să fie demolat.

Gustave Eiffel a făcut ca, datorită formei sale, turnul să exercite aspra solului o presiune de 4 kg/cm2, cam aceeaşi pe care o exercită un om care stă pe un scaun. Greutatea turnului (7.000 t) este mai mică decât greutatea cilindrului de aer care-i este circumscris. Cele mai puternice vânturi fac ca vârful turnului să se deplaseze numai cu 12 cm. Datorită diferenţei de temperatură dintre iarnă şi vară, din cauza dilataţiei, înălţimea turnului variază cu 15 cm. Eiffel a construit trei platforme la înălţimile de 57 m, 115 m, şi 278 m, legate între ele prin scări cu peste 1600 de trepte.

Parizienii s-au obişnuit repede cu noul lor monument, ba au început chiar să-l îndrăgescă, astfel că nu au mai fost deloc de acord cu demolarea lui. S-a descoperit utilitatea turnului în transmisiile telegrafiei fără fir şi a cercetărilor meteorologice de prognozare a vremii, astfel că turnul nu a mai fost demolat. În 1918 s-a instalat pe turn prima antenă de radio, iar în 1957 antena de televiziune, care a făcut ca înălţimea turnului să crească cu 20 m.
Turnul a devenit unul dintre cele mai vizitate obiective turistice, ascensiunea la cele trei platforme făcându-se la început numai pe scări, apoi s-au instalat şi lifturi.

După ce am străbătut Câmpul lui Marte, am văzut că în spaţiul dintre cele patru picioare ale turnului erau o mulţime de oameni, care toţi voiau să urce şi să-l viziteze. Noi am mai urcat pe turn în 1991, dar numai la etajul întâi şi atunci în mare grabă. La toate casieriile de bilete şi la cele de la lifturi şi la cele de la scări, erau nişte cozi de câteva sute de oameni. Am mers la aceea care ni s-a părut că este mai scurtă, o coadă îmbârligată de vreo 200 de metri unde stăteam câte patru. După o oră şi jumătate am ajuns la porţiunea îngrădită cu un sistem de bare, după încă 20 de minute am ajuns la casierie şi am luat bilete pentru platforma de la etajul al treilea. Un bilet costa 65 FRF (9,91 €).

Având biletul am mai aşteptat încă vreo jumătate de oră în casa liftului până a venit acesta şi ne-a dus pe platforma de la etajul al doilea. Aici a trebuit să schimbăm liftul, căci la etajul al treilea merge unul mai mic. În consecinţă ne-am mai aşezat şi la a treia coadă, unde am mai stat încă cel puţin o jumătate de oră. Ultima ascensiune de peste 160 de metri este foarte bruscă şi parcă mi-a creat un imens gol în stomac.

Ne-am aşezat la coada de bilete înainte de ora 11 şi am ajuns la etajul al treilea abia în jurul orei 14.
Încă de când ne-am pus la coadă a început o ploaie măruntă care continua şi acum. În zilele senine, cu un ceas înainte de apusul soarelui de pe turn se vede până la aproape 70 de kilometri. Nu era cazul în ziua aceea când se vedea până pe la cinci sau şase kilometri. Am văzut Şcoala Militară, Domul Invalizilor, Palatul Bourbon, Marele şi Micul Palat, Arcul de Triumf, Palatul Trocadero. Undeva înspre nord am recunoscut şi Bazilica Sacre-Coeur, dar aceasta era cam la limita maximă a vizibilităţii. Aici pe platforma de la etajul trei se află biroul lui Eiffel şi pe o fereastră se văd statuile de ceară a lui Eiffel, stând la birou, a lui Edison care stă în faţa sa într-un fotoliu şi a fiicei lui Eiffel, care face oficiile de gazdă. Cei trei s-au întâlnit în acest birou când inventatorul american i-a vizitat la Paris pe la începutul secolului al XX-lea.

Ploaia s-a mai oprit şi am ieşit pe coridorul exterior care este neacoperit. Am făcut poze şi ne-am bucurat că am scăpat de aglomeraţia existentă pe porţiunea acoperită a platformei.

Pe...

Turnul Eiffel...

La etajul al III-lea.

După o oră am coborât cu liftul mic pe platforma de la etajul doi şi am mai stat şi aici pentru că a început să se lumineze şi astfel raza de vizibilitate a crescut.
Am întâlnit două femei şi un bărbat care vorbeau româneşte. Am intrat în vorbă cu ei. Au zis că sunt din Vaslui, dar după cum vorbeau, păreau a fi din Basarabia. Au făcut o excursie cu grupul până la Londra şi acum la întoarcere vizitau Parisul. Era ziua lor cu program de voie şi ei au ales vizitarea turnului.

Am coborât cu liftul şi cu asta prima etapă a vizitei din respectiva zi a luat sfârşit. Am mers până la Podul Jena, am coborât pe chei şi pe o bancă am luat masa de prânz, deşi ora mesei trecuse de mult şi micul dejun franţuzesc şi-a pierdut efectul încă de pe când stăteam la coada de bilete. Până şi micul dejun, mult mai consistent, de la Viena sau cel de la Bruges (pe care mereu le pomenesc) şi-ar fi pierdut efectul după atâta timp.

Am mers apoi pe cheiul de lângă podul Jena de unde se puteau lua vaporaşe ale companiei Bateaux Parisiens Tour Eiffel, pentru plimbări pe Sena. După ce le-am citit orarul de plecare şi itinerarul, am ajuns la concluzia că e de preferat să luăm vaporaşe ale companiei Bateaux-Mouches. Penru asta am luat-o pe chei în susul Senei pe malul stâng cam un kilometru până la Podul Alma.

Acesta a fost construit sub Napoeon al III-lea şi poartă numele localităţii din Crimeea unde armatele aliate, franceze şi engleze, au câştigat prima bătălie împotriva ruşilor în 1854. Podul are o lungime de mai mult de 100 de metri şi este cel mai lat pod parizian cu cei 42 de metri ai săi. La inaugurare, în cele patru colţuri ale podului se aflau statuile a patru soldaţi, din patru arme ale armatei celui de-al II-lea Imperiu. Astăzi se mai păstrează una, statuia zuavului (soldat infanterist din regimente cu sediul în Algeria), care însă nu mai este amplasată într-un colţ al podului, ci în apă la un picior al său. După ea parizienii îşi dau seama de nivelul apelor Senei. La marile inundaţii din 1910 apa a ajuns până la bărbia zuavului.

