marți, iulie 31, 2001

Bruges














Dimineaţa am coborât la micul dejun, care era servit într-o sală mare de lângă recepţie, la mese de două şi patru persoane. Pe un perete al sălii trona Budha, printr-o statuie în mărime naturală. În ce priveşte consistenţa, micul dejun de aici se aseamănă cu cel de la Viena; este aceea ce numesc francezii mic dejun sărat. A fost la fel de consistent, astfel că masa de prânz putea aştepta până la ora patru.

Ne-am echipat pentru a cunoaşte Bruges-ul umblând pe jos. Primul traseu ne duce pe o distanţă de 5 km şi cuprinde poate cele mai reprezentative monumente ale oraşului.
Traseul începe din piaţa numită Burg, aşezată foarte aproape de Markt. Şi ea are formă pătratică, dar cu o latură de numai 60 m. Aici se află Bazilica Sfântului Sânge, care astăzi este de rit protestant.
Ea are două nivele, la parter fiind o capelă romană din secolul al XII-lea iar la etaj, o capelă restaurată în secolul al XIX-lea în stil neogotic.
Am vrut să intrăm în ea, dar tocmai se desfăşura slujba de dimineaţă, când nu este permisă vizitarea bisericii de către turişti.

Pe aceeaşi latură a pătratului se află şi Primăria Oraşului, una din cele mai vechi din Ţările de Jos, construită între 1376 şi 1420. Pe cealaltă latură, în colţ cu bazilica se află Vechea Grefă Civilă, ridicată între 1534 şi 1537 în stil renascentist, şi Centrul de informaţii turistice. Pe celelalte laturi ale pieţei sunt case construite în stilul caracteristic Ţărilor de Jos, multe având la parter magazine şi restaurante cu terase acoperite sau nu.

La ferestrele caselor din Burg, precum şi pe micile gărduleţe care delimitează terasele de trotuar se află o mulţime de flori, în diverse culori, dintre care predomină roşul. Circulaţia vehiculelor este interzisă în Burg, excepţie făcând numai trăsurile, care-i plimbă pe turişti.
Sunt nişte trăsuri mari, foarte elegante, cu nişte cai uriaşi, foarte frumoşi, dar vizitiii sunt tinere slăbuţe, îmbrăcate în blugi, în totală discordanţă cu respectivul echipaj. Caii sunt "prevăzuţi" pe dedesubt cu un fel de covor de cauciuc, legat de trăsură, aflat acolo cu scopul de a recupera preţiosul îngrăşământ pe care îl produc, astfel ca el să nu se piardă pe vechile pietre din pavajul Bruges-ului.

Burg.

Burg.


Primăria.

Primăria.
Vechea Grefă Civilă.

Burg.
Am continuat traseul, dar nu am să amintesc decât biserica Notre-Dame, construită între secolul al XIII-lea şi al XV-lea. Are un impresionant turn de cărămidă înalt de 122 m şi posedă un patrimoniu artistic de o valoare incomensurabilă.
Chiar la intrare scrie că acest edificiu este o operă de artă, dar în acelaşi timp este o biserică (Cet edifice est une oeuvre d'art, mais c'est aussi une EGLISE) şi din respect pentru credinţa înaintaşilor, vizitatorii sunt rugaţi să respecte atmosfera sfântă de linişte.

Biserica are cinci nave, nava centrală fiind cea mai veche, datând din secolul al XIII-lea. Atracţia principală este, fără îndoială, statuia reprezentând Madona cu Pruncul de Michelangelo, care este una din puţinele sale sculpturi aflate în afara Italiei. Se află în partea dreaptă a altarului principal, încadrată de un altar decorat în stil baroc.

Este o operă de tinereţe a sculptorului, în care Fecioara apare ca o tânără mamă cu faţa radiind de o fericire interioară. Poartă un veşmânt foarte drapat în care copilul Isus se "cuibăreşte" simţind protecţia maternă.

Catedrala Notre Dame.

Madona cu Pruncul...

De Michelangelo.


Statuia a fost cumpărată în 1506 de postăvarul Jan Mouscron din Italia şi donată bisericii. Gestul său a fost răsplătit prin aceea că a fost îngropat, cu toată familia sa la picioarele acestui altar. Fiind o statuie celebră în lumea întreagă, ea a fost de mai multe ori ridicată de ocupanţii francezi sau germani, dar întotdeauna a revenit la locul ei din biserica care-i poartă numele.

La picioarele treptelor altarului principal se află mormintele Mariei de Burgundia, decedată în Bruges în 1482 şi al tatălui său, celebrul Carol Temerarul, puternicul duce al Burgundiei, inamic al Franţei lui Ludovic al XI-lea. El a fost ucis în asediul de la Nancy în 1477 în lupta cu ducele de Lorena şi corpul său a fost devorat de lupi. Cei doi suverani sunt reprezentaţi, prin statuiile lor mortuale, în poziţie culcată, cu mâinile încrucişate şi cu ochii deschişi, contemplând viaţa veşnică. La picioarele lor se află lei şi câini reprezentând forţa bărbatului şi fidelitatea femeii.

Am continuat traseul trecând pe lângă Muzeul Memling (vechiul spital Sf. Ioan), Academia de Arte Frumoase, Palatul Episcopal şi Catederala Saint-Saveur, construită între secolele al XII-lea şi al XV-lea.



Ziua aceasta a fost foarte prielnică plimbării în aer liber, nefiind o zi caniculară ca aceea de ieri, soarele a fost mai mult absent şi un vânticel plăcut adia dinspre mare.

Capătul traseului a fost piaţa Markt, dominată de turnul de veghe.

Markt.
Am cumpărat pe drum mâncare dintr-un supermagazin. Am observat că în oraşele turistice foarte greu se găsesc supermagazinele, asta probabil să-i încurajeze pe turişti să mănânce la restaurante.

După ce am luat masa în camera de la hotel, am început al doilea traseu - Bruges Folklorique. Acesta pleacă tot din Burg şi parcurge o distanţă de 3,7 km de la un vechi cartier aflat aproape de centul oraşului, locuit de oameni simpli şi până la marginea de est al oraşului unde sunt mai multe mori de vânt, datând din secolul al XVIII-lea.

Aici majoritatea caselor au un mic front la stradă, au două sau trei nivele şi enorm de multe ghivece de flori la ferestre. Am trecut pe lângă câteva biserici vechi: Eglise Sainte-Walburge, Eglise Sainte- Anne, Eglise Jerusalem, pe lângă Centrul de Dantelă (Kantcentrum), fondat în secolul al XV-lea, pe lângă trei mori de vânt care au funcţionat până în 1914 şi serveau la fabricarea uleiului.

Am remarcat rămăşiţele fortificaţiilor care înconjurau oraşul în evul mediu, dintre care amintim: "Guilde des Archers de Saint-Sebastien", "Guilde des Arbaletieres de St. Georges" şi mai ales poarta fortificată Kruispoort, construită din gresie albă şi restaurată ultima dată în 1972. Traseul se continuă pe Langestraat, unde se poate vizita o veche fabrică de bere şi în final se ajunge tot în Markt.

Aici am hotărât să terminăm cartela telefonică şi ne-am instalat într-o cabină cu telefon public. În cabina alăturată, un turist în pantaloni scurţi şi cu puloverul legat în jurul brâului, se chinuia să vorbească, dar nu prea reuşea. Cum şi noi am mai încercat să vorbim de pe traseu şi nu am reuşit, eu mai făceam unele remarci, cu voce tare, la adresa companiilor belgiene de telefoane.
Domnul de alături a venit la noi, a spus că este român şi locuieşte la Nisa şi s-a oferit să ne ajute la telefonat, dacă nu înţelegem ceva. I-am mulţumit, am schimbat câteva cuvinte şi ne-am întors fiecare în cabina lui. Era primul român pe care-l întâlneam neprogramat de la plecarea din ţară.

De astă dată noi am avut noroc, am reuşit să vorbim cu Mihai până cartela s-a epuizat, în timp ce conaţionalul nostru de cetăţenie franceză, a abandonat acţiunea scandând şi el, printre dinţi, lozinci la adresa companiilor belgiene de telefoane.

Ne-am mai plimbat până s-a înserat, am trecut pe lângă localul lui Emmanuel şi Frederique, am văzut că nu erau decât trei mese ocupate, dar nu am intrat din motive care nu le spun aici.
Ne-am întors la hotel şi oboseala acumulată în parcurgerea celor două trasee, ne-a făcut să dormim foarte bine, tot cu geamul deschis şi fără ţânţari.

luni, iulie 30, 2001

Amsterdam - Bruges

Pe la ora şase şi jumătate, când ne-am trezit, tot Amsterdamul era scăldat în soare. Ne-am luat rămas bun de la Mihai, care mergea la Amersfoort cu trenul, am luat micul dejun şi am stabilit pe harta oraşului cum se ajunge mai convenabil pe autostrada de centură (Ring). Am coborât bagajele pe celebra scară şi le-am lăsat în hol. Am mers după maşină, am oprit-o chiar la intrare şi am încărcat-o. Ne-am convins că nu am uitat nimic şi am plecat la drum.

