luni, februarie 13, 2012

Cegled-Dej

Când m-am trezit, Betty m-a anunţat că ninge încă de azi-noapte. Bine că nu am observat, că altfel, precis nu aş mai fi putut dormi.

Am fost singurii care am luat micul dejun, în sala pregătită pentru acesta. Mîncarea era pusă pe masă, era pe bază de mezeluri şi de brânzeturi, era bună şi din abundenţă. Datorită vremii nu prea aveam poftă de mâncare.

Cînd am plecat era ziuă şi ningea destul de slab. Am lăsat în urmă Cegledul, am rulat vreo 10 minute pe un drum judeţean şi am ieşit la N4.

Am oprit la Fegyvernek, unde la plecare am cumpărat Matrica. Am făcut plinul de motorină şi apoi ne-am continuat drumul.

Când am părăsit N4 în Puspokladany, la vreo 60 de km de frontieră, a început să ningă ceva mai tare. Din când în când trebuia să folosesc ştergătoarele de parbriz.

Am continuat drumul şi când am trecut pe teritoriul românesc, aici ningea din abundenţă.

Respectând viteza legală şi fără să frânez, am traversat Oradea şi am luat-o spre Cluj. Şoseaua devenea din ce în ce mai puţin aglomerată, mai ales în afara localităţilor.

Nu mă simţeam deloc în largul meu, pentru că nu am mai condus pe zăpadă.

În judeţul Bihor poliţia îi oprea pe şoferii de TIR şi îi obliga să parcheze, ne mai lăsându-i să continue drumul.

Am întâlnit utilaje ale drumarilor, care au îndepărtat zăpada, astfel că stratul era de numai 2-5cm.

Încet, încet, porţiunea parcursă creştea şi am ajuns în Cluj tocmai la o oră de vârf când principalele artere erau foarte aglomerate.

 Am traversat şi Clujul, iar şoseaua spre Dej era mai practicabilă.

Am ajuns acasă şi strada noastră era plină de zăpadă. În faţa casei vecinul Joo şi Dana au îndepărtat zăpada şi astfel am putut intra în curte.

Zăpada de pe strada noastră
Intraţi în curte



Cred că a fost cel mai dificil traseu pe care l-am parcurs în cariera mea de 43 de ani de când sunt şofer.

Am descărcat maşina şi am pus-o în garaj. Betty şi- depozitat şi ea băutura adusă, după care ne-am
retras în casă la căldură.

Sunt făloasă!

Îmi ajunge cel puţin un an.

În casă.

duminică, februarie 12, 2012

Regensburg-Cegled

Deoarece ne-am culcat devreme, ne-am şi trezit devreme. Ne-am făcut toaleta de dimineaţă, am împachetat şi înainte de ora şapte ne aflam în sala hotelului unde se servea micul dejun.

Era tot bufet suedez. Te puteai servi la discreţie, cu pâine, unt, mezeluri, o gamă variată de pateuri de uns pe pâine, cafea, ceai, ouă fierte şi altele. Fiind şofer, micul meu dejun, pe care mi l-am impus, a fost mult mai sărac decât cel al lui Betty.

Am dus bagajele la maşină şi după ce s-a dezgheţat parbrizul am plecat spre rampa de urcare pe aceeaşi autostradă A3, înspre Passau.

Autostrada era destul de liberă, fiind duminică, majoritatea TIR-urilor au interdicţie de circulaţie în Germania, Austria şi Ungaria, adică pe tot traseul nostru.

Am oprit la restaurantul benzinăriei de la intrarea în Austria, unde Betty a băut o cafea şi eu un pepsi. Vigneta cumpărată la plecare, ca şi Matrica, de altfel mai erau încă valabile  pe teritoriul austriac şi ungar.

Am plecat mai departe spre Viena. Spre bucuria noastră, era o zi splendidă, cu cer senin, numai bună de călătorit iarna, pe o autostradă uscată. În apropierea orăşelului Ybbs ne-am oprit la o benzinărie şi am făcut plinul cu motorină.