După ce am traversat podul am coborât pe cheiul malului drept unde se află debarcaderele companiei Bateaux-Mouches.
Am cumpărat bilete, un bilet pentru un adult costând 45 FRF ( 6,86 €) şi am urcat pe pasarela vaporului, care era destul de aglomerată. Erau două grupuri de tineri, unul japonez şi altul spaniol care se întreceau între ei, involuntar poate, care face gălăgie mai mare. Deşi nici japonezii nu s-au lăsat, câteva fete din grupul spaniol, cu vocile lor răguşite (poate de excese tabacice) au câştigat cu diferenţă de câteva lungimi.

Am auzit că multe companii japoneze oferă salariaţilor lor o călătorie în Europa de opt zile, în care vizitează Italia, Franţa, Spania, Germania, Belgia, Olanda, Anglia şi Luxemburg, cam o zi pentru fiecare ţară, inclusiv drumul. Probabil din cauza oboselii turiştii japonezi sunt plictisiţi, umblă în grupuri şi numai când ghidul le atrage atenţia că obiectul din faţa lor este foarte valoros, toţi scot un fel de râgâit de satisfacţie din stomac, apoi cu nişte aparate de fotografiat foarte profesionale, de la Nikon sau Canon în sus, fac o mulţime de poze obiectului, la care se vor uita probabil în serile lungi de iarnă şi îşi vor aminti cu nostalgie de vacanţa europeană din vara trecută.

Perspectiva de a admira Parisul de pe apă, alături de cele două grupuri generatoare de multe zeci de decibeli ni s-a părut cam sumbră. Dar şi în cerul Parisului este un Dumnezeu, care înainte de plecarea vaporaşul, a dat o ploaie, care a făcut ca hoardele iberice şi extrem-orientale să părăsească pasarela şi să se refugieze pe puntea acoperită. Am rămas acolo numai noi şi un grup de vreo opt persoane mai în vârstă, cred că erau nordici, care având nişte pelerine de nailon înfruntau "în linişte" acum, rigorile vremii şi admirau priveliştea pe care Parisul o oferă de pe Sena. Noi aveam o umbrelă, aceeaşi de la Schonbrunn şi ca şi acolo, la sfârşitul călătoriei am fost uzi, dar numai de la genunchi în jos.

Vaporaşul a plecat de la debarcaderul de lângă podul Alma în susul Senei. Am trecut pe sub podurile: Invalizilor, Alexandru al III-lea, Concorde, Royal, du Carussel, al Artelor, am înconjurat l'Ile de la Cite şi l'Ile Saint Louis pe malul stâng, ne-am întors şi am revenit pe malul drept din nou până sub podul Alma şi am continuat călătoria în josul Senei trecând pe sub podul Jena, pe care l-am amintit mai sus. Următorul pod este Bir Hakeim după numele localităţii libiene unde în 1942 o divizie a armatei Franţei Libere a rezistat atacurilor trupelor germane şi italiene şi au reuşit după aceasta să unească frontul lor cu cel britanic.

De pe acest pod începe Allee des Cygnes (a lebedelor), un dig artificial costruit sub Ludovic al XVIII-lea pe mijlocul Senei, paralel cu malurile, un loc de plimbare foarte utilizat de parizieni şi mai ales de turişti. Lungimea aleei este de aproape un kilometru şi trece dincolo de Podul Grenelle. În această extremitate a aleei se află plasată copia în bronz a Statuei Libertăţii de la New-York, care a fost darul membrilor coloniei americane din Paris, în 1889, cu ocazia Expoziţiei Universale, către oraşul în care au ajuns să locuiască.

Noi am "navigat" în dreapta aleei am trecut de podul Grenelle şi undeva înainte de Podul Mirabeau (pe sub care, ca şi pe vremea lui Appollinaire, mai curge Sena), vaporaşul s-a întors, am trecut pe partea stângă a aleei lebedelor şi am revenit la debarcaderul de lângă podul Alma. Văzute de pe apă faţadele clădirilor arată mai bine, poate datorită unghiului şi distanţei de la care sunt privite. Nu am să mai enumăr clădirile văzute de pe Sena căci sunt foarte multe şi unele foarte cunoscute.

La difuzoare s-a comentat itinerariul în mai multe limbi şi se pare că este primul an în care nu se mai dă comentariul în japoneză. Cred că francezii şi-au dat seama că pe japonezi nu-i interesează decât imaginile foto sau înregistrările video. Turul a durat aproape o oră şi jumătate. Uzi de la genunchi în jos am părăsit vaporaşul dar am fost încântaţi de cele pe care le-am putut vedea "în linişte".

Ploaia pariziană este la fel de urâtă, nevenită la timp şi deranjantă ca şi cea dejană, cu toate că mulţi, chiar şi mari scriitori, o admiră şi o descriu ca pe un lucru deosebit de plăcut în operele lor. Din cauza oboselii, a timpului înaintat, dar mai ales a ploii am renunţat la punctul trei al programului, plimbarea pe jos prin centru şi am luat metroul de la podul Alma până la hotel.

De la un supermagazin din apropierea staţiei finale Saint-Mande am cumpărat cele necesare pentru cina de azi şi prânzul de mâine. Când am ajuns la hotel se însera şi ploaia nu încetese nici o clipă.

Aveam în cameră televizor, cu telecomanda legată zdravăn cu un lănţişor de pat şi am văzut un film cu Belmondo, unul care nu rulase în România.

Fayet - Paris

Era luni 6 August, comemorarea a 56 de ani de la lansarea primei bombe atomice asupra Hiroşimei, eveniment pe care l-am adus la cunoştinţa familiei Tupigny, în timp ce luam micul dejun. După acesta ne-am împachetat, ne-am luat rămas bun, urmând să ne mai întâlnim dumineca următoare. Am plecat şi urmând sfatul lor nu am intrat pe autostradă în Fayet ci ne-am dus pe un drum naţional prin Ham şi Nesle până la Roye unde am intrat pe autostrada de Paris.