Nu am reuşit să găsesc drumul pe care l-am stabilit pe hartă, dar olandezii îşi marchează foarte bine drumurile şi după două sute de metri am găsit un indicator spre Ring. L-am urmat şi am ajuns pe autostradă. Am intrat pe aceea de Rotterdam şi ne-am tot dus.

Am trecut pe lângă Leiden, Haga, Delft şi Rotterdam iar după 96 km am ieşit de pe autostradă pe lângă Maassluis, la ieşirea 14 Europoort. Maassluis este în estuarul Rinului, între mare (Europoort) şi Rotterdam, în sudul provinciei administrative Zuid Holland.

Am preferat să ieşim de pe autostradă şi să continuăm călătoria pe drumuri naţionale, situate în apropierea mării, pentru a admira peisajul provinciei de sud Zeelanda. Drumurile naţionale olandeze sunt la fel de bune şi netede ca şi autostrăzile, dar parcă sunt mai înguste decât cele de pe la noi. Se circulă, în afara localităţilor, cu viteză apropiată de cea maxim admisă, 80 km/h şi nu se prea fac depăşiri. Din kilometru în kilometru, drumul este prevăzut cu refugii, pentru cazuri de avarie.

Se văd numeroasele turme de vaci mari, albe şi alb cu negru, precum şi la fel de numeroasele turme de oi, care toate pasc în parcele verzi, mărginite de şanţuri şi canale. Se văd, din loc în loc, mori de vânt, unele vechi, pentru decor, dar şi mori de vânt uriaşe, construite din beton, cu două sau trei palete, iar o paletă abia încape într-un tir. Acestea produc o parte din energia electrică a Olandei. În locurile favorabile, cu mult vânt intens, se află în număr de ordinul zecilor.

Casele de prin sate par nişte jucării, dar privite de aproape, pentru că nu au perdele la ferestre, se vede că sunt foarte bine împărţite şi funcţionale. Toate au cel puţin două nivele, sunt foarte curate, de parcă ar fi proaspăt vopsite.

Zeelanda este prima dintre provinciile care s-a luptat cu marea creând poldere, porţiuni de teren, aflate sub nivelul mării, obţinute prin îndiguire şi desecare. Am trecut prin "marile" insule din sudul Olandei, Goeree şi Schouwen şi prin peninsula Walcheren. Ele sunt legate prin poduri lungi de peste un kilometru sau chiar prin diguri. Când treci cu maşina pe dig se vede diferenţa de nivel dintre mare şi marea interioară care este şi de cinci metri, în perioada fluxului.

Am trecut prin Middelburg, capitala Zeelandei şi apoi ne- am dus la Vlissingen, un port la Marea Nordului, cam de mărimea Dejului. Aici ne-am îmbarcat pe un feribot, unde încăpeau pe cele patru nivele ale sale câteva sute de maşini. Majoritatea erau autoturisme, dar erau şi camioane de mare tonaj. Am lăsat maşina şi am urcat pe puntea superioară. Traversarea a durat cam o jumătate de oră şi m-a impresionat din nou marea, de culoare verde cu o mică nuanţă gălbuie. Am admirat-o, dar am şi am făcut câteva fotografii de pe puntea ferobotului.

Marea Nordului.

Pe feribot.
Când am acostat, s-au deschis porţile opuse celor pe unde am intrat şi am ajuns din nou pe drum. După vreo 15 km am intrat pe teritoriul belgian, lucru semnalat doar de un indicator.

Am parcurs aproximativ 25 km şi am ajuns la Bruges, sau Brugge în flamandă.

Hotelul nostru, Hotel Nicolas, este situat în centru are adresa Niklaas Desparsstraat 9 şi are două stele. Preţul pentru două persoane, inclusiv micul dejun era de 2100 BEF (52 EUR). Nu este inclusă de astă dată parcarea. Cum ne aflam în zona centrală, deci cu străzi vechi şi foarte înguste, se poate parca numai în locuri special amenajate, unde bineînţeles că se plăteşte şi slavă Domnului se plăteşte destul de bine, comparativ cu posibilităţile unui pârlit de turist român.

Am lăsat maşina într-o parcare, unde după ce am schimbat în monede, am plătit pentru două ore. Ne-am dus la hotel, care era în apropiere, am mers la recepţie, unde nu era nimeni şi am dat un bobârnac clopoţelului care se afla pe tejghea şi aproape instantaneu a apărut un asiatic, cred că era chinez. Vorbea o franceză aproximativă şi de aceea, Betty a discutat cu el în engleză.

I-am spus că avem rezervare, a verificat şi ne-a completat actele şi după ce am semnat, folosind semnătura de vacanţă, aceea de pe cartea de credit a lui Mihai, ne-a cerut să achităm, evident cu cartea de credit. Am achitat şi l-am întrebat de o parcare mai ieftină. A zis că este una subterană foarte aproape şi costă 300 BEF pe zi (7,43 €). Considerând că este convenabil, chinezul s-a oferit să ne ducă acolo, pentru că este mai uşor decât să ne explice cum să ajungem.

Am scos maşina din parcare, după ce am consumat numai 20 de minute din cele două ore plătite. Chinezul s-a urcat cu noi în maşină şi ne-a ghidat, când la stânga, când la dreapta pe mai multe străduţe foarte înguste. Mie nu mi s-a părut să fie foarte aproape de hotel. Am coborât o pantă în subteran, am luat tichetul şi am găsit un loc la nivelul doi de la subsol, nivel care era vopsit galben.

Am luat din maşină lucrurile necesare, care erau pregătite dinainte. Ne-a ajutat şi chinezul la căratul bagajelor, deşi nu erau multe. Noi l-am urmat, am urcat nişte scări şi am ajuns în stradă pe ieşirea pasagerilor. De la respectiva ieşire până la hotel, nu erau mai mult de 40 m.

Am mers cu el şi ne-a arătat camera. Pentru că a fost aşa de drăguţ şi serviabil, m-am decis să-i dau un bacşiş şi i-am oferit o bancnotă de 100 BEF (2,48 €) adică atunci 62571 lei). S-a scuzat, a zis că nu-i poate primi, pentru că el este patronul hotelului. (Precis suma oferită era prea mică!) I-am mulţumit şi am luat în primire camera.

Camera era la etajul I cu vederea spre curte. Era mai mare decât cea de la Viena, avea un pat dublu, un duş şi un WC separat, dulap pentru haine şi lucru pe care l-am apreciat foarte mult, plasă la ferestre, împotriva ţânţarilor.

Am cinstit intrarea noastră în Bruges cu o ţuică, am luat masa de prânz în cameră şi bineînţeles cafeaua rece de voiaj. După ce ne-am odihnit puţin, am ieşit în oraş.

Oraşul vechi are o populaţie de aproximativ 60.000 de locuitori, dar aglomeraţia urbană Bruges are o populaţie dublă. Fiind legat, printr-un canal maritim, lung de 13 km, de portul Zeebrugge, de la Marea Nordului, Bruges este astfel el însuşi port la această mare.

Bruges este şi un mic oraş industrial, predominând aici industria mecanică şi textilă. Dar cea mai dezvoltată industrie în Bruges este turismul. În plin sezon trăiesc în oraş către 400.000 de oameni.

Oraşul a cunoscut o foarte mare prosperitate în secolul al XIII-lea şi al XIV-lea, devenind capitala economică a nord-vestului Europei. Din această perioadă datează multe din celebrele sale monumente, Bazilica Sfântului Sânge, clădirea Primăriei, Biserica Notre-Dame, Spitalul Sfântul Ioan şi altele.

Deşi din secolul al XV-lea începe declinul economic în favoarea Anvers-ului, totuşi în Bruges s-a continuat construirea unor clădiri care astăzi fac parte şi ele din celebrele sale monumente. Amintim printre ele Grefa Civilă, Palatul Episcopal, Palatul Provincial şi desigur multe altele.

Fiind vizitat de foarte mulţi turişti, oraşul le oferă servicii, prin hotelurile şi restaurantele sale, care se află practic, peste tot. Foarte multe restaurante au terase în faţa lor care veşnic sunt aproape pline sau efectiv pline. Într-un mic pliant, care se distribuie gratuit, am găsit adresele, preţurile minime şi maxime, şi câteva caracteristici ale nu mai puţin de 90 de restaurate, de diverse categorii. Presupun că mai există şi altele, care nu sunt trecute în pliant.