Am plecat mai departe, am trecut de Viena, am intrat pe autostrada de Budapesta, am ajuns la centura M0 a Budapestei, de unde am trecut pe autostrada M5.

Aici am oprit la parcarea cu Pensiunea Venus, vis-a-vis cu pensiunea cu acelaşi nume de pe partea cealaltă, pe care am vizitat-o la plecare.

Am cumpărat câteva sticle cu şampanie ungurească BB şi ne-am dus apoi la restaurant să luăm masa de prânz. Am luat câte un gulyas care a fost şi mai bun decât cel de vis-a-vis şi într-o cantitate mai mare (10 dl, după cum a spus chelnerul).

La Pensiunea Venus în 2009
 Pentru că acest gulyas este mâncat de o mulţime de oameni, care au stomacul mai mult sau mai puţin puternic, el nu este foarte condimentat la gătire, cum ar cere reţeta. De aceea i se aduce clientului un bol cu un condiment sub forma unei paste concentrate, numit Eros Pista (Pişta cel forţos) şi clientul îşi face mâncarea cât vrea el de iute.

Acest procedeu suplineşte modul tradiţional de a găti gulyas-ul, cu condimentul natural format din ardei foarte iuţi şi din boia foarte iute, fierte de la început în compoziţie, dar nici pe departe nu-l egalează. A fost totuşi bun!
Gulyas-ul unguresc

Iute şi fierbinte.
 Am plecat mai departe spre Cegled, un oraş de vreo 30000 de locuitori, aflat în apropierea drumului naţional N4, Budapesta-Debreţin. Aici am rezervat o cameră la un hotel, tot prin internet.

Am găsit repede adresa hotelului, dar asta numai datorită GPS-ului. Fără el ne-am fi descurcat foarte greu.

Era încă ziuă când ne-am cazat, într-o cameră mai veche, dar extrem de curată, bine încălzită şi prevăzută cu o baie care funcţiona cu apa caldă termală, sulfuroasă, după miros.

După ce am testat programele diferitelor canale TV existente şi lămurindu-ne de calitatea lor, ne-am culcat, cu gândul la ziua de mâine, ultima zi a călătoriei noastre.

sâmbătă, februarie 11, 2012

Amsterdam-Regensburg

După ce ne-am trezit am mers şi am luat ultimul mic dejun la hotel.

Am revenit în cameră, am luat bagajele şi le-am dus la maşină, făcând două drumuri.

Am fixat GPS-ul spre hotelul din Regensburg şi am plecat.

Fiind sâmbătă dimineaţa, pe autostradă nu prea erau maşini, dar până la graniţa cu Germania am mers spre punctul de unde răsărea soarele. L-am avut în ochi de la linia orizontului şi până s-a ridicat deasupra parbrizului. Nu a fost foarte comod de condus, dar era bine că cerul este senin, asta însemnând că nu vor fi precipitaţii.

Şi în Germania autostrada era curată (şi plăcut uscată), dar pe câmp era mai multă zăpadă decât duminica trecută. Nu am oprit deloc, pe vremea senină şi foarte rece pe care am prins-o, până la Weiskirchen, la aceeaşi staţie unde am făcut plinul de motorină la dus.

Am făcut şi acum plinul, după care am mers la restaurantul staţiei, unde am luat o cafea şi un pepsi.
Am urmat în continuare autostrada A3 şi cu ceva înainte de ora 3 PM am ajuns la hotelul din Regensburg, acelaşi unde am stat în urmă cu o săptămână.

Am plătit cu cardul rezervarea şi primind de la automat chitanţa, am aflat numărul camerei şi parola de intrare. Am dus bagajele necesare în cameră, am băut o ţuică şi am ieşit la restaurantul şoferilor să luăm masa de prânz-cină.

