vineri, iulie 31, 2009

31 Iulie - Santa Cruz

În zilele trecute am urmat, în general, programul de plimbare şi piscină.

Miercuri femeile au fost la cumpărături şi după vreo 5 ore de căutări a reuşit şi Betty, ghidată de Mădălina, să-şi găsească nişte haine pe măsură. Marfă există extraordinar de multă, dar majoritatea mărimilor sunt pentru tinerele.

Betty...

A reuşit...

Să facă...

Cumpărături.
Astăzi, Mihai şi-a luat liber ziua de vineri şi ne vom duce la Santa Cruz, o staţiune balneară pe ţărmul Pacificului. Mădălina nu poate veni pentru că are de lucru.

Am plecat pe la ora 11 şi am mers pe autostradă până în Saratoga.

De aici am luat-o pe un drum foarte drăguţ, destul de îngust, foarte bine întreţinut şi marcat, care pe o distanţă cam de 40 de km trecea printr-o pădure destul de tânără de sequoia. Spun destul de tânără, pentru că arborii ei, foarte înalţi, aveau numai 100 - 150 de ani. Drumul trecea prin câteva mici aşezări montane, cu magazin, şcoală, benzinărie şi biserică fiecare. În unul din aceste sate am văzut şi o biserică ortodoxă, cred că rusească.

La început am urcat destul de mult, am ajuns la o altitudine de aproape 900 de metri şi apoi am coborât, în final la nivelul mării.

Drumul prin pădure...

Spre Santa Cruz.
Drumul acesta pitoresc ne-a adus până la marginea staţiunii. Pe tabla pe care ne ura bun venit, scria că oraşul are 55000 de locuitori.

Am mers în zona turistică de pe ţărmul Pacificului şi am parcat maşina pe o străduţă în pantă. Aici se simţea atmosfera de vacanţă mult mai mult decât pe domeniul Hotelului Ritz Carlton din Half Moon Bay

Plaja era plină de o grămadă de oameni care stăteau la soare sau jucau volei. Foarte puţini erau în apă, cu parapante viu colorate sau cu scândura de surf, dar aceştia erau protejaţi de costume speciale, împotriva apei reci.

Plaja şi oceanul.



Trece o locomotivă.

Hot dogul.




Am hotărât să ne plimbăm pe un promotoriu vopsit în alb, lat de aproape 20 de metri, care intra în ocean aproximativ un kilometru. A putut fi construit pentru că apa este destul de mică aici.

Am admirat picajul vertical al pelicanilor ieşiţi la vînătoare, probabil asupra vreunui banc de peşti, pentru că rateurile erau foarte puţine.

Promotoriul era susţinut de nişte stâlpi uriaşi de lemn, avea o parcare pe întreaga sa lungime şi deasemenea multe restaurante şi buticuri.

Pe Promotoriul Alb.







Lei de mare pe ambarcaţiune.
Spre capătul dinspre larg, la picioarele stâlpilor era paradisul leilor de mare. Numărul lor era de ordinul sutelor şi leneveau la soare pe pontoane special construite pentru ei. Era cu desăvârşire interzis să fie hrăniţi de către turişti. Erau foarte curajoşi, nu se temeau de oameni şi dădeau impresia că ei erau aceia care ne tolerează pe noi pe teritoriul lor. Femelele erau ceva mai mici, dar existau şi masculi în greutate de o jumătate de tonă.


Foci...

Din specia Lei de Mare.

Scara...

Spre habitaclul...

Focilor.












Iahtul Chardonnay.

Care plimbă turiştii.

Pe pontoane.



La plecare, înspre ieşirea de pe promotoriu am văzut un pelican care stătea în parcare lângă un Porsche mai vechi. Nici măcar nu s-a sinchisit de noi, care era să-l călcăm pe labe.

Pelicanul.


Am trecut pe lângă un parc de distracţii situat foarte aproape de plajă şi ne-am dus apoi la maşină, cu care ne-am întors la San Jose, tot prin pitorescul drum din pădurea de sequoia.

Parcul de distracţii.

Reveniţi la maşină.
Acasă Mădălina ne-a aşteptat cu cina gata caldă.

luni, iulie 27, 2009

27 Iulie - Mountain View

Astăzi vom vizita numai noi doi orăşelul Mountain View. Pentru aceasta trebuie să luăm tramvaiul din staţia Tasman.

După ce am luat biletele de la automat a trebuit să aşteptăm mai mult de o jumătate de oră să vină tramvaiul potrivit. Biletele fiind valabile numai 2 ore, aşteptarea s-a făcut din timpul plătit de noi.

Drumul cu tramvaiul a durat destul de mult, aproape 45 de minute şi am coborât la staţia finală de unde începe strada principală cu numele de Castro

Numele oraşului vine de la faptul că el oferă o splendidă vedere asupra Munţilor Santa Cruz, dincolo de care este Pacificul.

Mountain View este situat tocmai în mijlocul Văii Siliconului şi aici se află sediul a mai multor firme de renume mondial din domeniul calculatoarelor. Amintesc dintre ele sediile pentru Google, Fundaţia Mazilla, MSN, Hotmail şi nu în ultimul rând un Centu de Cercetări al NASA

Mihai, cumnatul lui Miţă, lucrează aici la Google şi zilnic face până la locul de muncă 15-20 de minute.

Noi am luat-o pe Castro Street care ca şi Santana Row, pare a fi o stradă dintr-un oraş european.

Plimbare...

Prin...

Orăşelul...

Mountain View.
Unul după altul sunt înşirate restaurante cu bucătării ale diferitelor popoare: mexicană, chinezeasă, coreană, italiană, japoneză şi bineînţeles, indiană.

Dacă aţi mai citit din însemnările mele dinainte, ştiţi care este părerea mea despre cafea şi despre băutorii acestei licori diabolice.

Nevastă-mea a trebuit neapărat să bea aici o cafea, nu cumva să păţească ce i-a urat retroactiv Marius Chicoş Rostoganu mamei unui elev de-al său când discutau despre cometă.

Am luat, pe terasa unui restaurant italian, o cafea şi o coca-cola şi astfel timpul de valabilitate a biletelor de tramvai a expirat.

Ne-am întors din nou în staţia de tramvai şi am făcut drumul înapoi până în staţia Tasman de unde am mers acasă pe jos.

După siestă am ieşit la o plimbare prin împrejurimi, dar plecând din spatele complexului, de pe strada Zanger şi parcurgând un traseu dreptunghiular am revenit acasă pe Pamilla Drive.

Pe strada Zanger.


Singuri pe trotuare.





Staţia Baypointe.


Un sediu al Universităţii Phoenix din Arizona.
În timpul plimbării noastre Mădă a făcut o prăjitură cu ciocolată şi alune, care avea un aspect foarte promiţător.

Prăjitura..

Cu ciocolată şi alune.

Imagini...

De la...

Balcon.
Seara am avut o cină festivă, sărbătorind din nou evenimentul anunţat cu câteva zile în urmă.

Ne sacrificăm...

La nevoie...
Şi cu şampanie.

Mădă însă...

Numai cu apă.
 Deşi era destul de dulce am mâncat o felie din prăjitură şi după şampanie şi a mers foarte bine. În tinereţe cred că n-am mai mâncat prăjituri timp de aproape un sfert de secol (între 16 şi 40 de ani).

După cină ne-am uitat la televizor şi apoi ne-am culcat.