Am mers în piaţa principală a oraşului, Markt, aflată la 100 de metri de hotel. Este o piaţă de formă pătratică, cu latura cam de 80 de metri, înconjurată pe laturi de clădiri vechi, frumoase şi parcă proaspăt vopsite în culori vii. Spre latura de sud, piaţa este dominată de celebrul turn medieval de veghe, Beffroi, construit între secolele al XIII-lea şi al XV-lea, acum simbolul oraşului. El are o înălţime de 88 de metri şi se poate ajunge la etajul de sus, unde se vede mecanismul orologiului, urcând cele 366 de trepte. De aici se vede tot Bruges-ul şi împrejurimile. Turnul are şi un sistem de 47 de clopote, acum acţionate electric, care bat după o melodie plăcută. Urcarea în turn costă 100 BEF de persoană (2,48 €).

In continuare am căutat Noordzandstraat, unde la numărul 58 se află Brugse Bistro, un local a lui Frederique şi a prietenului ei Emmanuel. Frederique este fata unor prieteni din Franţa, pe care i-am cunoscut acum 10 ani în Fayet şi cu care am păstrat legătura. Mama ei Monique ne-a trimis adresa ei încă dinainte de a şti că noi vom ajunge vreodată pe aici.

Am găsit bistroul, la ora aceea avea o singură clientă, o doamnă care-şi lua cotidiana cafea în compania căţelului său. Brugse Bistro, are conform prospectului mai sus amintit, 46 de locuri, meniuri între 165 şi 690 BEF, mâncăruri specifice zonei şi este închis joi şi în zilele de sărbătoare. Am discutat cu "patronii", care ne-au servit "în contul casei" cu o cafea şi un Pepsi. Au zis că au reuşit să cumpere localul, cu mobilier, etc, în afară de clădire, pe care probabil că o vor cumpăra peste câţiva ani, când vor putea. S-au bucurat de vizita noastră şi ne-au invitat să mai trecem pe la ei etc.

Am continuat plimbarea şi am cumpărat o cartelă internaţională de telefon. Cartela belgiană este foarte originală. Intenţia celor care au conceput-o a fost să simplifice lucrurile, dar după o lege lui Murphy, orice astfel de intenţie duce la o groaznică complicare a lor. După ce am întrebat mai multe persoane, unele dintre ele neştiind cum se utilizează respectiva cartelă, altele neştiind să explice modul de utilizare pe înţelesul nostru, am reuşit să o folosim. Singurul avantaj al cartelei este că o poţi folosi de la orice telefon, chiar dacă nu este prevăzut cu orificiu pentru cartelă.

Cartela are o porţiune care trebuie rasă şi apare un număr din 15 cifre. Pe telefon formezi un număr gratuit şi apare o voce a robotului care spune să formezi numarul de 15 cifre şi să aştepţi. După un timp apare o altă voce care zice să formezi prefixul ţării, apoi iar aştepţi şi în sfârşit apare o a treia voce care zice să formezi numărul dorit, care se cuplează şi vorbeşti. Ce am explicat eu mai sus reprezintă cazul ideal. De cele mai multe ori etapele enumerate de mine erau întrerupte de o altă voce care se scuza, cum că reţeaua fiind foarte încărcată, să luăm totul de la început.

Noi ne-am continuat plimbarea, am admirat casele, monumentele, bisericile şi vitrinele magazinelor pe care le-am întâlnit în drum. Din loc în loc încercam să-i telefonăm lui Mihai, dar evident că nu reuşeam. Ne-am întors la hotel seara, seara însemnând şi aici, ca şi la Amsterdam, ora 23.

Cu greu am reuşit să-l contactăm pe Mihai de la telefonul hotelului, când ne-a format toată seria de numere soţia patronului, o chinezoaică foarte drăguţă şi amabilă. După ce s-a format legătura şi a văzut afişat numărul hotelului, ne-a sunat Mihai din Olanda şi am putut vorbi mai liniştiţi.

În cameră am făcut planul de bătaie pentru a doua zi. Dintr-o revistă publicitară, editată de primăria oraşului Bruges, la începutul anului şi distribuită gratuit, am ales două trasee economice: "Bruges Illustre" şi "Bruges Folklorique".

Ziua aceasta a fost o zi caniculară, aşa că plasa din geam n-a permis să dormim cu fereastra deschisă, fără să mai fim deranjaţi de ţânţari.

duminică, iulie 29, 2001

Amsterdam - Almere














Programul zilei prevedea să mergem să vedem aranjamentele florale de la Keukenhof.

De ziua reginei Olandei, 30 aprilie, anul acesta, o televiziune română (liberă), a transmis un documentar cu grădinile Keukenhof, documentar pe care nu l-am văzut de la început, dar a fost ceva extraordinar prin bogăţia de culori şi combinaţiile reuşite între pajiştile verzi, florile de tot felul, pârâiaşe, lacuri, podeţe, alei etc. Keukenhof înseamnă grădina de lângă bucătărie şi se pare că de la o mică grădină aflată lângă bucătăria castelului s-a extins actualul complex, situat astăzi pe mai multe hectare.

Am plecat din centru înspre sud şi am intrat pe autostrada care trecea pe lângă aeroportul Schiphol. Dacă tot suntem aici am zis să vizităm acest aeroport, al patrulea, ca trafic, din Europa. Am parcat, gratuit de astă dată şi am urcat cu scările rulante la o mare terasă, aflată deasupra clădirilor aeroportului, de unde se văd toate pistele.

Am făcut poze şi am urmărit aterizarea a două avioane, pe piste diferite, precum şi aterizarea unuia, care a tras la un tunel, chiar undeva sub noi. Erau tot felul de avioane, de la imensele Boeing 747 până la avioane de câteva locuri ce făceau curse charter.
Cred că din maximum trei în trei minute, ateriza sau decola câte un avion.



După o jumătate de oră ne-am dus mai departe şi am oprit într-o parcare cu restaurant să luăm micul dejun. Era un restaurant din reţeaua McDonald's, am comandat ceva după poza expusă şi a fost bun. Betty şi Mihai au comandat altceva, inclusiv îngheţată şi cafea.

Am intrat din nou pe autostradă şi după un timp, a trebuit să ieşim şi să mergem pe un drum naţional. Am ajuns repede la grădini, dar aici surpriză: pe un afiş scria că vizitarea grădinilor pentru public va fi posibilă numai după 14 August. In acel moment era in plina desfasurare un turneu de golf. Lipsa de informaţie ne-a pus în situaţia de a fi făcut acest drum degeaba.

 Pentru ca totuşi să nu fie chiar degeaba, Mihai ne-a propus să mergem la Almere.
Almere este o localitate turistică, pe malul Mării Interioare (IJsselmeer), situat la 19 km est de Amsterdam, în linie dreaptă peste mare şi la 36 km pe şosea. Are amenajat un mare muzeu al castelelor de nisip şi o plajă la Marea Interioară. Se intră în nişte parcări imense, cu plată, situate pe nişte pajişti verzi pe mai multe hectare. Se plăteşte la intrarea în parcare pentru toată ziua şi sunt lucrători, elevi sau studenţi, care te îndrumă să parchezi la rând, astfel încât să fie ocupate toate locurile. Dacă ai noroc poţi nimeri chiar şi la umbră.

Intrerea la...






Castelele de Nisip.
După ce am parcat ne-am dus la muzeul castelelor de nisip. Văzând că preţul biletului de intrare este mai mare decât la Rijksmuseum, din respect pentru Rembrandt, am renunţat la vizită şi ne-am dus la plajă.

Cum în planul nostru era vizita la Keukenhof, evident că nu ne-am adus costumele de baie. Am găsit pe plajă un copac şi la umbra lui ne-am întins pătura din maşină, dusă cu mari sacrificii de la Dej. Desculţi, în pantaloni şi cu bustul nud ne-am aşezat pe pătură. Mihai m-a instruit cum să folosesc cartea de credit, pentru că hotelul în Bruges, Luxemburg, Calais şi Paris era comandat dinainte şi trebuia plătit cu această carte de credit. Ne-am învârtit în jurul copacului, după umbră şi am fost de câteva ori să intrăm cu picioarele în apa dulce a Mării Interioare.

Pe la ora unu am plecat de pe plajă, am ajuns în Amstelveen unde am luat prima dată motorină din Olanda, cu 1,72 NLG/l (0,78 €). Am parcat maşina aici în parcarea gratuită şi am mers acasă cu tramvaiul.

Betty a terminat sarmalele, după care am mâncat şi ne-am odihnit.

Seara am fost invitaţii lui Mihai la un restaurant indonezian, unde a rezervat masa prin telefon. Ne-am dus pe jos, restaurantul fiind pe lângă strada pietonală cu o singură linie de tramvai (Leidsestraat).