Drumul a fost parcurs în condiţii bune, am trecut prin apropierea oraşelor Compiegne şi Senlis şi pe lângă Parcul Asterix, pe care le-am vizitat cu zece ani în urmă. Am trecut şi pe lângă aeroportul Charles de Gaulle. Totul a mers bine cu excepţia încadrării greşite pe o altă autostradă în suburbia pariziană Gonesse. Am intrat în oraşul, care la ora 11 era pustiu, m-am tot învârtit până am găsit un indicator spre aeroportul Charles de Gaulle, şi am revenit pe drumul cel bun, intrând pe celălalt sens al autostrăzii. Am reuşit să urmăm corect itinerarul scos din ghidul Michelin, am ajuns pe a doua autostradă de centură a Parisului, Peripherique Interieur şi după 2 km am ieşit de pe autostradă la Porte de Vincennes. Hotelul nostru se afla chiar în apropierea Porţii Vincennes, pe Rue de Lagny.

Una din legile lui Murphy spune că dacă un lucru începe bine se termină prost.

Ieşind deci de pe autostradă, am luat-o la dreapta şi am ajuns pe bulevardul Davout (un mareşal al lui Napoleon), o stradă lată cu câte trei benzi de circulaţie pe sens şi un spaţiu verde între ele. Nu se găsea absolut nici un loc de parcare, unde să oprim şi să întrebăm de strada noastră. Am tot mers încet înainte şi după un kilometru am reuşit să întorc şi să vin pe celălalt sens. Şi aici era aceeaşi aglomeraţie la locurile de oprire. Am văzut unul în spaţiul destinat descărcării mărfurilor unui magazin cu autoservire şi deşi era interzis, am oprit acolo. Soţia mea a intrat în magazin, unde la casă era o vietnameză care evident că nu ştia unde e strada, dar a chemat un vânzător, care nici el nu ştia (au zis că ei locuiau în alt cartier), dar trebuie să vină mensieur Lebon care cunoaşte cartierul şi are să o lămurească. A sosit mensieur şi i-a arătat o stradă de vis-a-vis care e chiar Rue de Lagny.

Am mers înainte încă o sută de metri până la un sens giratoriu unde am trecut pe celălalt sens al bulevardului, am ajuns la capătul străzii indicate care era chiar strada noastră, dar era cu sens unic şi sensul spre hotel era cel interzis.

Am luat-o tot înainte pe Bd. Davout şi la Porte de Montreuil, într-o piaţă mare am văzut parcată o remorcă de tir. Fiind foarte strâns încadrată între maşinile parcate, am dedus că aceasta nu poate pleca de acolo şi am parcat alături de ea. Am coborât şi am luat-o înapoi pe jos să recunoaştem drumul. Am ajuns la Rue de Lagny, am străbătut-o "per pedes", am văzut hotelul la capătul ei şi am ajuns la o porţiune unde se circula pe ambele sensuri.

Am revenit la maşină şi acum în cunoştinţă de cauză am mers cu ea la hotel. La vreo 30 m de hotel, pe strada Lagny era pasajul de trecere peste autostradă. Puţin mai târziu aveam să văd că dacă la ieşirea de pe autostradă aş fi luat-o la stânga, puteam trece autostrada peste pasajul următor şi luând-o încă o dată la stânga aş fi ajuns la hotel. De la Porte de Vincennes până la hotel erau mai puţin de 300 m.

Aveam camera rezervată şi plătită pe trei zile, 290 FRF (44,21 €) pe zi, unde era inclus şi micul dejun. Am completat la recepţie fişa pentru cameră şi văzând mai înainte cât de fluent se circulă cu maşina în Paris, am hotărât să o depun într-o parcare şi să o scot de acolo numai când părăsesc Parisul. Am plătit 300 FRF (45,73 €) pentru trei zile într-o parcare subterană folosită şi de clienţii hotelului, care se afla la 50 m în spatele lui.

Am primit o cartelă şi când am ajuns cu maşina la intrarea în parcare, am introdus cartela în cititor, bariera s-a deschis, am intrat, am parcat şi apoi am urcat cu liftul de la ieşirea pietonilor.

Am revenit la hotel şi ne-m dus să vedem camera. Se afla la etajul al X-lea, se urca cu un lift destul de rapid şi era asemănătoare cu cea de la Viena. Avea însă trei paturi, două jos şi unul suprapus, avea un duş şi un WC, separate, o chiuvetă mare într-un colţ şi pe cei doi pereţi deasupra chiuvetei erau două oglinzi mari perpendiculare care produceau un efect optic foarte interesant când te priveai în ele.

În camera...

De la hotel.

Ne-am instalat, am mâncat, am băut cafeaua rece de voiaj şi am decis să facem o plimbare prin Paris. Deşi în împrejurimi se află Palatul Vincennes, Grădina Zoologică şi Pădurea Vincennes, noi am hotărât să mergem în centru, amânând vizitarea acestora pentru o altă dată (eventual într-o viaţă viitoare).

Am găsit cea mai apropiată staţie de metrou, Saint Mande şi am luat metroul pe linia numărul 1 care are staţiile Piaţa Naţiunii, Piaţa Bastiliei, Primărie, Luvru, Piaţa Concorde, Arcul de Triumf şi în continuare altele.

Am coborât la Arcul de Triumf din Etoile, pe care l-am mai văzut şi în 1991. După ce am străbătut pasajul subteran pe sub piaţa Etoile, care astăzi poartă numele lui Charles de Gaulle, am ieşit la suprafaţă chiar sub arc.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, piaţa deja, avea forma unei stele, din colţurile ei plecând cinci alei. În 1806 Napoleon a ordonat ridicarea aici a unui imens arc în onoarea armatei franceze. El a ales planurile arhitectului Chalgrin, care propunea construcţia unui arc inspirat din antichitatea greacă, dar de dimensiuni colosale. Până în 1810 era turnată numai fundaţia arcului şi în onoarea sosirii noii împărătese Maria-Louiza la Paris, Chalgrin a construit arcul în forma proiectată, dar provizoriu, din lemn şi pânză.

Căderea lui Napoleon a făcut ca lucrările să înceteze sub perioada restauraţiei, ele fiind reluate abia în 1832 şi arcul a fost terminat după patru ani.

În 1840 pe sub arc a trecut afetul de tun care purta rămăşiţele lui Napoleon, aduse din insula Sfânta Elena, spre Domul Invalizilor.

Sub împăratul Napoleon al III-a, în 1854, arhitectul Haussmann a demolat casele din jurul pieţei şi a construit 12 uriaşe bulevarde care pleacă din vârfurile unui dodecagon regulat, în centrul căruia se află Arcul. Unul dintre aceste mari bulevarde este celebrul Champs-Elysees. Toate faţadele celor douăsprezece clădiri, care despart câte două bulevarde alăturate sunt identice şi sunt proiectate de arhitectul Hittorff.