Chelneriţa noastră, care cred că era puţin drogată, (sau aşa e ea de la mămica ei), a refuzat printr-un categoric Keine English să priceapă comanda noastră în engleză. Am fost astfel nevoiţi să arătăm cu degetul, pe meniu, ce vrem să mâncăm şi să bem. I-am spus în franceză că pretenţia ei, ca toată lumea să vorbească nemţeşte, ar fi justificată numai dacă Hitler ar fi câştigat războiul. Nu a înţeles niciun cuvânt, nici măcar cuvântul Hitler.

Porţiile comandate au fost iarăşi enorme şi cu toată strădania noastră, nu am putut să le mâncăm în totalitate.

Am revenit la hotel pe întuneric, am comandat la recepţie micul dejun pentru dimineaţa următoare, am mai cerut două perne şi am urcat în cameră.

Ne-am plimbat pe canalele televizorului şi negăsind nimic la care  merita să ne uităm, ne-am culcat destul de devreme.

vineri, februarie 10, 2012

Amsterdam Vineri


Astăzi este practic ultima zi de şedere în Amsterdam. Ne-am planificat să mergem la Muzeul Van Gogh.

Am luat tramvaiul şi am coborât în aceeaşi staţie ca şi pentru Rijksmuseum, acestea fiind situate în vecinătate, într-o zonă a Amsterdamului unde trăiesc nu numai milionari ci şi numeroşi miliardari.

Prima dată am vizitat muzeul în 2001.

A doua oară, în 2002, am avut şansa să vedem o expoziţie Van Gogh-Gauguin, unde erau prezentate aproape toate pânzele pictate de cei doi în zona Arles din Provenţa. Acolo au stat împreună mai puţin de 90 de zile în anul 1888.

Pe lângă pânzele din Muzeul Van Gogh se aflau atunci aici expuse şi pânze de la alte mari muzee, dar şi multe din colecţii particulare.

A treia oară am vizitat muzeul în 2008, despre care vizită am scris atunci.

Am intrat în muzeu şi ca întotdeauna am depus, obligatoriu, la garderobă paltoane, genţi şi alte obiecte, inclusiv aparatele de fotografiat. Lejeri ne-am îndreptat spre controlul de securitate, care în anii precedenţi nu se făcea. Aici a început să-mi ţiuie din două buzunare. În unul erau ochelarii de apropiere cu tocul lor metalic şi în celălalt GPS-ul. Când s-au lămurit că nu sunt bombe ne-au dat drumul să intrăm în sălile cu exponate.

La parter era cu totul o altă aranjare decât în anii precedenţi. Se găseau aici câteva statui, printre care şi un Burghez din Calais a lui Rodin şi multe pânze de mari dimensiuni ale unor pictori post impresionişti.

La etajul I erau, ca şi în dăţile trecute, pânzele lui Van Gogh expuse în ordine cronologică.
Dintre favoritele noastre, ale căror reproduceri le avem acasă, am revăzut Ramura de Migdal şi Floarea Soarelui. Nu era de faţă Casa Galbenă. Am întrebat un supraveghetor despre ea şi acesta ne-a spus că o găsim la etajul al III-lea. Lucrul s-a dovedit adevărat, dar nu am înţeles motivul pentru care a fost mutată acolo, singură printre străini.

Acum trei săptămâni am vizitat două zile Londra, când ne-am întors din America. Am trecut pe la Galeria Naţională şi în Sala Impresioniştilor am revăzut Floarea Soarelui de la Londra. La plecare am cumpărat o reproducere a ei, pe care între timp am înrămat-o şi astfel avem acum acasă, patru reproduceri de Van Gogh. Mai lipseşte să revedem şi pe cea de-a treia Floare a Soarelui pictată la Arles, cea de la Tokio, pe care am vazut-o aici în 2002. Am prefera ca aceasta să se întâmple la ea acasă, în capitala Japoniei.

Reproducerile de acasă
Am vizitat foarte sumar celelalte etaje, unde erau tablouri ale altor pictori, inclusiv o sală unde erau expuse noile achiziţii. Acestea fiind numeroase, dar şi de valoare, dovedeşte că muzeul este prosper, cu fonduri provenite atât de la statul olandez, de la sponsori, cât şi de la magazinul de reproduceri de la ieşire şi nu în ultimul rând, din preţul biletelor de intrare plătite de cei peste un milion de vizitatori din fiecare an.