Masa noastră nu era pe trotuar ci înăuntru. Am comandat trei porţii (şi aici a fost greşeala), de ceva mâncare indoneziană (nu ştiu cum se numea) pe bază de orez şi carne de porc şi pui.
Ca aperitiv, Mihai şi Betty au cerut câte o bere, iar eu un coniac. Mie mi-a adus un coniac chinezesc care se găsea şi la noi în comunista epocă de aur şi pe care de câte ori puteam, evitam atunci să-l beau. Acum l-am băut şi după un timp doi chelneri au adus două platouri mari şi pline cu tot felul de farfurii care de-abia au încăput pe masă.
Erau cinci platouri mici cu orez obişnuit, orez moale de Vietnam, orez cu bob lung de Indonezia, orez Jasmin de Tailanda cu bob de culoare maro şi orez Basmati de Pakistan. Pe lângă acestea erau mai multe feluri de sos (cred că vreo şase) şi platouri cu carne friptă, fiartă sau înăbuşită de porc şi de pui.

Deşi Indonezia e ţara cu cea mai mare populaţie musulmană aici se găteşte şi porcul şi foarte bine încă. Mâncarea a fost excelentă, orezul sosul şi carnea s-au potrivit de minune, dar greşeala semnalată mai sus a fost că nu am comandat două porţii, în loc de trei. Cu toate că Mihai a combătut cu putere şi eu cu Betty ne-am străduit, multă mâncare şi foarte bună, a trebuit să o lăsăm acolo, cu toate că am plătit-o. Cu timpul am constatat că toate porţiile de mâncare în Olanda sunt supra-dimensionate.

După cină Mihai s-a dus cu tramvaiul în Amstelveen, după maşină, iar eu şi Betty ne-am întors acasă pe jos, pe malul lui Prinsengracht.

După un timp a sosit şi Mihai care a parcat maşina chiar vis-a-vis, pe celălalt mal al canalului. Am început împachetarea, pentru că luni urma să ne continuăm călătoria în Belgia.
După ce am terminat, ne-am culcat, cu gândul la cum o să găsim drumul a doua zi.

sâmbătă, iulie 28, 2001

Amsterdam - Bloemendaal















După ce ne-am luat micul dejun, am hotărât să mergem în piaţă şi să cumpărăm restul de "articole" necesare pentru prepararea sarmalelor.

Am luat tramvaiul de Amstelveen din staţia Dam şi după un sfert de oră am ajuns în Albert Cuyp - o piaţă foarte mare şi bine aprovizionată.
Toate mărfurile de aici erau mai ieftine decât cele similare din supermagazin. Erau sectoare cu legume, fructe, carne, peşte, produse industriale şi multe altele. Betty a cumpărat mărar şi cimbru pentru sarmale, dar nu a găsit carne tocată. Am cumpărat ilustrate şi pentru mine o foarfecă chinezească de tăiat unghii, fabricată în Coreea.

Am intrat în supermagazinul de lângă piaţă, unul mai ieftin decât cel din Dam, şi neştiind cum se zice carne de porc pe olandeză, am rugat un vânzător să ne indice care este tocătura respectivă. Cu aceasta aveam deja tot ce ne trebuia pentru sarmale.

Mihai s-a dus cu tramvaiul în Amstelveen să aducă maşina, iar noi am venit acasă, tot cu tramvaiul până în Dam.

Am hotărât să mergem la mare, să facem plajă şi dacă se poate să fac şi baie.
Unul din scopurile acestei vacanţe este să fac baie în Marea Nordului şi în Pasul de Calais. Pentru asta urma sa mergem la Haarlem, un oraş cu o populaţie de 150.000 locuitori, situat la 25 km vest de Amsterdam, pe malul Mării Nordului.

Mihai a adus maşina.
Când a venit Mihai, am coborât şi ne-am dus spre autostradă. Intrarea cea mai apropiată am văzut că era închisă pentru trei luni din cauza unor reparaţii, aşa că a trebuit să intrăm undeva prin vest. Autostrada era foarte aglomerată, căci după ploaia de ieri s-a făcut o zi superbă de vară şi populaţia se ducea în masă la plajă. Se circula cu viteză mai mică (80 km/h), dar am ajuns repede la Haarlem.

Aici am admirat multe vile superbe, de toate dimensiunile şi mulţimea de flori existentă peste tot în oraş. Tot aici am văzut primul pod care s-a ridicat peste şosea, lăsând să treacă nişte vapoare.

Noi ne-am dus la Zandvoort (fortul de nisip), o staţiune balneară, situată puţin la vest de Haarlem.

Toate au fost bune, dar din cauza numărului mare de maşini nu am găsit nici un loc de parcare, nici în acelea gratuite, dar nici în acelea cu plată. După ce am înconjurat toate parcările de pe faleză de câteva ori, făcând vreo zece kilometri şi negăsind niciuna liberă, am hotărât să mergem la Bloemendaal, o altă staţiune aflată la nord de Zandvoort şi aproape legată de ea. Ne-am învârtit şi aici în jurul parcărilor, dar după al doilea tur am avut noroc că două doamne au plecat şi am ocupat locul eliberat de ele.

Plaja se afla foarte jos şi se ajungea de la drum la ea, coborând nişte scări de lemn. La marginea drumului erau câteva rulote unde se preparau mâncări calde şi reci pentru turiştii aflaţi la plajă. Am cumpărat şi noi câte o tăviţă de plastic, cu câte un fel de mâncare. Acesta avea un nume pe care nu îl mai reţin şi se compunea din trei părţi: un sos maioneză cu ceva legume tăiate în el, din care am recunoscut castraveţii acri; un amestec de carne a mai multor soiuri de peşte, creveţi şi pui; o porţie bună de cartofi pai.
A fost bun dar prea mult pentru un om care nu muncea munci grele şi se afla în vacanţă. Ce nu am mai putut eu să mănânc, a mâncat un câine, sigur nevagabond, care arăta foarte bine, avea blana lucioasă şi era destul de grăsuţ.

Am "servit masa" aşezaţi pe un mic parapet de beton, cu spatele la şosea, iar în faţa noastră, undeva jos era plaja şi apoi marea, de o culoare albastră-verde-gălbuie, nefiind acel albastru intens al Mării Negre.
La un moment dat s-au pornit să cânte nişte difuzoare puternice amplasate pe toată plaja, pe o distanţă de cel puţin doi kilometri şi timp de aproximativ o jumătate de oră a cântat Gilbert Becaud. Am reauzit unele melodii de la începutul anilor '70, multe despre mare şi acestea m-au emoţionat în plus.

Pregătit din punct de vedere alimentar, prin dejunul luat şi din punct de vedere psihic, prin melodiile lui Becaud am coborât treptele de lemn spre plajă, ne-am întins cearceaful şi eu cu Mihai am intrat în apele reci ale Mării Nordului.
Am înotat foarte voiniceşte, cu o mare risipă de energie şi după un minut apa nu a mai părut chiar aşa de rece. Mihai zice că de câte ori a mai făcut baie aici, apa a fost mai rece decât acum. Nu am stat în apă decât cinci minute şi după ce am ieşit noi s-a dus şi Betty în apă până la genunchi. Este o performanţă!
La Marea Nordului.

În Bloemendaal.
Am făcut nişte poze pe plajă şi am observat cum pe un cearşaf alăturat două tinere, drăguţe de altfel, se sărutau cu mare pasiune. Eram în Olanda, ţara în care până şi căsătoriile între lesbiene au devenit legale din acest an. Nu sunt un om cu vederi înguste, dar cele două au făcut ca buna dispoziţie creată în special de Becaud, să se mai tocească un pic, aşa pe la colţuri.

Pe la ora 5 am părăsit şi noi plaja, am reintrat pe autostradă, dar aceasta era mai aglomerată decât la venire, toate trei benzile fiind pline şi se circula cu maximum 60 km/h.

Am ieşit de pe autostradă în Amstelveen, am trecut pe lângă universitatea lui Mihai, pe lângă cele 2 turnuri WTC, şi am revăzut pe dinafară Arena. Am trecut apoi pe lângă Rijksmuseum şi Vincent van Gogh Museum, aflate aproape unul de altul, pe lângă marele Vondelpark, pe lângă Piaţa de Flori, am mers pe lângă Gara Centrală, pe lângă biserica catolică St. Nicolaus şi prin mai multe locuri celebre din Amsterdam.