În 1885 corpul neînsufleţit al poetului Victor Hugo, în drum spre Pantheon , trece noaptea pe sub Arc în dricul săracilor, acoperit de un imens steag negru de mătase.

În 14 Iulie 1919, pe sub Arc defilează armata victorioasă a Franţei, în frunte cu mareşalii.

În 1920, de 11 noiembrie, la doi ani de la terminarea războiului, un soldat necunoscut, mort în război este îngropat sub Arc, acoperit de o lespede foarte simplă. Doi ani mai târziu este aprinsă pentru prima dată flacăra în amintirea eroilor. De atunci ea a fost reaprinsă zilnic la ora 18 şi 30 de minute.

În 1944 la 26 August, data eliberării Parisului de sub ocupaţia germană, defilează pe sub Arc trupele Franţei libere, în fruntea lor aflându-se generalul de Gaulle.

Arcul are o înălţime de 50 m şi o lungime de 45. Pe feţele lui sunt 10 mari compoziţii, sculptate în piatră, începând cu Plecarea Voluntarilor în 1792 şi urmând, printre altele, cu prezentarea celor mai importante bătălii din timpul revoluţiei şi al lui Napoleon, cele de la Aboukir, Austerlitz  şi Arcole (unde celebrul pod era apărat de regimentul austriac al grănicerilor din Năsăud). Sunt înscrise pe feţele arcului numele bătăliilor mai puţin importante şi numele celor căzuţi în ele, dintre care mai mult de 550 sunt generali francezi.

La Arcul de Triumf.

Plecarea voluntarilor.

Ne-am plimbat pe sub arc, am făcut poze, inclusiv cu flacăra eroilor, care la ora aceea era aprinsă. Nu ne-am mai urcat pe platforma arcului, de unde în 1991 am avut o perspectivă splendidă, de la 50 de metri înălţime, asupra capitalei franceze.

Unul dintre cele mai impresionante momente ale vizitei de acum zece ani a fost plimbarea pe jos pe Champs-Elysees, de la Place de la Concorde până la Arcul de Triumf. Acum am decis să refacem acelaşi drum pe jos, dar în sens invers.
Bulevardul este construit în linie dreaptă, are o lungime de aproape doi kilometri, o lăţime de peste 70 de metri şi are numeroase spaţii verzi. El oferă o privelişte grandioasă şi este un centru comercial de lux, de afaceri şi bineînţeles un important obiectiv turistic. Pe Champs-Elysees se află sedii ale câtorva ambasade, magazine de desfacere şi birouri ale unor companii de prestigiu internaţional, cum ar fi Alfa Romeo, Mercedes-Benz şi Citroen, din industria automobilului, Air France, Aerolineas Argentinas, Japan Air Lines şi chiar Aeroflot, din domeniul transporturilor aeriene, ale unor bănci franceze şi străine şi multe cafenele, magazine şi restaurante de lux. Tot aici se află Palatul Descoperirilor, Marele şi Micul Palat, precum şi, foarte aproape, Palatul Elysee, sediul preşedinţiei franceze.

În fiecare an de 14 Iulie, pe Champs-Elysees are loc defilarea armatei franceze, în cinstea zilei naţionale a Franţei. În marile momente din viaţa naţiunii franceze, populaţia Parisului se adună spontan pe acest mare bulevard. Aşa s-a întâmplat la 26 August 1944, la 30 mai 1968 cu ocazia marilor greve ale tuturor salariaţilor francezi, în 12 noiembrie 1970 cu ocazia încetării din viaţă a generalului de Gaulle şi chiar în anul 1998 cu ocazia câştigării de către echipa Franţei a campionatului mondial de fotbal.

Am parcurs bulevardul pe aceeaşi parte ca şi acum zece ani, pe stânga cum mergeam spre Concorde. Când am intrat pe bulevard a început o ploaie destul de sănătoasă, care a degenerat până la urmă într-o bură specifică Parisului, cum a fost ea descrisă de Anatole France şi după un timp chiar a ieşit soarele.

Am făcut poze şi am ales locuri în care erau unele bălţi mai mici în trotuarul udat de ploaie, pentru a arăta că şi ei au aşa ceva nu numai noi.

După ploaie, pe Champs Elysees.

Am reintrat, după zece ani în marele complex de magazine "26", numit astfel după numărul clădirii de pe Champs-Elysees unde se află. Complexul este format din mai multe coridoare de aceeaşi lăţime şi înălţime în formă de linie poligonală, cu laturi perpendiculare şi cu o lungime de aproape 200 m. Din acestea se deschid o serie de magazine de lux unde se găsesc obiecte de artă, de artizanat, mobilier, toalete create de marile case de modă, bijuterii, ceasuri şi alte lucruri total inaccesibile nouă. Se găseşte aici şi un restaurant cu o terasă şi pe un perete al ei curge o cascadă. Aici am făcut o poză în 1991, deci am fost obligaţi să mai facem una şi acum. Cascada arată la fel, dar în poza de acum zece ani noi arătam mai bine.

Cascada de la "26".

Am ieşit din magazin şi după ce am trecut de Rond-Point, pe latura stângă a bulevardului începe un parc care ţine până la Piaţa Concorde. Aici, cam vis-a- vis de Petit Palais, am cumpărat de la un fel de chioşc câte un sandvici cald, mare şi etajat, cu mezeluri, salată şi ceva legume, care a devenit cina noastră din ziua respectivă. Tot acolo am luat şi o bere "la ţap", ţapul lor fiind tot de 300 ml, dar era un pahar înalt şi elegant, din sticlă subţire, spre deosebire de cel folosit în cârciumile noastre prin anii 50 care era din sticlă foarte groasă (să nu se spargă când trebuie să loveşti cu el capul consumatorului).

După această scurtă haltă ne-am continuat drumul până în Place de la Concorde.
Piaţa a fost construită în timpul regelui Ludovic al XV-lea, între 1755-1775, după planurile arhitectului Gabriel şi purta evident, numele regelui. Are forma unui octogon care provine dintr-un dreptunghi cu laturile de aproape 250 şi respectiv 350 de metri. Celelalte patru laturi sunt mai mici şi sunt patru porţi de intrare în piaţă pe la vârfurile dreptunghiului. În cele opt vârfuri ale octogonului sunt plasate soclurile pe care mai târziu au fost ridicate opt statui în cinstea a opt oraşe franceze de la graniţă: Brest, Rouen, Strasbourg, Lille, Lyon, Marsilia, Nantes şi Caillouette. În centrul pieţei a fost plasată statuia ecvestră a lui Ludovic al XV-lea.