Am plecat de la muzeu cu tramvaiul 2 care trece numai prin apropierea hotelului nostru. Am coborât la o staţie de pe strada Overtoom, cam la capătul lui Vondelpark. Este o stradă pe care am remarcat-o din tramvai cu nişte clădiri elegante, specifice sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Clădirile aveau patru etaje, toate erau cu magazine la parter si aveau faţade late, spre deosebire de cele mai vechi cu faţade foarte înguste. Am parcurs pe jos toată strada Overtoom precum şi celelalte până la hotel, pe un soare foarte luminos, dar care nu încălzea aproape deloc. Curat soare cu dinţi!

Înainte de ora patru a sosit Mihai şi împreună am mers cu maşina la ultimele cumpărături.

Am început cu acelaşi magazin Aldi unde am mai fost şi miercuri. Am mai fost la un magazin arăbesc, tot în Amstelveen. Nu am găsit însă Madame Janette, o specie de ardei foarte iuţi care se vând congelaţi şi pot fi folosiţi la iuţirea foarte tare a anumitor mâncăruri, timp de până la doi-trei ani. Pentru aceştia ne-am dus în Osdorpplein, unde am remarcat că s-a construit un mall care avea deasupra sa trei etaje de parcare gratuită.

Din mall am cumpărat câteva cutii cu Madame Janette, dar ne-am dus şi alături într-un alt magazin arăbesc unde am mâncat câte un Durum-Durum. Aceasta este o specialitate turcească care se mănâncă din mână. Într-o clătită mai groasă se pune o umplutură din carne şi măruntaie de miel, corespunzător condimentată. Lui Mihai îi place mult respectiva mâncare. Nu este rea, dar eu nu am îndemânarea şi dinţii ascuţiţi ai musulmanilor, astfel că umplutura are tendinţa de a-mi cădea pe cravată. Şi acuma, ca şi în alte dăţi, am cerut să mi-o pună pe farfurie şi să-mi dea o furculiţă şi un cuţit.

Afară era deja întuneric când am mers în Nieuw-Sloten, la locuinţa lui Ducu, pentru a ne lua rămas bun de la el şi de la Laly.

L-am dus pe Mihai la hotelul lui, ne-am luat şi de la el rămas bun, pentru că a doua zi el  zbura spre San Francisco, iar noi mergeam la Regensburg.

GPS-ul ne-a îndrumat spre hotelul nostru. Aici am pus maşina în parcare şi îngrijoraţi de starea vremii din zilele următoare, am dormit ultima noapte din sezon la Amsterdam.

joi, februarie 09, 2012

Amsterdam Joi



Astăzi vom face plimbarea pe care nu am ratat-o în niciuna din vizitele noastre la Amsterdam.

Am plecat pe jos de la hotel până în staţia de tramvai. Când a sosit, l-am luat şi am avut deja o surpriză: biletul s-a scumpit cu 20 de eurocenţi. Şi aici merg lucrurile bine, dacă preţurile se măresc în cursul săptămânii la o dată total nerotundă.

Am coborât în Koningsplein. De aici am trecut în Piaţa de Flori, care avea mult mai puţină marfă decât vara. Existau însă bulbi de lalele, de anul trecut, pe care n-am avut curaj să-i cumpărăm ca nu cumva să îngheţe în portbagaj, în nopţile de pe drumul de întoarcere. Dacă cumva scăpau de îngheţ, i-am fi plantat numai în octombrie, aşa că nu  merita să-i transportăm acum.

Piaţa de Flori...

Iarna.
După ce am traversat Piaţa de Flori am ajuns la Turnul Monetăriei şi de acolo am luat-o pe strada ce duce în Rembrandtplein, piaţă vestită pentru terasele şi cafenelele sale, vara înşirate pe trotuar, dar mai ales pentru localurile ei de noapte.