Am parcat, cu plată, în vecinătatea casei, am urcat şi a început "operaţia sarmala". După un timp destul de lung acestea au fost pregătite şi se aflau pe foc în cea mai mare oală găsită în bucătăria colegului lui Mihai (care oală nici nu era prea mare).
Văzând că nu prea sunt şanse ca sarmalele să fie gata în timp util, am întrerupt "procesul de fabricaţie", am mâncat altceva şi am ieşit toţi trei în oraş. Ne-am dus pe Leidsestraat, o stradă pietonală, foarte aglomerată, unde pe mijlocul ei trece o singură linie de tramvai. Trece întâi un tramvai dintr-un sens şi apoi cel din sens contrar. Pe o străduţă care iese din strada aceasta îngustă, ne-am oprit la o terasă pe trotuar şi am băut câte o bere, noi bărbaţii, şi Betty un martini. Era deja noapte dar strada era foarte circulată.

Am mers spre casă plimbându-ne şi am ajuns pe Kalverstraat, celebra stradă comercială. Am văzut aici una din intrările Muzeului de Istorie din Amsterdam, fostă mănăstire catolică între 1414 şi 1578, fost orfelinat între 1580 şi 1960 şi restaurat până în 1975 când s-a deschis ca muzeu al arhitecturii olandeze şi al dezvoltării Amsterdamului. Am trecut prin Dam, care şi acum după miezul nopţii era destul de populat.

Am ajuns acasă, trecând din nou peste cele trei canale.

vineri, iulie 27, 2001

Amsterdam

Dimineaţa a trebuit să ne prezentăm la poliţia pentru străini, ca să fim luaţi în evidenţă. Cum Vrije Universiteit (Universitatea Liberă) şi căminul lui Mihai sunt în Amstelveen, un oraş satelit al Amsterdamului, noi a trebuit să mergem la poliţia de acolo.

Amstelveen este un orăşel rezidenţial, legat de Amsterdam, unde locuieşte lumea bună în numeroasele vile aflate aici. In vestul lui, peste o pădure, se află aeroportul Schiphol, în est celebrul stadion Arena, unde joacă Ajax, iar în nord cele două clădiri, albastră şi roşie, ale World Trade Center. Înălţimea lor este cam de 100 de metri, un sfert din înălţimea celor din New-York.

Am ajuns la poliţie şi după 20 de minute am primit permisele de rezidenţă în Olanda, pe timp de o lună, care au fost lipite pe o pagină din paşaport.

Cum Mihai trebuia să ajungă la firmă, el a plecat cu maşina la Amersfoort, iar noi ne-am întors la Amsterdam cu tramvaiul. După o jumătate de oră, am ajuns în piaţa Dam, kilometrul 0 al Olandei.

Aici se află Monumentul Naţional, ridicat în memoria olandezilor care au murit sub ocupaţia nazistă. Damul este o piaţă mare, pătratică, pavată cu pietre, fără iarbă sau flori, tăiată de o linie de tramvai şi mărginită pe o latură de Palatul Regal şi Biserica Nouă, pe alta de Muzeul Figurilor de Ceară (Madame Toussaud) şi un magazin de diamante şi alte bijuterii, pe alta de celebrul hotel de lux Krasnapolsky, iar pe a patra latură se află Bijenkorf, unul dintre cele mai mari magazine universale din Amsterdam.

Cu Krasnapolsky.

Cu monumentul.

Cu unul din leii de la bază.

Damul este bântuit tot timpul de o populaţie pitorească, majoritatea tânără care stau pe băncile de piatră de pe margini, pe treptele Monumentului, sau pur şi simplu pe pavaj. Printre ei forfotesc turiştii de toate naţiile. Sunt şi câţiva mimi care imită statui ale lui Rembrandt, Wilhelm de Orania sau a altor personalităţi, care stau perfect nemişcaţi, minute în şir, sunt îmbrăcaţi în nişte haine care dau impresia că sunt de piatră sau de bronz, spălate de ploaie. Ei fac câte o largă reverenţă atunci când un turist le oferă câţiva bani într-un coşuleţ aflat, discret, undeva la picioarele lor. Acestora li se permite să facă o poză cu statuia.

După ce ne-am plimbat şi noi cam o jumătate de oră prin Dam am mers "acasă", adică la 500 de metri de acolo. Am servit cafeaua rece de voiaj, ne-am odihnit puţin şi am ieşit la plimbare.

Am mers de-a lungul canalului Prinţului, până lângă Biserica de Vest, unde am luat de la o tarabă mobilă o sticlă de sfert de coca-cola cu 4,5 NLG (2 €). Mai târziu am văzut că în supermagazine, chiar şi în cele scumpe, sticla de 2 litri nu depăşeşte 2 guldeni. Am mers dincolo de biserică, am trecut pe lângă casa Anei Frank, unde era o coadă de viitori vizitatori, am mers apoi de-a lungul următorului canal Keizersgracht, apoi de-a lungul lui Herengracht.

Toate aceste canale, împreună cu Singelgracht, sunt paralele şi au formă de U. Canalele sunt legate între ele prin mai multe locuri cu ajutorul unor canale mai mici. Pe lângă ambarcaţiuni particulare, există si vaporaşe care fac turul canalelor şi chiar vaporaşe restaurant, unde în timpul turului mănânci masa de prânz sau cina.

 Există şi şlepuri sau pontoane care sunt locuinţe, acestea fiind legate la reţeaua electrică, de apă şi de gaz.
Nu ne-am îndepărtat prea tare de canalele cunoscute şi după două ore ne-am întors acasă să ne odihnim după kilometri parcurşi în această săptămână.

La ora şapte a venit Mihai, care a lăsat maşina într-o parcare fără plată în Amstelveen şi s-a întors acasă cu tramvaiul. După ce am mâncat am ieşit la o plimbare şi la cumpărături, pentru ca Betty să facă sarmale, la comanda lui Mihai. Am mers în Dam şi în spatele Palatului Regal, la parterul unei clădiri unde se află un sediu KPN (telecomul olandez) este un supermagazin Albert Heijn, destul de scump pentru că este în zona ultracentrală.

Am cumpărat două verze proaspete, condimente, orez, dar nu am găsit carne tocată de porc. După ce am ieşit din magazin şi ne-am plimbat spre Gara Centrală, a început o ploaie torenţială care ne-a udat destul de bine până am ajuns acasă.

Ne-am uitat puţin la televizor şi apoi ne-am culcat. Afară ploaia continua şi din când în când se auzeau tunete şi fulgera.

joi, iulie 26, 2001

Braunsbach - Amsterdam



Am dormit foarte bine şi după un mic dejun, servit de Monica, am plecat din nou spre autostradă. Am oprit în centrul Braunsbach-ului, la farmacia Cristinei, ne-am luat rămas bun şi am plecat spre autostradă unde am intrat exact pe acolo, pe unde am ieşit ieri. La ora 10 deja rulam spre Heilbronn.

Am trecut prin vecinătatea oraşelor, mai cunoscute, Heidelberg, Wiesbaden, Köln, Leverkusen şi Solingen.

Am luat motorină de pe autostradă, în dreptul localităţii Siegburg, dar aici a fost mai scumpă ca la Donautal : 1,68 DEM/l. Totul a fost bine pe teritoriul german, cu excepţia faptului că, la un moment dat trebuind să schimbăm autostrada, am trecut de ieşire, dar acum având experienţă nu m-am alarmat. Am mers până la următoarea, am trecut podul de peste autostradă, şi am intrat pe celălalt sens şi am urmat drumul corect spre graniţa olandeză.

După aproape 500 km am trecut pe teritoriul olandez, între Emmerich şi Zevenaar, la ora 3:15 (pm).

În zilele următoare aveam să-mi dau seama că autostrăzile olandeze sunt mai bune şi decât cele nemţeşti. Majoritatea au trei benzi de circulaţie, sunt parcă mai largi şi sunt foarte bine semnalizate, cu panouri luminoase aşezate peste benzile de rulare. În Olanda viteza este limitată la 120 km/h şi există camere montate în anumite locuri, care fotografiază maşinile, iar celor ce depăşesc viteza legală li se trimite amenda acasă.

În jurul orei patru şi jumătate am ajuns la Amersfoort, unde este firma la care lucra Mihai. Este un oraş cu în jur de 80.000 de locuitori, cu multe flori şi aici am văzut pentru prima oară celebrele piste de biciclete.

Mai greu a fost să găsim un loc unde să cumpărăm o cartelă telefonică şi să-i telefonăm lui Mihai. După multe indicaţii primite în limba engleză, multe din ele contradictorii, am ajuns la un oficiu poştal. Am intrat înăuntru şi Betty s-a dus la ghişeu şi a cerul o cartelă. Funcţionara a întrebat-o dacă are "tiket". Ce fel de "tiket"? Atunci o doamnă de lângă ghişeu a dus-o la intrare, unde se afla o cutie din care luai câte un bilet (tiketul) pe care era un număr. În momentul în care pe un panou luminos, din spatele ghişeului, apare numărul tău te duci la ghişeul respectiv. Până atunci te aşezi pe un scaun, citeşti un ziar sau îţi petreci timpul de aşteptare cugetând. Asta face să se evite cozile şi înghesuiala.

