sâmbătă, iunie 25, 2005

Întoarcerea spre casă

Am dormit foarte bine la camping. Ne-am făcut toaleta de dimineaţă şi fiindcă ne-am trezit devreme ne-am gândit să luăm şi un mic dejun pe cont propriu, înaintea celui oficial.

Barbiereala.
Micul dejun neoficial.

Fusina este o localitate care a făcut parte din Republica Veneţia şi a fost vestită pentru că era dotată cu un mecanism, construit în secolul al XV-lea, care ridica corăbiile peste limbile de pământ dintre canalele navigabile ale lagunei. Astăzi face parte din zona industrială creată în jurul Margherei, portului comercial al Veneţiei.

După vreo oră am luat şi ultimul  mic-dejun oficial, la fel de copios ca în toate celelalte zile. Ne-am  plimbat prin împrejurimi, am ajuns şi pe malul mării şi am privit vapoarele care mergeau sau veneau, spre sau dinspre portul Marghera.

Prin împrejurimi.


 La ora zece tot grupul s-a urcat în microbus şi am plecat spre Dej. Era cea mai lungă etapă a călătoriei, căci măsura aproape 1400 de km. Ne-am mai oprit prin parcări în Austria şi Ungaria. Din Ungaria am cumpărat nişte şampanie BB.

Undeva în Austria.
Noaptea am trecut graniţa în România şi la ultima indicaţie a ghidei, am oprit pe lângă Negreni la Ruta 60, o parcare de tiruri, prevăzută cu restaurant non-stop, să mâncăm o ciorbă. Atât mâncarea cât şi servirea au fost execrabile. Pe mine ăştia nu mă vor mai prinde de client!

Pe la ora opt dimineaţa, după 22 de ore de drum am ajuns la Dej. Nenea Tibi ne-a adus cu maşina până acasă.

Acasă.





Deşi era dimineaţă, ne-am culcat, obosiţi după călătoria în care nu am dormit absolut deloc.


vineri, iunie 24, 2005

Florenţa

Ne-am trezit, ne-am făcut toaleta de dimineaţă şi am mâncat, la fel de bine ca şi ieri. După o mică întârziere, din partea unor cumpărători ai grupului, plecăm spre Florenţa, unde ajungem pe la ora două, moment în care era extraordinar de cald, mai cald decât ieri la Roma.

Am găsit cu greu Stazione Centrale, de unde am părăsit autobusul, care şi acuma a intrat fără taxă de Florenţa. Acesta urmează să ne recupereze tot de aici la şase şi jumătate.

Noi am mers pe jos până la Dom. Imediat după explicaţiile ghidei, am scos din plasă pantalonii lungi şi i-am îmbrăcat peste cei scurţi, ca să am o înfăţişare decentă şi am parcurs rapid coada celor care doreau să intre să viziteze Domul.
În Florenţa.

Privind spre Dom.

Poarta Paradisului.

Poarta de intrare în Dom.

Spre explicaţiile ghidei.

Tot cu Domul.


Amândoi.
Am făcut una sau două poze, după care aparatul a refuzat, ca şi la Vatican, să mai funcţioneze. Am ieşit din Dom, mi-am scos pantalonii lungi şi acolo în piaţă am cumpărat de la un magazin foto un film şi o baterie, fiecare cu 6 €. Am vrut să urcăm în campanilă, dar aceasta nu avea ascensor şi Betty a considerat că nu are energie să urce cele 444 de trepte, contra tot a 6 €.

În...

Interiorul...

Domului.
O îngheţată.


Campanila...

Cu cele 444 de trepte.
Am plecat din piaţa Domului cu grupul la Biserica San Lorenzo, pe care am vizitat-o contra 4 €, apoi ne-am dus la Mausoleul familiei de Medici (8 €), unde, în premieră, am săvârşit un mare act fiziologic într-un muzeu. Am vizitat capela şi în final mormintele, unde erau cele trei statui ale lui Michelangelo, Ziua, Noaptea şi Aurora, atâtea câte a putut sculpta din totalul de douăsprezece comandate de Lorenzo de Medici. Acestea încadrau statuile lui Lorenzo, duce de Urbino şi a lui Giuliano, duce de Nemours, executate tot de Michelangelo.