În piaţa neterminată încă, s-a sărbătorit în 1770 nunta viitorului Ludovic al XVI-lea cu Maria Antoaneta, printr-un mare foc de artificii. În timp ce artificiile brăzdau cerul, s-a creat o aglomeraţie şi mai mulţi oameni au căzut în gropile din centrul pieţei, care atunci încă mai era în construcţie. Au rezultat 133 de morţi. Se zice că cineva, apropiat unei victime, a blestemat autorităţile pentru lipsa măsurilor de securitate, cerând să mai moară, şi din rândurile lor, încă pe de zece ori atâţia câţi au murit în 1770.

În timpul revoluţiei, în 1792 statuia ecvestră a fost dărâmată, piaţa şi-a schimbat numele în Piaţa Revoluţiei şi în dreptul soclului unde astăzi este situată statuia Brest-ului s-a înălţat ghilotina care a făcut să cadă până în 1795 peste 1330 de capete. Printre primele capete căzute au fost cel al regelui Ludovic al XVI-a. O justiţie, poate divină, a făcut ca aceiaşi ghilotină să reteze şi capul principalului călău al celor 1330, incompetentul şi sadicul conducător al revoluţiei franceze Maximilien Robespierre. Blestemul din urmă cu un sfert de secol s-a împlinit.

Noul organ conducător, Directoratul, a dat pieţei numele actual, în speranţa unei înţelegeri viitoare între clasele sociale ale naţiunii franceze.

Regele Carol al X-lea a decis ca în centrul pieţei să fie plasat un monument fără culoare politică: l'Obelisque. Obeliscul, vechi de 3300 de ani, provine din ruinele unui templu egiptean din Luxor şi a fost făcut cadou Franţei de către vice-regele Egiptului Mehemet Ali, în 1829. Este făcut din granit roz, are 23 m înălţime, cântăreşte peste 220 de tone şi este acoperit de hieroglife. Când a ajuns în Franţa în 1833, nu mai era rege Carol al X-lea ci Ludovic-Filip.

Obeliscul a fost plasat în centrul unui dreptunghi, asemenea cu dreptunghiul mare al pieţei, dar cu laturile mici rotunjite. Opt alei prevăzute cu stopuri, fac legătura între cele două dreptunghiuri, căci între ele este o circulaţie auto extraordinar de abundentă . La capetele dreptunghiului mic sunt plasate două fântâni identice inspirate după acelea din Piaţa Sfântul Petru de la Vatican.

Cu o fântână din...

Piaţa Concorde.

 După ce am făcut înconjurul pieţei, am intrat la dreptunghiul din centru, am făcut fotografii cu fântânile şi cu obeliscul şi am ieşit apoi din piaţă şi am traversat Sena pe Podul Concorde şi ne-am oprit la poarta Palatului Bourbon, care este sediul Adunării Naţionale (Camera Deputaţilor, din parlamentul francez).

Podul Concorde.

Am revenit pe Podul Concode şi am intrat în Grădinile Tuileries unde, uşor obosiţi ne-am aşezat pe o bancă.

Caterina de Medici a cumpărat în 1563 un teren pe malul Senei, locul de unde se scotea lutul pentru fabricarea ţiglelor (tuile), numit Tuileries. Un an mai târziu aici a început construcţia unui palat căruia i s-au mai adăugat unele aripi şi i s-au mai făcut modificări, pe vremea lui Henri al IV-lea, a lui Ludovic al XIII-lea şi încă pe la începutul domniei lui Ludovic al XIV-lea.

Palatul Tuileries, situat lângă Luvru, şi-a pierdut importanţa după construcţia celui de la Versailles. În timpul revoluţiei aici a fost sediul puterii executive şi în timpul Imperiului reşedinţa suveranilor. A fost incendiat în 1871, de către comunarzi, după care a fost demolat în 1882.

În exteriorul palatului Caterina de Medici a ordonat construcţia unor grădini în stil italian. Sunt construite fântâni, o grotă, bazinul octogonal şi cel rotund, care sunt acoperite cu faianţa fabricată după metoda proaspăt descoperită de Bernard Palissy. Henric al IV-lea construieşte o seră de portocali şi permite ca parcul să fie folosit ca loc de plimbare de către public.

În 1664 Colbert, primul ministru al lui Ludovic al XIV-lea, încredinţează amenajarea parcului Tuileries arhitectului Andre Le Notre, fiul şi respectiv nepotul unor grădinari care au îngrijit toată viaţa lor grădinile Tuileries. Acesta a construit pe laturile dinspre Sena şi dinspre actuala stradă Rivoli, două terase de înălţimi diferite şi pe mijloc, încadrând cele două bazine, o alee centrală care acum se află tocmai în prelungirea lui Champs-Elysées. Privind de la Bazinul Rotund spre cel Octogonal, se vede în continuare Obeliscul şi apoi în depărtare Arcul de Triumf, oferind o perspectivă unică, în lungime de peste trei kilometri.

Colbert a considerat amenajarea lui Le Notre atât de reuşită, încât a vrut să dea grădinile în exclusiva folosinţă a familiei lui Ludovic al XIV-lea. Subalternul său Charles Perrault, autorul Motanului Încălţat, şi-a lămurit şeful să lase în continuare grădinile la dispoziţia publicului.

După aceasta grădinile Tuileries au devenit exemplul desăvârşit de grădină franţuzească şi au servit ca model în amenajarea altor grădini atât în Franţa cât şi în străinătate.

Am străbătut cele două alei laterale, precum şi alea centrală cu bazinele şi am ieşit din grădini pe lângă Muzeul Jeu de Paume pe care l-am vizitat cu zece ani în urmă.

Am luat metroul şi ne-am întors la hotel când se însera.

Am urcat la etajul zece cu liftul semirapid şi având pe coridorul etajului nostru un telefon, am putut vorbi cu Mihai cu cartela cumpărată la Calais.

Ne-am culcat destul de obosiţi, pentru că am avut parte de o zi turistică foarte încărcată.

Calais - Saint Quentin (Fayet)

Dimineaţa ne-am trezit, ne-am făcut toaleta şi am mers să luăm micul dejun în sala de mese a hotelului. Evident că era numai micul dejun dulce (franţuzesc): o felie de pâine, unt, dulceaţă şi o ceaşcă de ceai sau cafea. Unde sunt "mic- dejunurile" de la Viena, Bruges sau chiar de la Luxemburg?