Am cumpărat cartela, am vorbit cu Mihai şi am stabilit să ne caute el la poşta respectivă peste 45 de minute.

Am adus maşina în vecinătate, într-o parcare.
Toate parcările din oraşele olandeze şi chiar din unele sate, sunt cu plată şi cu o plată destul de substanţială. În Amersfoort, în zona centrală se plăteşte 4 NLG/h (1,81 €). Cei care parchează şi nu plătesc sunt amendaţi cu sume mari (50-100 NLG), iar dacă este zonă centrală li se blochează roţile maşinii. La ora respectivă eu nu cunoşteam toate acestea şi nici cum se procedează, deci nu am plătit parcarea (de altfel nici nu aveam monede să pun în automatul de parcare). Nu ne-a controlat nimeni, aşa că toate au fost bune.

La ora stabilită Mihai a sosit şi după un schimb de impresii, s-a urcat el la volan şi am mers pe o autostradă la Amsterdam.

Amsterdamul este un oraş cu o populaţie de aproximativ 800.000 de locuitori, dar aglomeraţia urbană are peste un milion de locuitori. Este un oraş industrial (tăierea diamantelor, construcţii mecanice, industrie chimică şi alimentară, etc), este al patrulea oraş financiar din lume (după New-York, Londra şi Zürich), al patrulea oraş turistic din Europa (după Paris, Londra şi Roma) şi un port activ la Marea Interioară, dar este legat prin canale şi de Marea Nordului şi de Rin. Oraşul este construit pe numeroase canale secundare care sunt în număr de aproximativ o sută, şi malurile lor sunt legate prin peste o mie de poduri. Are numeroase monumente şi muzee, din care unele sunt de o celebritate mondială.

Mihai a aranjat ca noi să locuim în apartamentul unui coleg italian care era plecat pentru o lună în concediu acasă. Apartamentul se afla în zona centrală, pe Prinsengracht (Canalul Prinţului) cam la 500 m de Dam. Ne-a impresionat oraşul, chiar şi aşa văzut din maşină. Am făcut cunoştinţă cu una din scările olandeze, celebre prin îngustimea şi abruptul ei când am început să cărăm bagajele din stradă la etajul trei.

Apartamentul de pe Prinsengeacht.
Apartamentul avea două dormitoare şi o cameră de zi, foarte bine împărţite, precum şi baia şi WC-ul separat. O nişă din camera de zi era bucătăria, care avea un aragaz cu cuptorul electric, prevăzut cu termostat. Camera de zi avea un perete aproape tot din sticlă cu vedere spre canal, iar unul din dormitoare avea balcon şi de asemenea un perete era din sticlă, cu o uşă culisantă. De la peretele din sticlă, dinspre canal, se vedea Westerkerk (Biserica de Vest), una din celebrele biserici din Amsterdam, mai ales prin turnul său, prevăzut cu un orologiu care bate ora, jumătatea şi sfertul de oră.
Chiar lângă biserică se află casa Annei Frank, care în celebrul ei jurnal, pomeneşte de mai multe ori despre bătăile clopotelor Bisericii de Vest. Mai târziu am aflat că biserica al cărui turn se vedea în faţă, dar situată ceva mai departe, este Nieuwkerk (Biserica Nouă) din Dam.

Am luat cina, o mâncare orientală, comandată de Mihai de la un restaurant din apropiere, care a mers foarte bine cu ţuica adusă de acasă şi cu vinul de Lechinţa de asemenea adus de noi. Deşi era trecut de ora zece (pm) era încă soare, Amsterdamul fiind spre capătul dinspre vest al fusului său orar.

Camera dinspre Canal.


Mâncarea chinezească.


Am dat câte un telefon la cele două bunici rămase în ţară şi ne-am uitat de la fereastră spre canal, pe care treceau tot felul de ambarcaţiuni, unele extraordinar de elegante.

Târziu, înspre miezul nopţii ne-am culcat şi ne-am petrecut prima noapte din Amsterdam în compania unui ţânţar, care după ce s-a săturat cu românescul nostru sânge, ne-a lăsat în pace să dormim şi noi.

miercuri, iulie 25, 2001

Viena - Braunsbach














Ne-am trezit, am servit Frühstück-ul, bogat ca şi în ziua precedentă şi ne-am îmbarcat în maşină.

Am ieşit din parcare, am mers spre Floridsdorfer Brücke, dar acum am ştiut cum să mă încadrez, pe banda din mijloc, am luat-o la stânga, m-am dus din nou în parcarea supermagazinului de luni, am revenit pe benzile din sens opus şi am luat-o înainte pe Adalbert Stifter Strasse, am trecut de Spittelau, am mers spre centru şi la un moment dat a apărut un panou indicator cu drumul spre autostrada de Linz. Am urmărit indicatoarele şi după o jumătate de oră eram pe autostradă.

După mai puţin de două ore şi jumătate am parcurs cei 260 de kilometri şi am trecut pe teritoriul german, înainte de Passau. Nu există decât indicatorul care-ţi spune că eşti în Germania, nu trebuie să opreşti la graniţă, iar clădirea vămii pare a fi părăsită. Autostrada deja este mai bună decât în Austria şi pe mari porţiuni asfaltul avea culoarea roşie şi era puţin zgrunţuros, pentru o mai bună aderenţă a pneurilor. Viteza nefiind limitată, vedeam în oglindă câte o maşină care devenea din ce în ce mai mare, care mă depăşea şi după cum se îndepărta, avea precis în jur de 200 km/h, ţinând cont că şi eu aveam de multe ori 160 km/h.

Am oprit la o benzinărie Aral din apropierea unei localităţi Donautal şi am făcut primul plin în afara României. Parcursesem 869 km. Motorina aici costa 1,59 DEM/l (0,81 €). Am mai stat vreo 20 de minute în parcare şi apoi am reintrat pe autostradă.

Totul a fost bine până când, după o oră şi ceva de mers, văd pe un indicator că Nürnberg este la dreapta, aşa că fac dreapta, ies de pe autostradă şi nimeresc într-un mic sat curat cu case frumoase, toate proaspăt vopsite (aşa păreau), cu multe flori dar fără absolut nici un om pe străzi. Mi- am dat seama că am greşit, ce am citit eu ca fiind Nürnberg, era numele unei localităţi cu un nume asemănător.
Am mers tot înainte şi spre ieşirea din sat am văzut un neamţ, care evident că nu înţelegea engleza, dar din cuvinte izolate şi din semne a înţeles că noi vrem să ajungem la "autobahn Nürnberg". Ne-a spus să mergem înainte vreo 10 km şi vom găsi intrarea pe autostradă. Am mers pe un drum agricol destul de îngust, dar cu un asfalt impecabil şi am găsit intrarea căutată. Abia în ziua următoare mi-am dat seama că dacă am ieşit greşit de pe autostradă, tot pe acolo este şi o intrare şi puteam evita drumul făcut în plus, în sens contrar, precum şi timpul pierdut.

În vecinătatea Nürnbergului am trecut pe autostrada A6 care merge spre Heilbronn. Am oprit mai târziu într-o parcare unde am reuşit să-mi rup pantalonii, pe care a trebuit să-i schimb într-un tufiş. Aici am mâncat masa de prânz şi am mers mai departe. Am părăsit autostrada la ieşirea 44 spre Schwäbisch-Hall. Înainte de ieşire autostrada trece peste un pod foarte lung, unde nu se vedea nimic jos, din cauză că avea nişte pereţi laterali foarte înalţi.

Pe un drum prin pădure, cu multe serpentine care urcă şi coboară, am ajuns la Untermunkheim şi după aproximativ 4 km am trecut pe sub podul amintit mai înainte. Era un viaduct care trecea peste o râpă şi am aflat mai târziu că avea lungimea de aproape 3 km şi înălţimea maximă din fundul râpei este de 190 m.

Am trecut pe sub el şi după încă 4 km am văzut Braunsbach. Este un sat foarte frumos, cu casele atârnate pe un deal şi aveam impresia că este o mică staţiune balneară. Am găsit repede casa Cristinei, care şi ea este aşezată pe deal. Este o casă nouă, cu trei nivele: subsol, parter şi etaj, foarte bine împărţită şi cu foarte mult bun gust finisată.

Am stat mult timp pe terasă cu Cristina şi cu fetele ei, Rodica şi Monica, precum si cu juniorul Filip, fiul Monicăi, care peste un an va fi absolvent de grădiniţă. Am vorbit despre cum s-au adaptat ele în Germania şi bineînţeles despre cum a evoluat Dejul, de unde au plecat.