După ce am ieşit am mers pe jos în Piaţa Senioriei unde, printre alte statui, se află şi copia lui David tot de Michelangelo, simbolul Florenţei. Originalul, după ce a stat afară aproape patru secole, a fost transferat înăuntru în muzeu, pentru că marmura ei a început să se deterioreze.

Piaţa Senioriei

Cu David.

În copie






Am mers mai departe la Galeriile Uffizi, apoi pe malul fluviului Arno până la Podul Aurarilor, pe care l-am traversat, uitându-ne la bijuteriile din aur de diferite carate, expuse în vitrinile vechilor prăvălii, care erau la nişte preţuri total inaccesibile nouă.




Cu Benvenuto Celini.

Cu Giotto.

Cu Michelangelo.

Cu fluviul Arno.


Pe Podul Aurarilor.


Am ajuns la Palatul Pitti pe care l-am admirat de pe trotuar. În timpul scurt pe care îl aveam nu ne-am putut permite să vizităm nici Galeriile Uffizi şi nici Palatul Pitti, pentru fiecare fiind necesar cel puţin o zi, la o vizită foarte sumară. Vom recupera altă dată!

Palatul Pitti.
Am hotărât, deci, să ne plimbăm şi trecând din nou prin Piaţa Senioriei am asistat la o defilare a câtorva sute de persoane, bărbaţi şi femei, îmbrăcate în costume de epocă, care omagiau puternica, frumoasa şi bogata Florenţă medievală.

Vor să reaprindă...

Lumina falnicei Florenţe.
Încet, încet am luat-o prin soare spre Stazione Centrale, unde după o scurtă aşteptare a venit autobuzul şi am plecat spre Veneţia.

Spre Veneţia.
Autostrada Florenţa-Bologna este una din cele mai pitoreşti din Italia, dar şi una din cele mai greu de parcurs, fiind foarte aglomerată şi fiind plasată la mare altitunine, în zonă montană. Are foarte multe tuneluri, bine construite şi frumos întreţinute, încă o dovadă că italienii sunt campioni ai construcţiilor.

Spre seară am ajuns la Fusina, o suburbie a Veneţiei, unde într-un camping aveam ultima cazare. Eu, personal m-am temut de condiţiile din camping, dar după ce ne-au repartizat, am primit câte o căsuţă cu câte două camere de câte două paturi. Căsuţa era o rulotă fixată la sol, avea un duş şi WC, pentru cei patru locatari, o bucătărioară cu un aragaz, şi o mică sufragerie cu o masă de patru persoane. A fost peste aşteptări!

joi, iunie 23, 2005

Roma II

Deşi micul dejun a fost programat pentru mai târziu, pe la ora opt am coborât în hol şi am fost invitaţi la subsol la sala de mese. Am mâncat bine, alegând din: şuncă, salam, unt, pâine, pâine prăjită, croissant-uri, dulceaţă, cafea concentrată (italiană), cafea mai diluată (americană), ceai şi suc de portocale.

Am aşteptat până au venit pe rând şi ceilalţi şi apoi ne-am îmbarcat şi am mers spre Roma. Nici de astă dată şoferul nu a nimerit Palatul de Justiţie de unde am plecat ieri şi ne-am tot învârtit într-o zonă incertă. Am întrebat populaţia, dar răspunsurile au fost evazive. Unul din cei întrebaţi era şi un român, care ne-a spus să o luăm pe linia autobuzului 32, care ne duce la Vatican.

