11 Iulie - Cazino-Venezian-Plimbare nocturnă

După ce ne-am întâlnit, am coborât în cazinou şi am mers alături într-un magazin Subway, pe care l-am depistat azi noapte la întoarcere.

Familiile Cadariu au luat fiecare membru câte o jumătate de sendvici de un picior, nu ca familiile Mudure care au luat fiecare un sendvici întreg. Noi nu dispunem de puterea lor de combatere! Pentru a ajunge la magazin nu a fost necesar să ieşim din clădire.

Ne-am întors în cazinou şi principalul lucru pe care l-am făcut a fost să jucăm şi noi, ramura bătrână la ruletă. Am jucat aproape 50 de dolari şi din nou nu am câştigat nici măcar o mână. Cu asta am pus capăt carierei mele de jucător în cazinouri! Betty a jucat şi ea aceeaşi sumă, evident că a pierdut-o până la sfârşit, dar a şi câştigat de mai multe ori. Singura care a câştigat a fost Mihaela, care oprindu-se la timp, s-a ridicat de la masă cu un câştig de vreo 80 de dolari.


După ora 1 noi patru plus Mihaela am mers cu maşina lui Miţă la Venezian, pe care vrem să-l vizităm ziua. Mihai Mudure nu se simţea bine după sendviciul, prea mare pentru un mic dejun şi astfel Mircea nu a putut vedea Venezian-ul.

Hotelul şi cazinoul Venezian a fost dat în folosinţă în iulie 1999, adică acum 10 ani. Hotelul este cel mai mare din lume având 4027 camere, toate de cinci stele, din care multe sunt apartamente de 210 mp. În complex sunt 19 restaurante o mulţime de baruri şi un foarte elegant cazinou. Există spaţii unde personal calificat are grijă de copii în timp ce părinţii lor sunt ocupaţi cu jucatul.

Am lăsat maşina în parcarea subterană şi am urcat cu liftul la cazinou. Cum nu am venit pentru joc, am mai urcat cu o scară rulantă, care printre o mare de umbrele deschise, de toate culorile ne-a dus în Veneţia.

Printre umbrele.

Deschise...

Şi colorate.

Este o copie aproximativă, la o anumită scară a centrului Veneţiei, cu o porţiune din Canale Grande, cu Podul Rialto, cu Palatul Dogilor şi Campanilla.

Cum am intrat, am ajuns într-o Veneţie imediat după apusul soarelui cu un cer albastru, presărat cu norişori albi. Cerul acesta închide ermetic incinta, astfel încât aerul condiţionat să-şi facă efectul peste tot.

Canale Grande este aici un circuit închis, pe el circulă gondole asemănătoare cu cele din oraşul mamă, dar cu deosebirea că se deplasează datorită unui silenţios motor electric, aşa că gondolierul nu face decât să mimeze că vâsleşte.

Gondole.

De-a lungul canalului sunt vreo 80 de buticuri, unde se vând suveniruri, dar mai ales articole de lux (bijuterii, cosmetice, parfumuri, etc). De pe un mal pe altul al canalului poţi trece peste poduri care au cam aceiaşi formă ca în Veneţia.

Cu Marilyn.

Într-o piaţetă era o estradă şi acolo o trupă italiană, în costume din secolul al XVIII-lea, ţinea un mic concert de canţonete. După terminarea concertului şi noi şi alţi spectatori ne-am fotografiat cu artiştii.

Concertul de canţonete.

Cu artiştii.

Cu Dogele cerşetor.

Gânditorul.

Am mers la Podul Rialto care pe dinafară este ca originalul, poate ceva mai mic, dar în interiorul podului circulă două benzi rulante, care-i transportă pe turişti.

Puntea Suspinelor.

Podul Rialto.

Scara rulantă...

Din interiorul...

Podului Rialto.

La capătul podului într-o săliţă era un Pavarotti de ceară, în mărime naturală, cu care evident că ne-am fotografiat.

Cu Luciano Pavarotti. 

Ne-am întors prin Palatul Dogilor, unde se aflau pe pereţi şi pe tavan frescele veneţiene, destul de bine executate, dar mai mici decât originalele. Toate acestea le-am văzut în Veneţia reală în 2005.

Copia Las Vegasiană a Veneţiei este făcută într-un stil american, care respectă mai puţin originalul, dar face facilităţi turiştilor, astfel ca aceştea să fie în număr cât de mare şi să aducă un profit maxim.

Am revenit la hotelul nostru pentru un scurt timp de odihnă.

Pe la 6 şi 30 am coborât pentru cină într-un restaurant mexican care servea fripturi de vită. Am luat la început câte o margueritta apoi felul principal şi câte o bere Corona. 

Într-un restaurant mexican.

Condus de nişte escroci.

Chelnerul ne-a mai adus un rând de bere şi a spus că e din partea casei. Dacă e aşa ne-am sacrificat şi cu greu am băut-o. La plată însă şi berea din partea casei figura pe listă. Noi am protestat, dar fără nici o şansă.

I-am trecut şi pe mexicani pe lista mea a naţionalităţilor de o ultimă speţă, cu care este bine să ai cât mai puţin de-a face. Părerea asta s-a cristalizat cu timpul, urmărindu-le comportarea în sejurul nostru californian.

Am mers apoi toţi opt cu maşinile la Bellagio să urmărim jocul de apă, sunet şi lumini, pe care ieri l-am ratat din cauza orei târzii.

Mihaii nu au găsit loc de parcare aici, dar s-au dus la Paris unde au reuşit să-şi parcheze maşinile.

Din nişte ţevi invizibile, aflate în lacul artificial din faţa hotelului ieşeau jeturi colorate de apă, a căror intensitate era în concordanţă cu muzica care se transmitea. Înălţimea jeturilor varia, de la câţiva centimetri, până la 50 m, depăşind înălţima hotelului.

Jocuri...

De apă...

Sunet...

Şi lumini.

La Bellagio.

După mai multe astfel de reprize, am luat-o din nou pe jos spre casă, încet, prin aerul fierbinte de pe Bulevardul Las Vegas.

Ajunşi la Insula Comorilor Mihaela ne-a dat un ultimatum: ea nu va mai merge pe jos acasă şi neapărat va lua un taxi, fie că noi suntem sau nu de acord! Nu am putut să o lăsăm singură şi am luat un taxi cu şofer chinez de astă dată, care în cinci minute ne-a adus la hotel. Am cumpărat din nou de jos, o sticlă din singura apă minerală gazoasă care se găsea şi o sticlă de Coca-Cola.

Ca şi ieri, înainte de culcare, am băut toată Coca - Cola, semn că eram foarte deshidratat.