Ne-am culcat la etaj şi am dormit foarte bine după cei aproape 650 de kilometri parcurşi din Viena.

marți, iulie 24, 2001

Viena

Dimineaţa ne-am sculat, ne-am făcut toaleta şi ne-am dus să luăm micul dejun, în sala de mese a hotelului. Te autoserveai cu două felii de pâine albă, o felie de pâine mai dulce, astea limitate, iar în rest cafea sau ceai, unt şi dulceaţă, brânză, salam, şuncă, toate la discreţie. După acest Frühstück vienez am fost sătui până după ora 4 pm.

Fiind ziua plină de Viena am avut planuri mari. De acasă, ne-am propus să vizităm, într-o zi şi jumătate, de la est spre vest. Întâi să mergem cu metroul până la Centrul ONU care este situat pe malul stâng al Dunării, să venim apoi în Prater pentru o vizită foarte scurtă, să mergem în centru şi să-l parcurgem pe jos pe la Operă şi Teatru şi vizita principală să fie castelul Schönbrunn. Spre seară ne-am propus să vizităm catedrala St. Ştefan.

Buşonul de pe autostradă şi timpul pierdut cu găsirea hotelului, din ziua precedentă, precum şi ploaia care a început, ne-a făcut să schimbăm planul şi să începem cu castelul Schönbrunn. Am mers de la hotel pe Adalbert Stifter Strasse până la staţia de metrou Spittelau, de unde ne-am dus la Schönbrunn.

Evident că din staţie şi până la castel, cam 3-400 de metri, ne-a plouat torenţial, udându-ne de la genunchi în jos în totalitate. Astfel pregătiţi am început vizita.
După ce am stat cam un sfert de oră la o coadă, am cumpărat bilete de intrare la Grand Tour Ungeführt (imperial). Preţul unui bilet era de 135 ATS (9,81 €).

Împăratul Leopold I (1658-1705) l-a însărcinat pe arhitectul Fischer von Erlach, la sfârşitul secolului al XVII-lea, să-i construiască un pavilion de vânătoare în stil baroc. La mijlocul secolului al XVIII-lea, Maria Tereza (1740-1780) a transformat reşedinţa de vară, prin arhitectul Nicolaus Pacassi, în castelul Schönbrunn, cunoscut astăzi în lumea întreagă.

Vizita noastră (neghidată) a durat două ore, deşi în program scria că Circuitul Imperial durează aproximativ 50 de minute. Am văzut 40 de săli ale apartamentelor imperiale şi am putut asculta în căşti, comentariul pe casetă despre exponatele din fiecare sală. Mie mi-a folosit mai puţin căci aceste comentarii erau numai în engleză şi germană (deşi afişele ziceau că se poate asculta în 10 limbi, inclusiv în franceză), aşa că a trebuit să-mi pun ochelarii, să citesc etichetele, să dau ochelarii jos, să mă îndepărtez şi să privesc exponatul şi apoi iar să-mi pun ochelarii, să citesc etichetele... ş.a.m.d... din nou de la capăt.

Apartamentele familiilor imperiale reunesc fastul, splendoarea, delicateţea şi bunul gust. Am văzut cabinete de lucru, săli de masă, dormitoare, tablouri, obiecte folosite de familiile imperiale, mobilier, dar cel mai impresionant a fost Marea Galerie a împărătesei Maria Tereza, lungă de 40 m şi lată de 10 m, "un magnific exemplar al culturii baroce". Păcat că cu zece ani înainte am văzut Sala Oglinzilor de la Versailles pe care Marea Galerie nu o poate egala.

Impresionante sunt şi grădinile de la Schönbrunn. Existau grădini aici încă din secolul al XIV-lea.
Domeniul a ajuns în posesia Habsburgilor fiind cumpărat de către împăratul Maximilian al II-lea (1527-1576) în 1569. Leopod I l-a însărcinat pe Jean Trehet în 1693, să amenajeze aici o grădină după model francez. Remarcabil a fost "Labirintul" construit între 1698 şi 1740 care avea o lungime totală de 3 km. În 1892 a fost redus ca dimensiune, dar în 1998 direcţiunea castelului a hotărât să-l reconstruiască, pe cât posibil, după vechiul model. După construirea castelului, începând din 1750, grădinile au fost permanent reamenajate şi renovate. S-a construit Oranjeria, celebrele fântâni (la Belle fontaine) şi parcul şi-a căpătat un caracter original cu sistemul de alei în formă de stea.

Intre 1772 şi 1780 Ferdinand von Hohenberg a construit o serie de monumente cu scopul de a fi puncte de reper şi bineînţeles, de a atrage atenţia. Putem semnala printre acestea "Glorieta", o poartă triumfală în trei arce la care se ajunge urcând o scară, devenită astăzi un simbol al Schönbrunn-ului. Tot atunci au fost ridicate Fântâna lui Neptun, ruinele romane, obeliscul şi numeroase statui ornamentale. Împăratul Franz Joseph (1848-1916) a inaugurat în 1882 Palmarium (sera de palmieri), cea mai mare din Europa, unde se pot admira şi astăzi cele mai frumoase exemplare din colecţia, devenită istorică, a plantelor de la Schönbrunn.

La ieşirea din castel ploaia se oprise aşa că, am intrat în grădini prin poarta Hitzing, rezervată vizitatorilor obişnuiţi. Ne-am plimbat pe alei, inclusiv pe o parte din cele în formă de stea, am admirat aranjamentele florale, unde o armată de grădinari lucrau printre vizitatori, am fost stropiţi de apa dusă de vânt care ţâşnea din fântâna lui Neptun, am urcat pe o scurtătură până la Glorietă, am privit castelul de pe scările ei şi presaţi de evenimente am revenit la poarta de intrare. Jumătate dintre noi au fost satisfăcuţi, cealaltă jumătate nu.

Din aceeaşi staţie de metrou ne-am întors la hotel.

Ne-am dat seama că în timpul rămas nu mai putem să vizităm decât Catedrala St. Ştefan. Am mers cu metroul din Spittelau, am schimbat pe undeva linia şi am ajuns în centru. După o scurtă plimbare de vreo 500 de metri am ajuns la catedrală.

Catedrala St. Ştefan este simbolul Vienei, aşa cum turnul Eiffel este simbolul Parisului. Pe locul ei a existat o veche bazilică romană, care a fost sfinţită în 1147. Din ea se mai păstrează astăzi numai "Poarta giganţilor" şi "Turnul păgân". Între 1303 şi 1340 s-a construit "Altarul Albertin", prima dintre părţile gotice ale catedralei. În 1359 Rudolf al IV-lea a hotărât ca toată construcţia să se continue în stil gotic. În 1443 a fost terminată construcţia turnului sudic care are înălţimea de 137 de metri şi care şi astăzi domină Viena. Turnul nordic nu a mai fost terminat niciodată.
Catedrala St. Ştefan ocupă locul trei, ca înălţime, din Europa, după cele din Ulm şi Köln. Are vitralii frumoase, numeroase capele laterale şi o celebră orgă cu 9.000 de tuburi. Catedrala a fost foarte avariată la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, din 1952 începând o vastă campanie de restaurare, printre altele, ridicându-se din nou turnul de nord, căzut în timpul războiului.

Când am ajuns la catedrală tocmai se termina slujba de seară cu o piesă pentru orgă care a durat aproape 10 minute. Am vizitat apoi catedrala. Este remarcabilă, dar, ţinând cont de faptul că în urmă cu zece ani am văzut catedralele din Reims, Laon, St. Quentin, precum şi Notre-Dame şi Sacre-Coeur din Paris, impresia cu care am rămas după vizită nu a fost chiar aşa de puternică. Ar fi trebuit să vizitez Viena înaintea Franţei!

De la St. Ştefan ne-am întors la hotel cu metroul, pe care l-am luat chiar de alături de catedrală. Pe Adalbert Stifter Strasse, cam la 50 de metri de hotel, Betty a avut un mic accident, a "călcat rău" şi s-a temut că asta o să-i afecteze activitatea în zilele următoare, dar a avut noroc că după îngrijiri atente, "călcătura" nu a mai afectat-o.

Înainte de culcare am studiat pe hartă cam pe unde să ieşim din Viena spre autostrada de Germania.

luni, iulie 23, 2001

Oradea - Viena


După o noapte petrecută la Oradea, la ora 6 ne aflam deja în vamă la Borş. Am trecut fără absolut nici o dificultate.

Şoseaua din Ungaria este bună, cam ca şi aceea de la Huedin la Oradea. La început a fost foarte liberă şi am condus foarte regulamentar. După un timp a început să plouă şi şoseaua s-a aglomerat, în special cu camioane de mare tonaj. S-a lăsat un fel de pâclă şi nu s-a mai prea putut depăşi. Am mers în coloană până dincolo de Szolnok, pe Tisa.
Drumul evită localităţile mari şi trece prin câteva sate. Este interzisă circulaţia căruţelor, a tractoarelor şi a bicicletelor.