Coborând o pantă, am zărit în dreapta cupola bazilicii Sfântul Petru şi ne-am îndreptat într-acolo. Am tot bâjbâit şi la un moment dat am văzut că suntem chiar la intrarea în Muzeul Vaticanului. Nici un autobuz nu-şi aduce turiştii chiar atât de aproape, fiind zonă interzisă circulaţiei auto.

Am coborât urgent, urmând să ne întâlnim seara la şapte jumate la Palatul de Justiţie.

Am intrat la Muzeul Vaticanului, unde se vizitează 40 de săli, ultima fiind Capela Sixtină.

Muzeul Vatican.
Am vizitat cam selectiv, mai în fugă, să ne concentrăm asupra celor mai importante, în speţă Capela. Betty a luat-o bine înainte, iar eu m-am trezit în Stanza della Segnatura, unde se află pictura mea favorită, Şcoala din Atena, despre care uitasem că este la Vatican.

Şcoala din Atena.
Ajuns acolo, în sala pictată de Rafael, m-am uitat rapid la Disputa, Parnasul şi Jurisprudenţa, am găsit un loc pe o bancă şi plasat în faţa Şcolii din Atena am stat acolo o jumătate de oră privind personajele cunoscute: Platon şi Aristotel, în centru, Socrate şi Pitagora, Diogene culcat pe trepte la picioarele lui Aristotel, Arhimede cu înfăţişarea lui Bramante, unchiul şi protectorul pictorului, care ţine în mână un compas şi stă aplecat asupra unui hexagon desenat pe pământ şi Euclid, părintele geometriei, ţinând în mână globul terestru. În marginea din dreapta a frescei Rafael s-a pictat pe el şi pe Perugino. Se mai aflau grupaţi în frescă numeroşi filosofi ai Greciei şi ai Asiei Mici, deşi aceştia au trăit în spaţii şi în timpuri diferite. Spoiala mea de cultură face ca, pentru mine, toţi înafara celor enumeraţi mai sus, să fie total necunoscuţi, dar mă mândresc de a-i fi putut identifica pe cei într-adevăr importanţi.

Îmbătat de surpriza produsă de o pictură pe care nu m-am aşteptat să o văd în original şi de care am uitat aproape complet, am parcurs restul sălilor la fel ca şi vizitatorii japonezi: cu capul aplecat în jos şi cu privirea la picioare.

Am ajuns în sfârşit în ultima sală, supra-aglomerată şi supra-păzită. Deşi este interzisă fotografierea, paznicii nu îi mai puteau împiedeca pe vizitatorii, prea mulţi, să nu fotografieze. Peste tot scânteiau bliţurile, aşa că nici eu nu m-am abţinut. După ce am făcut câteva poze a apărut şi Betty şi a mai făcut şi ea câteva. Sper că Michelangelo nu s-a supărat!

În Capela...

Sixtină.
Am admirat mai ales Geneza de pe tavan şi Judecata de Apoi de pe peretele din spate.

Pentru că se apropia timpul de întâlnire, am părăsit împreună muzeul şi ne-am grupat afară.

În continuare ne-am dus în Piaţa Sfântul Petru, unde la umbra unor coloane am ascultat explicaţiile ghidei. Se vedea obeliscul dus din Egipt şi cele două fântâni care-l încadrează, după care s-au făcut şi fântânile din Place de la Concorde.

Piaţa...

Sfântul Petru.
Ne-am pus la o coadă care a avansat repede şi am ajuns în Bazilica Sfântul Petru. Primul lucru remarcat a fost Pieta a lui Michelangelo, cea pe care în anii ’60 un ungur a spart-o cu un ciocan. Acuma, restaurată, se află în spatele unui perete de sticlă. Am vizitat biserica în stilul meu caracteristic, parcurgând partea dreaptă de la intrare spre altar, apoi partea stângă de la altar spre intrare şi partea din mijloc de la intrare spre altar. Este o biserică plină de bogăţii, întreţinută extraordinar, lucru de altfel firesc, fiind prima biserică a creştinătăţii. Am vrut să ne urcăm la cupolă, dar coada era aşa de mare încât ne trebuia cel puţin două ore.

