miercuri, august 12, 2009

12 August - Londra-Dej

La ora 4 şi 45, când am fixat telefonul mobil să ne trezească, noi eram deja treji.

Am pus în geanta de bagaje de mână trusa de barbierit, fără aparatul de ras, pentru a mai scădea din greutatea valizei.

Am părăsit hotelul şi într-un sfert de ceas eram în aeroport. Am făcut chechin-ul şi am constatat că aici în Londra altfel atrage pământul decât în San Francisco. Bagajul meu, care în SF avea 20 kg şi 200 g, după ce mi-am scos din el trusa de bărbierit avea numai 20 kg şi 400g.

Un moşulică care era la ghişeu tot zicea ceva pe englezeşte despre numărul bagajelor noastre, dar nu am înţeles la ce se referea. Am rămas fiecare cu geanta de mână şi în plus Betty mai îşi avea poşeta.

Când să intrăm la controlul vamal, suntem întorşi, pentru că împreună cu poşeta Betty avea 2 bagaje de mână!?!? N-am mai întâlnit încă logica asta de fier pe nici unul din aeroporturile de pe care am zburat, inclusiv nici pe Luton, de unde am mai decolat în 2008. La asta se referea funcţionarul de la ghişeu. Lucrul în sine mai mult ne-a mirat, pentru că s-a rezolvat uşor, băgând poşeta ei în geanta mea.

Când geanta mea a trecut prin dreptul razelor X s-au descoperit acolo 2 recipiente susceptibile de a fi bombe, capabile de a distruge avionul: un parfum a lui Betty cumpărat în San Jose şi bătrânul meu spray de barbierit, marca Nivea cumpărat în România şi folosit mai mult de jumătate, tocmai cel pe care dimineaţă l-am mutat în geanta de mână. Parfumul ei nu a creat probleme, pentru că avea mai puţin de 100 g, dar spray-ul meu, deşi consumat, avusese iniţial 200 g, aşa că mi l-a confiscat. Am transmis câteva urări prin viu grai, în româneşte, la adresa funcţionarului şi în gând câteva urări la adresa mamei sale, după care am intrat în incinta aeroportului.

Am stat în aceiaşi sală de aşteptare ca şi în 2008, dar acum, spre deosebire de atunci, avionul nostru nu avea întârziere.

În Aeroportul...

Luton.
Cu ceva înaintea orei 8 s-a început îmbarcarea şi noi am coborât printre ultimii şi ne-am urcat în avion.

Am prins locurile din rândul al treilea, care în alte avioane sunt de clasă busines (probabil nu au avut curaj să se aşeze nimeni pe ele). Politica companiei Wizz Air nu prevede numerotarea locurilor; stă fiecare unde apucă.

De la fereastra...

Avionului.

În avionul.

Airbus.
Deşi am plecat cu o întârziere de aproape o oră, după numai două ore am aterizat la Cluj cu o întârziere de 15 minute.

După controlul de frontieră şi recuperarea bagajelor am intrat în sala de aşteptare de la Sosiri. Aici ne aşteptau Liviu cu Maia. Am depus bagajele în maşina lor şi destul de repede am ajuns la Dej. Au insistat, ca după ce lăsăm bagajele acasă, să mergem la ei la masa de prânz.

Am luat masa în grădină şi pentru ca să nu mâncăm ca porcii, am început-o bineînţeles cu o ţuică bună, cum n-am mai băut de mai bine de o lună, de când mi s-a terminat rezerva din America.

La Liviu era şi fratele său Dandy, cu soţia şi am mai schimbat impresii despre stilul de viaţă american, căci şi ei au fost acolo, dar pe coasta de est.

Am mai aflat şi ce s-a mai întâmplat important în Dej în perioada în care am lipsit.

După masă am revenit acasă şi am început despachetarea şi aranjarea lucrurilor.

Am luat în seamă starea proprietăţii, de care în lipsa noastră s-a ocupat Dana. Iarba era tunsă de vecinul, iar flori nu am cultivat, ştiind că vom lipsi două luni.
Plantele perene sunt în stare bună, deci totul este în regulă.

Sosiţi acasă.
Am rămas treji până după ora 10 seara, deci ne-am acomodat din prima zi cu fusul orar al patriei iubite.

marți, august 11, 2009

11 August - Londra

Cu ceva înainte de ora programată, 10 şi 30 ora Londrei, avionul a aterizat pe Aeroportul Heathrow tot la Terminalul 5.