Pentru noi însă, punctul cel mai atractiv al pieţei îl constituie marea statuie a lui Rembrandt, aşezată pe un soclu foarte bine proporţionat ca înălţime. Am mai scris în Jurnalul de Vacanţă din 2008 despre statuie şi despre statuile din bronz ale personajelor Rondului de Noapte, aflate la picioarele soclului.

Acum, după aproape patru ani, statuia pictorului este întoarsă cu 180 de grade, iar personajele Rondului de Noapte lipsesc, aflându-se în Rusia, (ţara celor doi sculptori care le-au executat), unde au fost subiectul unei expoziţii itinerante în mai multe oraşe, începând cu Moscova.

Cu statuia...

Lui Rembrandt.

În spatele statuiei.
Din piaţă am mers pe o stradă îngustă, unde încăpeau numai cele două perechi de şine ale tramvaiului şi am ajuns la Podul Albastru, despre care am mai scris acum patru ani.

Pe Podul...

Albastru.
Pe sub pod, Amstelul nu era îngheţat în totalitate, dar era plin de sloiuri. Printre ele înotau calme două lebede şi mai mulţi pescăruşi.

Lebede şi pescăruşi.
De pe o parte a podului se vedea Stopera, cu sala în care am închinat şampania de onoare cu ocazia căsătoriei civile a lui Mihai cu Mădălina.

Stopera.
 De cealaltă parte se vedea Magere Brug, ţinta plimbării noastre.

Magere Brug.
Am coborât pe malul Amstelului, am admirat somptuasele case din secolul al XVII-lea şi am ajuns la Podul Slab (Magere Brug). Este cel mai vechi pod existent în Amsterdam şi a fost construit cam pe când se năştea Rembrandt. Nu am avut norocul să-l vedem cum se ridică, pentru că vapoarele nu circulau pe Amstelul plin de sloiuri. Am revăzut clădirea, care deşi parcă de zece ani este tot mai înclinată, stă bine mersi alături de celelalte două.

La Podul Slab.

Adică Magere Brug.


Clădirea care parcă se tot înclină.
Trecând Magere Brug am revenit pe celălalt mal la Podul Albastru, apoi în Rembrandtplein şi de acolo la Turnul Monetăriei.

Această plimbare o făceam, de obicei, la sfârşitul lui august când peste Amsterdam sufla un vânt neplăcut de început de toamnă. Faţă de vântul de astăzi, acela era o briză, dacă nu plăcută, măcar uşor de suportat.

De la Turnul Monetăriei am mers pe Kalverstraat în căutarea unui magazin de jucării. Diseară suntem invitaţi la naşii olandezi ai lui Mihai, Raymond şi Djintri. I-am văzut ultima dată în 2008 şi între timp li s-a născut o fetiţă Kayol, care are acum în jur de trei ani.

Am găsit magazinul de jucării şi am cumpărat pentru Kayol un fel de fântână arteziană, prevăzută şi cu o turbină, cu care se putea juca în timp ce făcea baie. Pusă la robinetul vanei, fântâna arunca jeturi de apă de diferite forme şi mărimi, iar turbina se învârtea. Ne-a plăcut jucăria şi i-am cumpărat una şi Clarei, pe care Mihai să i-o ducă în America.

Pe Kalverstraat...

Cu jucăriile.
Am revenit în Koningsplein şi ne-am întors cu tramvaiul la hotel.

Seara, după ora şase a venit Mihai şi împreună am mers cu maşina în orăşelul satelit al Amsterdamului unde locuia Familia lui Raymond. Am mai fost la ei prin 2004, la câteva luni după ce s-au mutat în casă nouă.

Am întâlnit o familie fericită, care după naşterea copilului foarte dorit a devenit şi una împlinită.

Cu Djintri şi cu Kayol

Am luat o cină deosebită, cu mâncare chinezească dusă de la New King, dar şi cu unele mâncăruri surinameze gătite de Djintri.

Fetiţa e foarte drăguţă şi vorbăreaţă şi s-a ataşat de noi. Când Raymond a dus-o la culcare a dorit să adoarmă cu noi, adică cu omama şi opapa.