Aşa se păstrează silueta clientului şi se fac economii de către proprietarii de hoteluri.

Am predat camera şi am plecat din nou la Calais pentru că soţia mea voia să vadă dacă s-a ridicat nivelul apei după reflux în portul de agrement. Am ajuns în port, nivelul apei era ridicat şi ne-am îndreptat din nou spre Coquelles.

Fiind duminică municipalitatea a organizat nu ştiu ce sărbătoare folclorică prevăzută cu defilare, care după o lege a lui Murphy se desfăşura tocmai pe drumul pe care trebuia să mergem noi. Ne-am trezit cu strada închisă şi fără nici un indicator care să arate pe unde să ocolim. Cu toate că străzile sunt drepte, paralele sau perpendiculare între ele, nu am reuşit să ajungem în centru decât după ce ne-am învârtit câţiva kilometri.

Am revenit în Coquelles şi am luat-o pe drumul de coastă. În dreapta noastră era marea şi ne-am oprit mai întâi la Cap Blanc Nez (Nasul Alb). Este punctul din care distanţa dintre Franţa şi Anglia este cea mai scurtă. Undeva departe se vedea coasta albă a Angliei.

La Capul...

Blanc Nez.

Am continuat drumul şi ne-am oprit apoi la Cap Gris Nez (Nasul Gri), aflat la câţiva kilometri spre sud. Aici drumul de acces de la şosea la cap este mai prost, o porţiune este neasfaltată şi cu gropi.
Din parcare până la mare este o porţiune de teren plină de buruieni. Undeva jos pe plajă se văd rămăşiţele unor cazemate din beton construite de nemţi în timpul războiului. Fiind senin şi de aici se vedea în depărtare coasta engleză.

Capul Gris Nez.

Am continuat drumul de coastă, am oprit la Boulogne-sur-Mer, principalul port francez de pescari şi în acelaşi timp, o căutată staţiune balneară. Oraşul are cam 45.000 de locuitori, dar împreună cu suburbiile are o populaţie dublă. Există aici o foarte dezvoltată industrie de conservare a peştelui.

Am venit la Boulogne-sur-Mer să ne îndeplinim două obiective: o baie în Pasul de Calais şi vizitarea acvariului Nausicaa. Primul obiectiv a căzut foarte repede din cauza vântului rece care astăzi, deşi senin, a făcut ca plaja să fie goală.

Ne-am învârtit prin toate parcările din jurul acvariului, dar nu am găsit absolut nici un loc liber. Am coborât atunci pe parcarea imensă de pe faleză, prevăzută din loc în loc cu aparate automate de taxat şi cu multe locuri libere. Am introdus 10 FF, am scos tichetul şi când mă uit pe el, era valabil până la ora 10 şi 50. Cum era trecut de ora 11, am crezut că aparatul m-a jefuit, dar uitându-mă mai atent am văzut că parcarea era valabilă până luni la ora indicată. Fiind duminică şi aici parcarea era gratuită. Japonezii au pierdut un război din cauza lipsei de informaţie; eu numai 10 franci.

Acvariul Nausicaa este situat la marginea plajei, la intrarea în port şi este unul din cele mai mari şi bine dotate acvarii din Europa.

Biletul de intrare la Acvariu.

Pentru că în acest an împlinea vârsta de 10 ani, acvariul avea câteva expoziţii speciale, pe lângă ceea ce se prezintă de obicei. Vizita se desfăşura urmărind exponatele aşezate după 35 de teme (Planctonul, De la suprafaţă la fund, Platoul continental, Reciful: un baraj viu împotriva oceanului, Oceanul, ultima frontieră, etc). Se puteau vedea animalele marine în mediul lor ambiant.

La Acvariul Nausicaa.

După ce am ieşit de la acvariu am mers pe plajă şi ne-am cumpărat câte un carton cu preparate marine, peşte şi nu mai ştiu ce alte vieţuitoare, un sos roşu şi cartofi pai, ansamblul acesta fiind foarte gustos şi hrănitor.

După o scurtă plimbare în port, pe la ora trei, am luat maşina din parcarea plătită pentru a doua zi şi am plecat pe un drum naţional spre Abbeville şi Amiens.

Şoseaua a fost foarte liberă, ne-am întâlnit doar cu câteva maşini pe întregul parcurs. În centrul fiecărui sat se afla celebrul semafor de la unica trecere de pietoni şi deşi străzile erau aproape pustii, opream şi aşteptam să se facă verde. După ce am parcurs 136 km am ajuns în Amiens.

Amiens capitala Picardiei este un oraş cu o populaţie de aproximativ 140.000 de locuitori. Este centru administrativ şi comercial, este reşedinţă episcopală, are academie, universitate şi curte de apel. Celebritatea însă, şi-o datorează impunătoarei sale catedrale, una din cele mai remarcabile capodopere care reprezintă apogeul artei gotice din secolul al XIII-lea. Este una dintre cele patru mai mari catedrale din nordul Franţei: Laon, Reims, Beauvais şi Amiens.

În 1206, comunitatea cetăţenilor din Amiens, şi-a procurat de la Constantinopol o bucată din capul Sfântului Ioan-Botezătorul. Ca lăcaş de păstrare a relicvei, cei din Amiens au hotărât să construiască cea mai mare biserică din Franţa.

Construcţia a durat, în prima fază, între 1220 şi 1288.

Între 1366-1402 s-au ridicat turnurile, între 1508-1519 s-au făcut stranele, sculptate în lemn şi unice în lume, iar între 1529-1533 s-a construit fleşa impresionantă prin înălţimea sa.

Celebrul arhitect al lui Napoleon al III-lea, Viollet le Duc (1814-1879), restauratorul celor mai importante vechi monumente franceze, a dirijat lucrările de restaurare ale catedralei între 1849-1874. În 1981 UNESCO a clasat catedrala printre capodoperele patrimoniului mondial.

Am văzut mai înainte Catedralele din Laon şi din Reims şi deşi dimensiunile lor sunt apropiate de ale Catedralei din Amiens, acesta pare mai mare datorită înălţimii sale. Are lungimea de 145 m, lăţimea în dreptul transeptului de 70 m, înălţimea bolţii navei de 43 m, înălţimea turnurilor de 66 respectiv 65 m şi înălţimea fleşei de 113 m.