Am părăsit avionul prin tunel şi am ajuns la o sală de aşteptare de la care pe două laturi paralele ale sale plecau şi veneau trenuri electrice de mare viteză. Acestea duceau pasagerii proaspăt coborâţi în 2-3 minute la o distanţă de aproximativ 5 km înspre ieşirea terminalului, unde se aflau benzile pe care soseau bagajele. Am citit pe monitoare numărul benzii pe care vor veni bagajele zborului nostru şi foarte repede am fost în posesia lor.

Am luat loc pe o bancă, am mâncat câte un sandvici pus cu noi, am dat copiilor un SMS cum că am aterizat cu bine şi fără grabă ne-am îndreptat spre ieşire. Spun fără grabă, pentru că pînă la autobusul National Express, la care aveam biletul plătit pentru a ne duce la Aeroportul Luton, mai aveam mai mult de o oră.

Am ieşit din aeroport, ne-am dus în staţia autobuselor şi am văzut că opreşte un National Express care mergea spre Luton. I-am arătat şoferului copia confirmării noastre de plată al biletului şi cu tote că biletul nostru era valabil pentru următorul autobus, acesta a tăiat cu un creion peste data şi ora indicată şi a zis să ne urcăm.

Am traversat Londra de la Heathrow la Luton, trecând mai mult prin zona periferică, în ceva mai mult de 2 ore.

În atobus...

De la...

Heathrow la Luton.
După coborâre am întrebat un cetăţean în uniformă (funcţionar la aeroport) unde este hotelul Ibis şi după indicaţiile lui în 10 minute am fost în holul hotelului unde aveam rezervare din luna februarie.

Am plătit camera şi ne-am urcat cu liftul la ea. Avea un pat mare dublu, un WC, un duş, televizor, ieşire la internet şi un dulap mare. Fereastra care ocupa un perete întreg oferea priveliştea unei porţiuni de pistă de pe care se vedea cum decolează avioanele.

După ce am făcut un duş şi m-am bărbierit, am vrut să ne cronometrăm drumul până la aeroport pe jos, ca să ştim mâine dimineaţă la ce oră să plecăm.

În faţa...

Hotelului...

Unde ne-am cazat.
Foarte încet, am parcurs drumul într-un sfert de ceas şi am constatat că asfaltul trotuarului era ca sticla, aşa că tragerea valizelor pe propriile roţi nu o să ne creeze nicio problemă.

Am făcut cîteva cumpărături din buticurile din aeroport şi am revenit la hotel.

Vedere din camera hotelului.

Un avion decolează.
Am avut intenţia să nu dormim ziua, astfel încât astăzi să lichidăm sensibilitatea provocată de schimbarea de fus orar. Pe la ora 5 PM însă, am adormit amândoi şi după un somn odihnitor de vreo 3 ore, am fost îngrijoraţi că nu vom mai dormi la noapte.

N-a fost nicio problemă! Am adormit de la ora 10 până dimineaţă.

luni, august 10, 2009

10 August - Zborul spre Londra

După ce ne-am sculat şi am luat micul dejun am trecut la împachetare. A trebuit să renunţăm la a aduce cu noi unele lucruri, considerate nesemnificative şi în final am ajuns la o greutate a valizei de 20 kg.

Pe la ora 1 PM am plecat spre aeroport pentru a fi acolo cu trei ore înaintea zborului. Am ajuns bine, am făcut checkin-ul, unde am văzut că valiza principală depăşeşte greutatea cu 200 g.

Ne-am dus toţi patru la o cofetărie din incinta aeroportului. Fiind în San Francisco, din nou a trebuit făcută comanda la casă şi un fanion cu numărul comenzii l-am aşezat pe masă. Chelnerul a ştiut unde să vină şi în timp ce consumam noi am mai discutat despre ultimele chestiuni de care ne-am adus aminte.

Când a trebuit să mergem înăuntru pentru controlul de frontieră, ne-am despărţit de copii, urmând să ne revedem în România în luna octombrie.

Controlul de frontieră nu a ridicat nicio problemă, am intrat în incinta aeroportului, am fost prin câteva magazine şi am mai luat câteva cadouri pentru cei de acasă.

Aeroprtul din...

San...

Francisco.

