Amsterdam Luni

Ne-am trezit şi după o pregătire sumară am mers la micul-dejun. Acesta se servea la parter, lângă Recepţie, aproape de camera noastră.

Era bufet suedez. Fata de la Recepţie ne întreba doar, dacă dorim ceai sau cafea, pe care o aducea ea, restul îl luam noi, la alegere (şi tot la discreţie) şi ni-l puneam singuri la masă.

Produsele expuse pentru "conzum" erau foarte bine reprezentate: ouă fierte, omletă, foarte multe tipuri de mezeluri de calitate, brânzeturi, diferite sucuri naturale, unt, dulceţuri, fructe, compoturi şi desigur şi multe altele, care însă pentru mine nu aveau nicio importanţă.

După ce am mâncat, nu aşa de mult pe cât aş fi putut, ne-am dus în cameră, ne-am făcut toaleta de dimineaţă, ne-am îmbrăcat şi am ieşit afară într-un Amsterdam acoperit cu zăpadă. O altă recepţioneră ne-a spus că de 12 ani nu a mai fost atâta zăpadă. De obicei tot ce cade se topeşte în ziua respectivă.

Amsterdamul sub zăpadă

 Străzile erau necurăţate, nu ştiu din ce motiv. Le plăcea cum erau, acoperite de zăpadă, lucru nemaiîntâlnit de 12 ani, sau pur şi simplu nu mai aveau uneltele de curăţat.

Am mers de la hotel până la prima staţie de tramvai, care era a liniei 1, pe care noi am mai folosit-o când Mihai locuia pe Tussenmeer.

Plata la tramvai s-a schimbat din 2008. Nu mai existau blocuri de bilete, pe care să le cumperi din exterior. Acum se plătea taxatorului 6,50 euro şi acesta îţi dădea un bilet care era valabil pe tramvaiul respectiv şi pe oricare altul într-un interval de o ora. Costul transportului era astfel mult mai mare ca înainte. Probabil era o măsură de criză!

Ne-am dus cu tramvaiul până la staţia finală, Centraal Station, gara centrală a Amsterdamului.

Central Station în vara lui 2001

Aceasta a fost dată în folosinţă în 1889 şi construirea ei a durat 8 ani. A fost proiectată de arhitectul Pierre Caypers, acelaşi care a proiectat şi Rijksmuseum din Amsterdam şi care a şi supravegheat permanent evoluţia lucrărilor. Gara a fost înălţată pe un teren obţinut prin unirea a trei insule, astupând cu nisip porţiunea de apă care le despărţea. Fundaţia ei, cât şi a peroanelor se află aşezate pe piloni de lemn, al căror număr depăşeşte 8500. Construcţia este din cărămidă aparentă, este simetrică şi la margini sunt două turnuri cu ceva mai înalte decât restul clădirii. Are numeroase peroane şi de aici se poate călători în întreaga Olandă şi bineînţeles că şi în întreaga Europă.

Mulţi navetişti din Amsterdam, dar şi din împrejurimi, care lucrează în Amsterdam, circulă de acasă la gară cu o bicicletă pe care o lasă în parcarea primei gări. Iau apoi trenul spre locul de muncă şi în gara a doua au încă o bicicleta parcată, cu care merg la serviciu. La sfârşitul zilei de muncă fac invers. În Olanda, astfel, numărul bicicletelor îl depăşeşte cu mult pe cel al locuitorilor.

Parcarea de biciclete...

Din Central Station.

Bicicliştii circulă şi acum pe zăpadă şi  pistele de biciclete sunt mai curate decât străzile, nu că le-ar fi curăţat cineva, dar fiind mulţi, călcând zăpada au făcut ca aceasta să dispară.

În piaţa gării se află o staţie a autobuselor firmei Hop On Hop Off care fac plimbări cu cei care doresc să vadă anumite obiective turistice din oraş, aşezate pe anumite trasee.
Ne-am urcat într-un astfel de autobus (care de fapt era un microbus, pentru că iarna sunt mai puţini turişti), al cărui traseu l-am mai parcurs în anii trecuţi, dar cu vaporaşul pe mai multe canale. Vaporaşele nu mai puteau pluti pe canalele, care acum erau complet îngheţate.

