5 Iulie - Traviata

A treia oară în zilele acestea mergem la San Francisco, de data aceasta la operă. Am pornit în aceeaşi formaţie (patru familii) pe la ora 11 şi 30, ca să ajungem în siguranţă la spectacolul care va începe la ora 2 PM. Drumul n-a durat decât o oră, autostrada fiind destul de liberă de astă dată.

Spre...

San...

Francisco.

Am parcat gratuit (este duminecă), pe o străduţă de lângă Operă şi am pornit să ne petrecem plăcut timpul rămas până la începerea spectacolului.

Am intrat într-un restaurant mexican, aflat chiar aproximativ vis-a-vis de Operă şi am comandat fiecare câte o margherita, o băutură mexicană care este un amestec din mai multe lichide, unul din ele fiind slab alcoolic. Se serveşte într-un pahar bordat la gură cu un strat de sare. Mie personal nu mi-a plăcut, pentru că avea un gust ciudat, dar am băut-o.

În restaurantul mexican.

La câte o margherita.

Betty inspirată a luat suc de mere.

Înainte de ora unu şi jumătate am ieşit şi am mers la Operă.

Opera din San Francisco este cea mai importantă din SUA, după Metropolitan Opera din New-York. Ea a fost fondată în 1923, dar clădirea a fost terminată în 1932 după planurile arhitectului Arthur Brown jr. şi se numeşte War Memorial Opera House. A fost inaugurată în septembrie acel an cu Tosca de Pucini. Timp de 10 ani Baletul din SF făcea parte din Operă, dar din 1942 sunt două instituţii separate, însă folosesc aceeaşi clădire.

La controlul biletelor fiecare spectator a primit un program, care este o revistă luxos tipărită (are 74 de pagini) în care se găsesc: numele Preşedintelui instituţiei, numele principalilor membri ai Consiliului de Administraţie, un istoric al Operei, numele marilor artişti care au evoluat pe scena ei de la inaugurare şi până în prezent, programul spectacolelor din actuala stagiune, artiştii angajaţi în prezent şi la sfârşit o listă cu principalii sponsori.

Am admirat holul operei care avea înălţimea a două etaje şi pe tavanul său erau pictate în aur, nişte floarea soarelui stilizate. Tavanul era susţinut pe margini de două şiruri de coloane sculptate în marmură albă.

În holul...

Operei.

Ne-am lăsat cele nenecesare la garderobă şi am urcat pe scările care nu erau aşa de ergonomice ca acelea de la Opera din Viena.

Ajunşi în sector am fost conduşi spre locurile noastre de un plasator mai în vârstă, foarte distins, care ne-a spus că sala are o acustică foarte bună şi de la aceste locuri se va auzi foarte bine. Serviciile de plasatori sunt executate de voluntari, mari iubitori de operă.

Sala de jos, şi în general întreaga clădire este bine întreţinută, dar este foarte sobră, lipsind eleganţa de la Covent Garden sau de la Opera din Viena.

Spectacolul de astăzi va fi ultimul din sezon, reluarea lor începând numai în octombrie, după vacanţa de vară. Vom vedea Traviata de Verdi , operă pe care eu am mai văzut-o de trei ori, de două ori la Timişoara, pe vremea studenţiei şi o dată la Cluj. Mă bucur că acum am ocazia să o văd şi la San Francisco!

Aşteptând...

Ridicarea...

Cortinei.

Rolurile Violettei şi al lui Alfredo sunt jucate de doi foarte cunoscuţi interpreţi, de renume mondial, Elizabeth Futral şi Charles Castronovo. Amândoi au avut spectacole pe toate continentele şi au scos o serie de discuri cu muzică de operă.

Spectacolul a început exact la ora 2 şi ca la orice operă care se respectă, s-a cântat în limba originală, italiana. Undeva la marginea de sus a scenei, era un ecran lung şi îngust unde se titra textul în engleză. Atât soliştii cât şi corul sunt profesionişti de înaltă clasă.

Mi-a plăcut foarte mult Violetta, dar Alfredo suferea puţin de o lipsă de volum.

Imagini (clandestine)...

Din spectacol.

S-au făcut două pauze între cele trei acte şi am ieşit pe culoar. Deşi America e ţara organizării, a planificării şi a rezolvării rapide a situaţiilor, bufetul operei era parcă dintr-o ţară bananieră, cu personal format din oameni moleşiţi şi plictisiţi. Clienţii de la cozile formate nu au putu fi serviţi în cele 15 minute ale pauzelor. Şi aici Europa, prin operele de la Londra şi Viena s-a dovedit net superioară Americii.

După terminarea spectacolului am aşteptat să mai plece lumea şi când s-a mai golit am vizitat sala mai temeinic şi bineînţeles am făcut poze, inclusiv cu afişul Traviatei.

În holul Operei...

După...

Spectacol.

Afişul.

În drum spre maşină înrăitele au intrat într-o cafenea unde au mai băut o cafea.

Ne-am întors la San Jose, am mers fiecare la casele noastre, iar noi am căutat pe You Tube diferite arii din Traviata în interpretări celebre. Pavarotti a fost net superior lui Castronovo, chiar dacă nu am ţine cont de faptul că el cântă în condiţii ideale de studio.

Spre seară familiile Mudure au venit la noi la cină şi după mâncare ne-am uitat la un film cu Asterix, nu desene animate ci jucat de actori. Filmul e bine făcut, există în el numeroase momente de parodie şi ne-a plăcut enorm Alain Delon în rolul lui Cezar.