Catedrala din Amiens.

Fiind duminică după-amiază, am găsit loc de parcare chiar în apropierea catedralei. După ce am intrat, timp de mai bine de o oră, am înconjurat-o pe margini şi apoi am parcurs în cele două sensuri nava centrală. Am aprins câteva lumânări pentru morţii noştri şi fiind în întârziere, am plecat cu părere de rău.

Am intenţionat să ne continuăm călătoria tot pe drumul naţional, pentru a evita "peiajul", dar urmând indicatoarele rutiere spre Saint-Quentin am ajuns la autostradă. Dacă s-a întâmplat aşa, am decis să mergem pe aceasta.

Când am luat traseele de pe internet, din Ghidul Michelin, înainte de plecarea din ţară, scria acolo că autostrada dintre Amiens şi Saint Quentin se va da în folosinţă pe 29 iunie 2001. Constructorii s-au ţinut de cuvânt pentru că, după o lună şi ceva, noi circulam pe ea.

Distanţa de 80 km am parcurs-o în aproximativ 45 de minute şi la intrarea pe "Aleea Carpenilor" din Fayet am văzut în oglinda retrovizoare maşina doamnei Tupigny, care împreună cu Gilbert, se întorceau dintr-o vizită pe care au făcut-o fiului lor la Vermand, un sat situat la vreo 20 km de Fayet. Înseamnă că am ajuns exact la timp, Gilbert fiind un om care apreciază punctualitatea partenerilor.

Am parcat maşina, de astă dată în garaj, pentru că acesta comunica cu apartamentul nostru şi era mai uşor să ne aducem bagajele în cameră. Ne-am schimbat şi ne-am pregătit pentru cina la care era invitată aripa bătrână a familiei Loze, Monique şi Frederic.

După ce au sosit invitaţii, cina a debutat cu vizionarea pozelor de la nunta nepotului familiei Tupgny, Guillaume, care a avut loc cu două săptămâni mai devreme, poze în posesia cărora familia a intrat tocmai în acea zi. Era o nuntă luxoasă, mirele şi socrii erau îmbrăcaţi în smoching, soacrele în toalete cu pălării, iar copiii care purtau trena rochiei miresei în nişte costume proiectate de mireasă însăşi.

Am discutat mult, inclusiv despre drumul nostru de a doua zi la Paris.

Ne-am culcat cam pe la miezul nopţii cu gândul la călătoria de a doua zi.

Saint Quentin - Calais

După ce ne-am trezit, am luat micul dejun cu familia Tupigny. Pentru că preotul satului era în concediu (este luna August), Jaqueline urma să oficieze pentru prima dată o înmormântare.

Datorită salariilor mici precum şi a obligaţiei de a rămâne celibatari, foarte puţini tineri francezi îmbrăţişează cariera de preot. Chiar şi absolvenţii institutelor teologice preferă după încheierea studiilor să se facă profesori. S-a ajuns astfel în Franţa la o criză de preoţi, mai ales în parohiile de la ţară. Pentru a ameliora cât de cât situaţia, autorităţile ecleziastice franceze au permis, ca în anumite situaţii, preoţii să fie înlocuiţi de femei care au absolvit un curs organizat de respectivele autorităţi.

Jaqueline a absolvit cursul şi creându-se acea situaţie specială avea să oficieze tocmai înmormântarea unei prietene. Era bineînţeles emoţionată şi pe noi ne-a lăsat în seama lui Gilbert, care avea să ne conducă până în centrul comercial al Saint-Quentin-ului care se găsea la marginea Fayet-ului.

Centrul comercial care se întinde pe câteva hectare, este format dintr-o parcare imensă, gratuită, o benzinărie şi câteva supermagazine. Unul este cu produse alimentare, altul cu mobilier, altul cu articole sportive şi unul cu unelte pentru "bricolage", acele mici reparaţii sau efectuarea unor lucrări pe care francezii şi le fac "cu mâna lor" şi de care sunt foarte mândri. În faţa magazinului se află, prinse unul în altul o mulţime de coşuri pe roţi, pentru transportul cumpărăturilor. Introducând o monedă de 10 franci în lăcaş, coşul se desprinde şi poate fi utilizat de client. Dacă în final îl aduce la loc, cei 10 franci vor fi recuperaţi, dacă nu, se va găsi careva să-l ducă la loc şi să primească el cei 10 franci.

Am cumpărat mâncare şi apă minerală pentru drum, ne-am despărţit de Gilbert şi am intrat, chiar din apropierea centrului comercial, pe autostrada de Calais.

Până la Calais sunt aproape 180 de kilometri şi i-am parcurs în mai puţin de două ore. În apropierea Calais-ului am văzut un indicator rutier care zicea că urmează ieşirea spre Coquelles.
Coquelles este un mic sat, lipit de Calais, unde se afla hotelul nostru, rezervat şi achitat prin internet.

Am ieşit de pe autostradă şi repede am găsit hotelul. Poarta însă era încuiată şi am reuşit să intrăm în el numai când a ieşit un locatar. Cum nu am găsit pe nimeni la recepţie, am presupus că este ora de curăţenie şi am hotărât să mergem la Calais şi să revenim după masă, când vor fi şi recepţionerii de faţă.

Calais este un oraş cu 75.000 de locuitori, iar împreună cu împrejurimile are peste o sută de mii. Este cel mai mare port francez de pasageri şi este un important centru al industriilor textile, mecanice şi chimice. Are două muzee celebre, cel de arte frumoase şi cel de dantele. Este şi a fost un important port militar, fortificaţiile sale datând din secolul al XIII-lea. Între 1347 şi 1558 a fost stăpânit de englezi. Aici se află Pasul de Calais, o porţiune de mare cu lăţimea minimă de 31 de km şi lungă de 185 de km care desparte Franţa de Anglia şi uneşte Marea-Mânecii cu Marea-Nordului. Pe sub canal s-a dat în folosinţă un tunel, unde trenuri electrice unesc cele două ţărmuri. Intrarea din Franţa a tunelului este undeva în apropierea Coquelles-ului.

Centrul oraşului este la câţiva kilometri de Coquelles şi repede am ajuns într- o parcare la marginea căreia era o statuie a lui Joseph Marie Jacquard (1752- 1834), inventatorul unui război de ţesut automat, care execută modelul prin programare cu ajutorul cartelelor perforate şi care este folosit încă în industria dantelelor.
Era un reper cât se poate de bun pentru a regăsi parcarea într-un oraş necunoscut.