Am mai pomenit de schimbările intervenite în viaţa noastră de când nu ne-am mai văzut şi într-un târziu, Mihai ne-a adus la hotel, el de acolo mergând la hotelul lui.

S-a încheiat astfel, poate cea mai plină zi din actualul nostru sejur amsterdamez.

miercuri, februarie 08, 2012

Amsterdam Miercuri


După micul dejun ne-am echipat, am scos maşina din parcare şi ne-am dus în Amstelveen la cumpărături.

Amstelveen este un oraş satelit al Amsterdamului, nedelimitat de el, dar cu o conducere administrativă proprie. Aici s-a aflat căminul unde a stat Mihai cât timp a fost student şi masterand.

Încă de acum zece ani am descoperit în zonă, un magazin Aldi care avea mărfuri mai deosebite, majoritatea fiind fabricate în Germania.

Am fixat GPS-ul pe adresa magazinului şi acesta ne-a dus de la hotel pe Ring (Autostrada A10), care este centura Amsterdamului şi apoi pe nişte străzi până în parcarea lui Aldi.

Am făcut cumpărăturile şi apoi m-am gândit să-i fac o surpriză lui Betty. Am fixat pe GPS adresa apartamentului lui Mihai, care momentan este închiriat şi am plecat cu maşina.

După un timp a văzut că nu mai mergem pe unde am venit, dar i-am zis că am schimbat drumul de întoarcere.

Mai târziu şi-a dat seama că am ajuns în Belgienplein, acolo unde se află locuinţa fiului nostru şi unde ne-am petrecut câteva vacanţe de vară. Nevastă-mea a apreciat gestul meu şi după ce am parcat maşina, aproximativ în faţa apartamentului său, am mers până la intrarea blocului, am făcut un tur al pieţii şi am intrat în magazinul Albert Hein din vecinătate.

Intrarea în bloc.

Stânga sus, apartamentul lui Mihai.
Piaţa Belgiei arăta mult mai mohorâtă şi neprimitoare decât vara, spaţiile ei verzi erau acoperite de o zăpadă care începea să devină murdară şi oamenii nu manifestau acea voioşie specifică olandezilor. Poate că nu numai iarna, dar şi criza îşi avea rolul său.

Am revenit la hotel, am descărcat o parte din cumpărături şi ne-am parcat.

Parcarea...

Hotelului.
După ce am mâncat a dispărut ceaţa şi s-a făcut o zi frumoasă.

Ne-am gândit că ar fi bine să ieşim în jurul hotelului la o plimbare pe un soare, care s-a dovedit apoi a fi cu dinţi.

Am ajuns la un lac, care era plin mai ales de părinţi inconştienţi, care inclusiv cu copii de toate vârstele, unii în cărucioare, patrulau pe gheaţa a cărei grosime şi rezistenţă, efectiv nu aveau de unde să o cunoască. Programele de televiziune îi sfătuiau pe cetăţeni să nu se urce pe gheaţa canalelor sau a lacurilor, deoarece aceasta se putea sparge în orice moment.

Deşi nu s-a întâmplat nimic rău, am condamnat respectiva situaţie!

Pe malul...

Unui lac...

Îngheţat.





Mi-am acoperit capul.

Pe malul unui canal.



Pe măsură ce soarele apunea se făcea tot mai frig, până am fost nevoiţi să ne retragem la hotel.

Seara a sosit Mihai, am cinat la restaurantul hotelului, după care a luat maşina şi a mers la hotelul lui cu ea.

La televizor s-a anunţat că a început turul cu patinele, pe gheaţa canalelor care unesc 12 oraşe, tur care nu s-a mai ţinut de 12 ani, evident din cauza iernilor mai călduroase (sau poate normale).

marți, februarie 07, 2012

Amsterdam Marţi

După micul dejun am ieşit să vizităm Rijksmuseum. Noi l-am mai vizitat şi în 2001, când trebuia să aştepţi intrarea la nişte cozi interminabile.