După ce ploaia s-a oprit, drumul s-a mai eliberat şi încet-încet am ajuns la Budapesta. Din cauză că nu m-am încadrat bine pe bandă, am ratat drumul spre autostrada de Viena, dar după câteva ocoluri şi întoarceri în loc nepermis am ajuns la autostradă.
Autostrada era bună, cu două benzi şi se conducea foarte uşor. Viteza maximă legală este de 120 km/h şi majoritatea o respectă. Câţiva înrăiţi, inclusiv eu, am rulat cu mai mult decât viteza legală, cam cu 140 km/h. Traseul a fost frumos, în sensul că vezi numai maşina din faţă şi pe cea din spate, în oglindă, dar se conduce cu spor şi în siguranţă. A fost prima dată când am condus personal pe autostradă; acum zece ani în Franţa am fost numai pasager.

Timpul a trecut foarte repede, kilometrii tot aşa şi ne-am trezit aproape de graniţă unde se plăteşte autostrada. Ne-a dat o vignetă contra 1400 de forinţi, care este valabilă pe autostrada aceasta, M1, timp de aproximativ o săptămână. La noi nu era cazul. După câţiva kilometri de la locul de plată, ne-am aliniat din nou pe coloane pentru vamă. Vama a mers repede, ni s-au pus ştampilele, inclusiv cea de intrare în Spaţiul Schengen.

Autostrada austriacă este mai bună decât cea ungară, viteza maximă legală este tot 120 km/h, dar aici sunt mult mai mulţi care o depăşesc, inclusiv eu. Am mers cam cu 140 km/h, dar mulţi m-au depăşit cu mare uşurinţă.

Viena este cam la 70 km de graniţa cu Ungaria şi totul a mers bine şi repede, până la ora 12 în apropierea aeroportului Fischamend, situat la 20 km de Viena. Aici însă am prins un "buşon", mult timp am stat pe loc, mult timp ne-am târât cam între 5 şi 50 de metri, până ne-am dat seama că de fapt jandarmeria ne scoate de pe autostradă, nu ştiu din ce cauză. Întreaga coloană am defilat pe nişte străduţe de la marginea Vienei câţiva kilometri şi apoi ne-a băgat din nou pe autostradă, dar cred că pe alta. În orice caz eu nu am mai găsit ieşirea bună şi am ajuns pe un chei al Dunării.

Cu greu am găsit nişte oameni pe care să-i întrebăm unde ne aflăm, dar şi mai cu greu ne-am înţeles cu ei, pentru că nu ştiau nici engleză nici franceză, numai nemţeşte, iar noi evident nu cunoşteam limba lui Schiller. Am ajuns la concluzia că suntem în partea de sud al Handelskai-ului, un bulevard situat de-a lungul malului drept al Dunării. Asta era bine pentru că hotelul nostru, Jugendgastehaus, se afla în piaţa care poartă numele unuia din cei patru mari dascăli ai omenirii: Friedrich Engels Platz 24, care pleacă din Handelskai în dreptul lui Floridsdorfer Brücke, un pod celebru cu multe benzi pentru circulaţie. Dacă o ţinem pe Handelskai spre nord se va ajunge foarte uşor la hotel.

Am aflat însă pe pielea noastră că "ofiţerii are dreptate când spune": "situaţia din teren este cu totul alta decât cea de pe hartă". După ce am mers câţiva kilometri pe Handelskai, acesta a dispărut şi noi ne-am aflat din nou într-un loc necunoscut. Noroc că am văzut un om în uniformă, presupun că era poliţist, pe care l-am rugat să ne arate pe hartă unde ne aflăm. Omul o rupea puţin pe englezeşte şi ne-a spus că locul în care ne aflăm nu se află pe hartă noastră, pentru că noi am ieşit puţin mai spre nord. Să ne întoarcem şi să mai întrebăm.

Am întors şi am ajuns în zona centrală. Foarte multe indicatoare, arătau că ne aflăm pe drumul spre aeroport şi spre Budapesta. Am mai oprit, întotdeauna în locuri cu oprirea interzisă. Foarte multă lume nu ştia efectiv să ne îndrume, probabil nu cunoştea Viena.
Până la urmă o doamnă ne-a dat indicaţii mai precise şi am găsit podul Floridsdorf, dar nu m-am încadrat bine şi a trebuit să trec cele două braţe ale Dunării şi insula dintre ele. Am tot mers şi cum nu se făcea nici un loc în care să mă pot întoarce, am făcut din nou o manevră ilegală ca să pot trece pe sensul opus. Noroc că nu m-a văzut nimeni. Am trecut din nou podul am luat-o pe prima la dreapta, am intrat în parcarea unui supermagazin şi surpriză, ne aflam în Friedrich Engels Platz.

Deşi era înnorat şi ploua foarte fin, parcă a răsărit soarele şi păsărelele au început să cânte. Am plecat pe jos în recunoaştere, am găsit hotelul şi în sfârşit ne-am cazat. Tinerelul de la recepţie ştia numai engleza, pe care o vorbea cu un pronunţat accent nemţesc, aşa că Betty a cerut pe cineva care să ştie franceza. A venit o domnişoară, pe care nevastă-mea a bombardat-o pe franţuzeşte cu 120 de cuvinte pe minut şi evident aceasta nu prea a înţeles, dar i-a purtat un deosebit respect neveste-mii pentru franceza pe care o vorbeşte.

Ne-au dat o cameră la etajul I, cu o broască electronică, care se deschidea dacă pe un punct de pe uşă puneai o mică baghetă care era pe post de cheie. Am adus maşina, am parcat-o provizoriu neregulamentar, am dus bagajele în cameră şi apoi m-am dus să parchez maşina în parcarea hotelului, care evident se afla vis-a-vis, peste celelalte trei benzi din sensul opus. M-am dus pe sensul meu şi la prima intersecţie, am săvârşit din nou o infracţiune rutieră, trecând pe sensul opus. Am parcat şi acolo am lăsat maşina, neatingându-mă de ea până la plecare.

Camera era drăguţă, avea un duş, un WC, două paturi suprapuse iar un perete era numai din ferestre cu geamuri termopane care se puteau deschide şi pe verticală şi pe orizontală. Camera costa 230 ATS / pers / noapte (16,71 €).

Ajunsesem la aeroportul din Viena în jurul orei 11 şi 45, când a început buşonul şi când, în sfârşit, eram gata instalaţi se făcuse ora 16. Am băut în sfârşit o ţuică, am mâncat în cameră, am băut cafeaua rece, de voiaj, preparată pe loc şi am ieşit în împrejurimi. Apropo de cafea, cum nu vom avea condiţii să preparăm una caldă am încercat duminică la Oradea o reţetă de cafea rece pe care am numit-o de voiaj. Cafeaua respectivă a corespuns şi am hotărât să o bem pe aceasta când simţim nevoia.

După ce am cumpărat o cartelă telefonică am vorbit cu Mihai şi am hotărât, că dacă tot suntem la Viena, să traversăm podul Floridsdorf cu voia noastră şi de astă dată şi pe jos.
Floridsdorfer Brücke este poate cel mai important dintre cele patru poduri rutiere ale Vienei (mai sunt unele de cale ferată şi de metrou). Împreună cu viaductele de acces şi bretelele de legătură are mai mult de un kilometru lungime. Pe lângă cele câte trei benzi de circulaţie pe sens, mai are câte o linie de tramvai şi un trotuar pentru pietoni, care e şi pistă pentru biciclişti. Dunărea aici are două braţe Donau şi Neue Donau, iar între ele este Donauinsel.

Am luat-o voiniceşte pe trotuar şi cu cât înaintam mai mult, cu atât regreta nevastă-mea că nu şi-a luat baticul. Am văzut două vapoare mari, ancorate definitiv pe malul stâng a lui Donau, care erau pe post de restaurante de lux.

După ce am traversat podul peste primul braţ am coborât pe insulă, care în zona respectivă este un mare parc cu multe flori şi alei de plimbare. Am urcat din nou pe pod şi după ce am traversat insula, care e lată cam de 250m, am fost silit de nevastă să ne întoarcem pentru că vântul danubian era din ce în ce mai deranjant pentru capul ei descoperit. Am fost singurii pietoni la ora aceea, trotuarul fiind folosit încă de vreo trei alergători şi de vreo doi biciclişti.
Ne-am mai plimbat încă prin cartier, mergând spre centru pe jos şi ne-am întors pe la ora 9 la hotel.

Obosiţi după cei câţiva kilometri parcurşi cu maşina şi pe jos, am dormit foarte bine până dimineaţa.