Cum era ora 11 şi 45 am luat un bilet de parcare de o oră contra a 3 franci, care era valabil până la ora 14 şi 45 (între 12 şi 14 parcarea e gratuită în Franţa). Am lăsat biletul pe bord şi când am deschis uşa să plecăm, acesta a dispărut, luat probabil de vânturile care bântuie prin Pasul de Calais. Aşa că am mai cumpărat unul pe care l-am aşezat cu atenţie sub o foarfecă chinezească de unghii.

Monumentul lui Jaquard.

Străzile din Calais sunt largi, drepte, paralele sau perpendiculare între ele, pentru că majoritatea oraşului a fost reconstruit după al II-lea război mondial, datorită faptului că a fost distrus de bombardamente.

Ne-am plimbat pe bulevardele centrale până am ajuns la primărie.

Primăria din Calais este o clădire construită în stil Tudor, care se termină printr-un turn foarte înalt din cărămidă roşie. Este o clădire foarte frumoasă şi extrem de bine proporţionată. În zilele senine ceasul din turn poate fi văzut de pe ţărmul englez. În faţa primăriei, în centrul unei mari pieţe se află capodopera lui Rodin, statuia Burghezilor din Calais, executată în bronz între 1884-1886.
Îi reprezintă pe cei şase cetăţeni de vază ai oraşului, care în urma cuceririi Calais-ului de către englezi, în 1347, după un lung asediu, se prezintă îmbrăcaţi umil, în haine din pânză de sac şi cu funia la gât în semn de auto-condamnare, să predea cheile oraşului regelui Eduard al III-lea şi să implore milă pentru locuitorii care au luptat şi nu s-au predat englezilor. Regele hotărăşte să-i cruţe pe locuitori, dar să-i omoare pe cei şase.
În urma rugăminţii reginei Phillipa, care a fost impresionată de înfăţişarea lor, regele îi iartă şi pe ei.

Primăria din Calais

Cu Burghezii din Calais.

Am mers mai departe spre vest şi am ajuns într-un port de vase de agrement şi alături se vedea portul de feriboturi spre Anglia.

Portul...

De pasageri.

Cum se apropia ora de expirare a timpului plătit de parcare, ne-am întors la maşină şi am plecat spre Coquelles la hotel.

Uşile erau tot încuiate şi sub o fereastră era un aparat de jocuri mecanice unde doi indivizi "butonau" de zor pe tastatura aparatului. La un moment dat se opresc, merg spre uşă, formează un cod si uşa se deschide. Sărim la ei şi îi întrebăm cum se procedează. Ne explică că deoarece hotelul este plin şi camerele sunt achitate anticipat prin internet, trebuie să scrii pe acel "aparat de jocuri mecanice", care de fapt este un calculator, numărul comenzii tale, numele şi prenumele şi seria cărţii de credit cu care ai achitat camera. Îţi apare numărul camerei repartizate şi codul din patru cifre cu care deschizi atât poarta clădirii cât şi uşa camerei tale. Apare de asemenea şi o chitanţă pe care sunt scrise cele de mai sus.

Am procedat şi eu după cum mi-au spus cei doi, mi-a apărut numărul camerei şi codul, dar nu mi-a apărut chitanţa. Evident că nu am memorat codul. Am mai repetat încă o dată toate operaţiunile şi am scris codul pe o hârtie. Nici acum nu a apărut chitanţa, dar având codul am intrat în hotel şi apoi în cameră.

Camera era foarte asemănătoare cu cea de la Luxemburg, două paturi, dulap, chiuvetă etc., dar duşul şi WC-ul erau pe coridor. Nu era nici o problemă că acestea erau foarte multe, deci nu se putea crea aglomeraţie.

Hotelul avea o curte mare, mai multe corpuri de clădire lipite între ele câte două, sub diverse unghiuri şi între clădiri spaţii de parcare. Am depistat cu greu fereastra camerei noastre, pentru că toate erau la fel şi am adus maşina într-un loc vizibil din cameră.

Ne-am instalat, "am servit" masa de prânz în cameră, am băut cafeaua rece şi ne- am pregătit din nou să mergem în Calais.

La plecare, deja recepţionera era la recepţie şi ne-am plâns că aparatul nu ne-a dat chitanţa. A făcut ea ceva şi a apărut şi chitanţa noastră.

Am plecat la Calais pe acelaşi drum şi am parcat tot în centru, dar puţin mai spre nord decât la amiază.

Am mers pe jos şi am intrat în parcul care poartă numele cardinalului de Richelieu şi ne-am plimbat printr-o parte a parcului, care mi s-a părut a fi destul de mare. Erau aici nişte arbori giganţi, multe flori, multe spaţii verzi şi multe terenuri de sport. Am stat pe o bancă şi am mers apoi să vizităm biserica Notre-Dame unde în 1926 căpitanul Charles de Gaulle s-a căsătorit cu o caleziană.

Am găsit biserica care este destul de mare, dar se afla într-o stare avansată de paragină, necesitând nişte reparaţii serioase. Nu era deschisă publicului pentru vizitare şi se oficiau foarte puţine slujbe, cam patru pe an. Am făcut un ocol al bisericii şi am mers spre port.

Când am ajuns la portul pentru vase de agrement, acesta avea mult mai puţină apă decât cu cinci ore înainte şi vasele aproape că stăteau pe fundul apei.
Aceasta era o consecinţă a refluxului care atunci era la punctul maxim.

Ne-am plimbat în continuare pe digul portului de feriboturi care legau Franţa de Anglia. Acestea erau mult mai mari decât cel cu care am traversat Marea-Nordului de la Vlissingen la Breskens. Prin Calais trec canalul în fiecare an mai mult de două milioane de pasageri cu vapoarele.
Ne-am continuat plimbarea până pe plajă. La 30 km în faţa noastră era Anglia, dar coastele sale nu se vedeau pentru că se însera şi erau nori la orizont.

Am plecat spre maşină, care era cam la doi kilometri de noi şi s-a pornit un vânt care ne-a făcut să regretăm că nu am venit cu maşina până la plajă. Cu cât am înaintat spre centru, vântul s-a mai domolit şi ne-am plimbat şi prin oraşul foarte iluminat cu tot felul de jocuri de lumini mişcătoare şi colorate.

Am revenit noaptea la Coquelles, am parcat la locul nostru, am mâncat şi apoi ne-am culcat.