Rijksmuseum

August 2001
De câţiva ani buni însă, clădirea muzeului este în reparaţie, muzeul a fost închis şi curtea pe unde se intra aproape pustie.

De prin 2005 a început să se poată vizita o expoziţie, care a crescut de la an la an şi din toamna anului trecut aceasta ocupă aripa renovată, care poartă numele sponsorului său: Philips. Numele expoziţiei este The Masterpieces, adică Capodoperele.

Muzeul a fost înfiinţat în 1800, în capitala Olandei: Haga. Regele Olandei, Louis Bonaparte (1806-1810) a mutat capitala de la Haga la Amsterdam şi odată cu asta şi muzeul, care, după un timp, a primit numele de astăzi.

Actuala clădire datează din 1885 şi a fost construită de arhitectul Pierre Cuypers (vezi Centraal Station).

De-a lungul timpului zestrea muzeului s-a îmbogăţit cu o bună parte din cele mai valoroase opere ale artei Olandeze, Europene şi Asiatice.

Expoziţia de acum cuprinde numai pânze ale marilor maeştri olandezi expuse în săli după următoarea tematică: Selecţie de pictură olandeză, Frans Hals, Rembrandt şi Elevii Săi, Rembrandt la Maturitate şi Johannes Vermeer.

Am insistat evident pe vizionarea pânzelor lui Rembrandt, amintind aici Sindicii Postăvarilor, un portret al soţiei Saskia, unul al fiului lor Titus în haine călugăreşti şi un Autoportret al maestrului ca Apostolul Pavel.

Nu ştiu precis dacă era permis să fotografiezi exponatele, bineînţeles fără blitz, dar dacă alţii au făcut-o, am făcut-o şi eu.

Sindicii Postăvarilor (1662).
Toate pânzele erau extraordinar de bine iluminate, printr-un sistem cu leduri inventat de firma Philips. Chiar şi cele cunoscute prin obscuritatea lor, păreau proaspăt restaurate.

Am trecut prin toate sălile, am privit cu atenţie totul, dar cel mai mult am zăbovit în sala Rondului de Noapte.

Rondul de Noapte.
Începând din 1906 pictura îşi avea locul ei. Acolo am văzut-o acum zece ani, dar impresia mea este că acum era mutată. Este una din picturile mele preferate şi am mai scris despre ea în amintirile călătoriilor mele din 2008. Am privit-o din toate unghiurile posibile, mutându-mă după mulţimea de vizitatori care se interpuneau între mine şi ea.

Iuţeala de mână.
După o bună bucată de timp am părăsit muzeul cu regretul că nu s-a putut vizita mai mult din el. Poate că şi reparaţiile acestea se vor termina în câţiva ani.

Ieşind din muzeu ne-am reîntâlnit cu o iarnă olandeză, parcă de pe vremea lui Pieter Bruegel cel Tânăr din jurul anilor 1600.

Iarnă ca pe vremea...

Lui Bruegel.


De ger...

Încremenite...

Stau navele la mal (Tristele de Ovidiu).
La hotel, ne-am odihnit şi după ora şase a sosit Mihai. Am mai stat de vorbă în cameră, iar mai târziu am plecat la Ducu şi la Laly, unde eram invitaţi la cină.

Cina a fost preparată tot de Ducu, tot ceva cu iz exotic, unde eu nu am băut alcool, pentru că trebuia să mergem la hotel cu maşina. Mâine aveam planificată o zi de cumpărături şi aveam nevoie de ea pentru deplasare.

De la locuinţa lui Ducu până la hotel erau în jur de doi kilometri pe nişte străzi largi şi puţin circulate la ora respectivă.

Am dus maşina în parcarea hotelului.

Revenind în cameră am privit programul de la televizor, plimbându-ne în zadar pe mulţimea de canale. Am prins însă o ştire preluată de la Antena 3, cum că în România sunt cele mai joase temperaturi din Europa şi masive căderi de zăpadă.

Mai târziu ne-am culcat şi am dormit bine după vizitarea îndelungată a muzeului.