Cadouri.
Pe la ora 4 a început îmbarcarea, de astă dată prin tunelul lipit de avion, care era tot un Boeing 747 şi ne-am ocupat locurile care acum erau unul în spatele celuilalt. Nu am avut posibilitatea să le schimbăm şi am rămas aşa: eu în faţă, la marginea culoarului şi Betty în spatele meu.

Am văzut câteva filme pe monitorul încastrat în spatele scaunului din faţa mea, alternativ cu harta care indica poziţia avionului. Am mâncat de două ori, solicitând de fiecare dată câte un whisky ca aperitiv şi un vin ca digestivo.

Spre deosebire de sosire, acum cele 10 ore au trecut foarte repede, deşi nu am dormit niciun minut.

duminică, august 09, 2009

9 August - Coasta Pacificului

Dimineaţa am început să ne selecţionăm bagajele, să le punem în genţile de călătorie şi să le cântărim. Evident că depăşeau greutatea permisă. Am continuat cu selecţia şi am ajuns într-un târziu la o greutate acceptabilă. Nu ne era frică de compania transatlantică, British-Airways, deoarece aceasta nu face caz dacă bagajul depăşeşte 1-2 kg, ci de Wizz Air, care se leagă şi de o depăşire cu 200 de grame.

După ce am luat masa de prânz, noi doi şi Mihai am plecat să facem o călătorie pe Coasta Pacificului de la Half Moon Bay înspre sud până unde o să ajungem în timp util.

Am mers pe Autostrada 101 până aproape de Aeroportul SF, de unde vom zbura mâine, şi am luat-o apoi pe drumul naţional care traversează munţii înspre ocean.

Am oprit într-o parcare cu menţiunea perspective care înseamnă că priveliştea de acolo merită să fie văzută.

Spre Half Moon Bay.
După ce ne-am reintegrat în trafic, pe banda noastră s-a creat un ambuteiaj, astfel că am făcut 500 de metri în mai mult de o jumătate de oră.

Când s-a creat situaţia favorabilă, Mihai a trecut pe banda de sens contrar şi a luat-o apoi pe un drum forestier, foarte îngust şi foarte abrupt care ieşea la ocean. În multe locuri, dacă se întâlneau două maşini, acestea nu puteau trece una pe lângă alta. Norocul nostru a fost că din sens contrar urcau numai motociclişti. Cred că diferenţa de altitudine între punctul în care am intrat noi pe drum şi capătul lui de pe coastă, era de vreo 800 m.

Am ajuns la Pacific undeva mai la sud de Half Moon Bay şi în prima parcare de pe ţărm am oprit şi am mai făcut poze cu oceanul.

Din nou Pacificul.


Ţărm erodat.


Frunze mirositoare.



Am mai repetat operaţiunea de câteva ori şi când am prins un loc unde se putea ajunge cu maşina pe plajă, am mers acolo.

Erau destul de mulţi care stăteau la soare, respirau aerul bogat în aerosoli şi admirau valurile care veneau până în apropierea lor. Baie evident că nu făcea nimeni, din cauza pe care am mai pomenit-o: curenţii reci din zonă menţin apa în toiul verii la cel mult 12 gr C.

Ne-am dat jos pantofii şi am intrat în apa Pacificului până ceva mai sus de glezne. Chiar şi pentru picioare era rece! Îmi pare rău că nu am ajuns în zona Los Angeles-ului unde am fi putut face şi baie în Pacific.

O privelişte...

Măreaţă.

Este...

Rece...

Şi pentru picioare.

Alt ţărm erodat.




Am ajuns la concluzia că în zona aceasta a oceanului, întreg ţărmul este supus unui proces continuu de eroziune, apa luând din ce în ce mai mult locul pământului. Parcă am învăţat la geografia fizică (clasa a VIII-a, pentru mine prima de liceu), că acest lucru se întâmplă malurilor vestice ale mărilor, oceanelor şi chiar ale râurilor, din cauza mişcării de rotaţie a Pământului. Omul mai încearcă, măcar, să mai amâne acest proces, reuşeşte uneori să-l şi încetinească, dar nu-l poate opri definitiv. Chiar şi şoseaua de coastă A1, pe care ne aflam, este zdravăn consolidată în anumite puncte atinse de eroziunea pomenită mai sus.

Cu oceanul în partea dreaptă, de astă dată, ne-am tot dus spre sud, pe şoseaua de costă, până în apropiere de Santa Cruz. De aici am ajuns la o autostradă şi ne-am întors la San Jose fără să mai trecem prin pădurea de sequoia.