La început am fost singurii pasageri, dar mai târziu s-au mai urcat doi, care au coborât însă în diverse staţii. Plimbarea a durat două ore şi am parcurs drumurile de o parte şi de alta ale canalelor principale Prinsengracht, Herengracht şi Keisersgracht. În anumite locuri microbusul făcea halte, unde noi turiştii, puteam coborî să facem poze.

Poze...

De...

Pe...

Traseu.

Am primit un SMS de la Mihai care ne-a spus că, la Bucureşti, tocmai a căzut guvernul Boc.

Punctul terminus al călătoriei a fost tot staţia din Centraal Station din care am plecat.

De aici ne-am deplasat pe jos până în Dam, care deşi era în iarnă rece, era la fel de populat ca şi vara. Existau şi acum turişti care stăteau jos pe treptele ninse ale monumentului, dar mulţi dintre ei erau adecvat îmbrăcaţi pentru temperatura de afară. Ruşii şi nordicii aveau haine şi căciuli de blană. Până şi eu aveam un cojoc Alain Delon, foarte la modă pe la începutul anilor 1970. L-am făcut cadou lui Mihai acum câţiva ani, dar a spus că este prea călduros pentru Olanda şi ni l-a returnat absolut nepurtat. În orice caz mie mi-a prins foarte bine. Este drept însă că în nouă ani cât a locuit aici niciodată nu a fost aşa de frig ca şi acum.

Ajunşi din nou în Dam.

Cu Palatul Regal.

Amândoi.

Ne-am plimbat prin Dam, am mers apoi pe nişte străduţe ce duc spre Cartierul Roşu şi de pe fiecare pod se vedeau canalele îngheţate de la un mal la altul.

Canale îngheţate.

Când ne-a mai pătruns frigul, am intrat într-o foarte mică cafenea (sau berărie) cu vreo 5 locuri, numai la bar, unde ne-am încălzit, Betty cu o cafea şi eu cu o bere, evident Heineken, la halbă.

De aici am plecat pe jos pe Kalverstraat, cea mai comercială stradă din Amsterdam şi am trecut de Turnul Monetăriei.

Pe Kalverstraat.

Turnul Monetăriei.

După ce am traversat Piaţa de Flori, am ieşit în Konigsplatz şi am continuat plimbarea până în Leidsestraat. Aceasta este şi ea o stradă comercială îngustă, cu o singură linie de tramvai, la care tramvaiele stau la coadă să o traverseze dintr-un sens sau din altul.

 Înfriguraţi, dar şi  flămânzi, am luat de aici tramvaiul şi ne-am dus spre hotel. Am mâncat, ne-am odihnit puţin şi deja s-a întunecat, Amsterdamul fiind situat destul de la nord.

După ora şase ne-a telefonat Mihai şi ne-a spus că vine la hotel după noi, să mergem să luăm cina.

A ales restaurantul chinezesc din Cartierul Roşu, unde am mai fost, ultima oară în 2008.

Mâncare chinezească

La New King

Restaurantul se numeşte New King şi deşi nu mă consider un cunoscător în mâncare chinezească, aici am mâncat-o pe cea mai bună, mult mai bună decât în Spania, Creta, Elveţia, Belgia şi chiar în Statele Unite, unde am mai conzumat chinezării.

Mihai a comandat cinci porţii de mâncare, pe bază de porc şi pui, pe care am reuşit să le topim în totalitate, numai datorită unui ceai digestiv, care ca şi orezul se dădea la discreţie.

După un tur nocturn, deşi nu era nici ora 10, al Cartierului Roşu am luat maşina din parcare şi Mihai ne-a adus la hotelul nostru, după care el s-a dus la al lui.

Am mai privit minunatul program de televiziune şi apoi ne-am culcat.