În Bazilica Sfântul Petru.

Pieta.

Tot cu Pieta.

Prin...

Prima Biserică a Creştinătăţii.
Am mers şi am vizitat în grote mormintele papilor, inclusiv al primului papă, Sfântul Petru, cât şi al ultimului, Ioan-Paul al II-lea, decedat anul acesta. Aici se aflau mulţi privitori şi paznicii ziceau
populaţiei să circule cât mai rapid. Nu am reuşit să fotografiez mormântul lui Ioan-Paul, din cauză că s-a descărcat bateria, veche de 3 ani, pe care a doua zi am fost nevoit să o schimb la Florenţa.

Mormântul Sfântului Petru.
În timp ce grupul s-a dus la magazinele cu suveniruri, eu m-am dus în plin soare lângă cele două fântâni. Deşi copiate după acestea, cele din Piaţa Concorde sunt mai reuşite, fiind colorate într-un verde de malachit.

După ce ne-am grupat, aproximativ la timpul fixat, am plecat la Castelul San Angelo sub un soare roman extraordinar de arzător.

Castelul San Angelo.
Am privit castelul numai pe dinafară şi am luat-o tot pe jos spre Palatul de Justiţie. Pe drum erau nişte asiatici care vindeau, înşirate pe jos, trepiede de diferite mărimi. L-am întrebat cât costă cel mai mare şi a zis 20 €. Nepermiţându-mi să dau suma asta am plecat, dar galbenul se ţine după mine şi zice 15 €. Eu zic 10, el 15, eu plec, el după mine şi în sfârşit mi-l dă cu 10. Fiecare din noi a fost convins că a făcut o afacere bună.

De la Palatul de Justiţie am mers din nou în Piaţa Navona, unde am fost şi ieri şi de acolo la Pantheon, care acum este deschis. Grupul a intrat înăuntru să-l viziteze şi în spirit de frondă, să îi facem în ciudă ghidei, noi, Aurelia şi Flori ne-am instalat  la o masă pe trotuar unde am băut două beri media şi am mâncat eu o Pizza Napoletana şi Betty una Capriciosa. Am vrut şi noi să stăm la o terasă chiar în centrul Romei!

La o terasă pe trotuar...

În centrul Romei.

Supa...

Romana.
Am mers în continuare la Fontana di Trevi, unde legenda spune că dacă arunci o monedă în fântână, te vei mai întoarce în Roma. Am aruncat şi noi fiecare câte o monedă de un eurocent (nu facem risipă) şi am stat pe treptele fântânii.

Fontana di...

Trevi.
Am mâncat o îngheţată şi apoi am mers în Piaţa Spaniei, ale cărei trepte le-am văzut în mai multe filme franco-italiene, din epoca neorealismului, în timpul adolescenţei. În film treptele erau monumentale, mult mai multe şi mai înalte decât sunt în realitate. Am stat şi aici la marginea fântânii într-un soare fierbinte, deşi era aproape ora 7.

În Piaţa...

Spaniei.
Ne-am dus, tot pe jos, până la Palatul de Justiţie şi după câteva minute a venit autobuzul.

După o călătorie de mai bine de o oră am ajuns la Fiuggi-Terme. Aproape de hotel ne opreşte un poliţist, ne face semn să tragem pe dreapta şi din acel monent încep să defileze pe drum, în sunet de fanfară sute de copii care reprezentau diferite regiuni ale Italiei la ceva concursuri şcolare. Defilarea a ţinut mai bine de o jumătate de oră.

În sfârşit am ajuns la hotel şi am hotărât să facem o plimbare după cină. Am cinat numai eu, că Betty a adormit şi odată cu ea şi plimbarea noastră. S-a trezit într-un târziu şi am băut o cafea rece de voiaj.

Am adormit destul de târziu, regretând că nu am putut face plimbarea din cauza oboselii.