Am mers la un magazin deschis non - stop şi am cumpărat pâine, pentru că azi îi avem invitaţi la cină pe Mihai şi Moni.

Nu mult timp după ce am ajuns acasă au sosit musafirii şi ne-am înfruptat din friptura gătită cu o seară înainte.

Friptura.

Clătite cu umplutură picantă.
Am mai discutat după masă şi în final ne-am luat rămas bun de la tânăra familie Mudure , până la următoarea revedere care poate fi în America sau în România.

Ceva mai târziu ne-am culcat şi am dormit ultima noapte în America anului 2009.

sâmbătă, august 08, 2009

8 August - Alum Rock Parck

În cursul săptămânii programul nostru a fost cel obişnuit: plimbări prin San Jose şi baie la piscină. Betty şi Mădălina au mai fost în două zile la cumpărături.

Rezultate ale cumpărăturilor.







Sâmbătă 8 August am mers toţi patru să facem o drumeţie printr-o pădure în parcul Alum Rock.

Alum Rock Parck a fost fondat în 1872 şi a fost primul parc municipal din California. Este o rezervaţie naturală, se află într-un canion şi are o suprafaţă cu aria de 3 km pătraţi. Parcul oferă 21 de kilometri de trasee de plimbare, pe jos, cu bicicleta, cu calul şi alpiniştii încercaţi pot face ascensiuni. Fiecare tip de traseu este de sine stătător, neintersectându-se cu vreun traseu de alt tip. În parc se mai află zone de picnic, terenuri de joacă şi terenuri sportive.

Traseele trec prin pădure, unde se află numeroase specii de ferigi şi copaci bătrâni precum stejarii, dafinii de California (care emană un miros plăcut), arţarii şi paltinii albi.

Există în pădure multe specii de păsări mari, ca vulturul turcesc, uliul, eretele, curcanul, egreta mare şi prepeliţa de California.

Sunt şi numeroase familii de căprioare, fiecare cu cerbul lor, pisici sălbatice şi în ultimul timp au început să se înmulţească râşii. Pentru securitatea lor, turiştii sunt sfătuiţi să nu se abată de la trasee.

Alun Rock înseamnă roca din care se extrage alaunul. Acesta este un sulfat de aluminiu în combinaţie cu hidroxidul de potasiu. Alaunul se folosea înainte în cosmetică şi eu personal, pe la începutul anilor 60 foloseam bastonaşe din alaun pentru oprirea sângerării după tăieturile din urma barbieritului. Alaunul fiind astringent se foloseşte în produsele de machiaj ale actorilor, precum şi în prepararea produselor after shave.

Am ajuns la intrarea în parc pe la ora trei şi jumătate după un drum care a durat aproape o oră.

Parcarea...
De la intrare.
Am ales un traseu accesibil, de-a lungul unui pârâu. Din cauza secetei prelungite ( de aproape 2 luni de când am venit noi nu a plouat niciodată), copacii aveau frunzele colorate ca şi toamna.

În jurul nostru am întâlnit foarte multe veveriţe mici şi negre, care nici măcar nu ne băgau în seamă. Erau obişnuite cu oamenii şi înseamnă că aceştia nu le-au făcut niciodată rău.





Chiar pe malul pârâului am întâlnit o familie formată din trei căprioare şi un cerb, de care ne-am apropiat cu grijă, ca să le putem fotografia. Nici acestea nu ne-au băgat în seamă, mâncând mai departe din frunzele unor arbuşti de pe mal.

Căprioare.
Ca să nu o supunem pe Mădălina la eforturi, plimbarea a durat numai un ceas.












La plecare am aflat după orar că parcul este deschis de la ora 8 dimineaţa până la o jumătate de oră după apusul soarelui.




Există câţiva rezidenţi permanenţi ale căror proprietăţi se află în vecinătatea parcului. Aceştia pot ajunge la ei acasă cu maşina pe un drum care pleacă chiar din parcare şi care este închis cu o poartă de fier. Rezidenţii pot deschide poarta cu ajutorul unui cod. Celorlalte maşini, precum şi câinilor accesul în parc le este interzis.

Am revenit în San Jose trecând pe la Ranch, de unde am cumpărat carne de pui pentru friptură.

Chiar în seara asta Betty a făcut respectiva friptură. De fapt a pregătit-o, a pus-o la cuptor şi emanând un plăcut miros, s-a făcut ea singură.