Braunsbach - Amsterdam

Am dormit foarte bine şi după un mic dejun, servit de Monica, am plecat din nou spre autostradă. Am oprit în centrul Braunsbach-ului, la farmacia Cristinei, ne-am luat rămas bun şi am plecat spre autostradă unde am intrat exact pe acolo, pe unde am ieşit ieri. La ora 10 deja rulam spre Heilbronn.

Am trecut prin vecinătatea oraşelor, mai cunoscute, Heidelberg, Wiesbaden, Köln, Leverkusen şi Solingen.

Am luat motorină de pe autostradă, în dreptul localităţii Siegburg, dar aici a fost mai scumpă ca la Donautal : 1,68 DEM/l. Totul a fost bine pe teritoriul german, cu excepţia faptului că, la un moment dat trebuind să schimbăm autostrada, am trecut de ieşire, dar acum având experienţă nu m-am alarmat. Am mers până la următoarea, am trecut podul de peste autostradă, şi am intrat pe celălalt sens şi am urmat drumul corect spre graniţa olandeză.

După aproape 500 km am trecut pe teritoriul olandez, între Emmerich şi Zevenaar, la ora 3:15 (pm).

În zilele următoare aveam să-mi dau seama că autostrăzile olandeze sunt mai bune şi decât cele nemţeşti. Majoritatea au trei benzi de circulaţie, sunt parcă mai largi şi sunt foarte bine semnalizate, cu panouri luminoase aşezate peste benzile de rulare. În Olanda viteza este limitată la 120 km/h şi există camere montate în anumite locuri, care fotografiază maşinile, iar celor ce depăşesc viteza legală li se trimite amenda acasă.

În jurul orei patru şi jumătate am ajuns la Amersfoort, unde este firma la care lucra Mihai. Este un oraş cu în jur de 80.000 de locuitori, cu multe flori şi aici am văzut pentru prima oară celebrele piste de biciclete.

Mai greu a fost să găsim un loc unde să cumpărăm o cartelă telefonică şi să-i telefonăm lui Mihai. După multe indicaţii primite în limba engleză, multe din ele contradictorii, am ajuns la un oficiu poştal. Am intrat înăuntru şi Betty s-a dus la ghişeu şi a cerul o cartelă. Funcţionara a întrebat-o dacă are "tiket". Ce fel de "tiket"? Atunci o doamnă de lângă ghişeu a dus-o la intrare, unde se afla o cutie din care luai câte un bilet (tiketul) pe care era un număr. În momentul în care pe un panou luminos, din spatele ghişeului, apare numărul tău te duci la ghişeul respectiv. Până atunci te aşezi pe un scaun, citeşti un ziar sau îţi petreci timpul de aşteptare cugetând. Asta face să se evite cozile şi înghesuiala.

Am cumpărat cartela, am vorbit cu Mihai şi am stabilit să ne caute el la poşta respectivă peste 45 de minute.

Am adus maşina în vecinătate, într-o parcare.
Toate parcările din oraşele olandeze şi chiar din unele sate, sunt cu plată şi cu o plată destul de substanţială. În Amersfoort, în zona centrală se plăteşte 4 NLG/h (1,81 €). Cei care parchează şi nu plătesc sunt amendaţi cu sume mari (50-100 NLG), iar dacă este zonă centrală li se blochează roţile maşinii. La ora respectivă eu nu cunoşteam toate acestea şi nici cum se procedează, deci nu am plătit parcarea (de altfel nici nu aveam monede să pun în automatul de parcare). Nu ne-a controlat nimeni, aşa că toate au fost bune.

La ora stabilită Mihai a sosit şi după un schimb de impresii, s-a urcat el la volan şi am mers pe o autostradă la Amsterdam.

Amsterdamul este un oraş cu o populaţie de aproximativ 800.000 de locuitori, dar aglomeraţia urbană are peste un milion de locuitori. Este un oraş industrial (tăierea diamantelor, construcţii mecanice, industrie chimică şi alimentară, etc), este al patrulea oraş financiar din lume (după New-York, Londra şi Zürich), al patrulea oraş turistic din Europa (după Paris, Londra şi Roma) şi un port activ la Marea Interioară, dar este legat prin canale şi de Marea Nordului şi de Rin. Oraşul este construit pe numeroase canale secundare care sunt în număr de aproximativ o sută, şi malurile lor sunt legate prin peste o mie de poduri. Are numeroase monumente şi muzee, din care unele sunt de o celebritate mondială.

Mihai a aranjat ca noi să locuim în apartamentul unui coleg italian care era plecat pentru o lună în concediu acasă. Apartamentul se afla în zona centrală, pe Prinsengracht (Canalul Prinţului) cam la 500 m de Dam. Ne-a impresionat oraşul, chiar şi aşa văzut din maşină. Am făcut cunoştinţă cu una din scările olandeze, celebre prin îngustimea şi abruptul ei când am început să cărăm bagajele din stradă la etajul trei.

Apartamentul de pe Prinsengeacht.

Apartamentul avea două dormitoare şi o cameră de zi, foarte bine împărţite, precum şi baia şi WC-ul separat. O nişă din camera de zi era bucătăria, care avea un aragaz cu cuptorul electric, prevăzut cu termostat. Camera de zi avea un perete aproape tot din sticlă cu vedere spre canal, iar unul din dormitoare avea balcon şi de asemenea un perete era din sticlă, cu o uşă culisantă. De la peretele din sticlă, dinspre canal, se vedea Westerkerk (Biserica de Vest), una din celebrele biserici din Amsterdam, mai ales prin turnul său, prevăzut cu un orologiu care bate ora, jumătatea şi sfertul de oră.
Chiar lângă biserică se află casa Annei Frank, care în celebrul ei jurnal, pomeneşte de mai multe ori despre bătăile clopotelor Bisericii de Vest. Mai târziu am aflat că biserica al cărui turn se vedea în faţă, dar situată ceva mai departe, este Nieuwkerk (Biserica Nouă) din Dam.

Am luat cina, o mâncare orientală, comandată de Mihai de la un restaurant din apropiere, care a mers foarte bine cu ţuica adusă de acasă şi cu vinul de Lechinţa de asemenea adus de noi. Deşi era trecut de ora zece (pm) era încă soare, Amsterdamul fiind spre capătul dinspre vest al fusului său orar.

Camera dinspre Canal.

Mâncarea chinezească.

Am dat câte un telefon la cele două bunici rămase în ţară şi ne-am uitat de la fereastră spre canal, pe care treceau tot felul de ambarcaţiuni, unele extraordinar de elegante.

Târziu, înspre miezul nopţii ne-am culcat şi ne-am petrecut prima noapte din Amsterdam în compania unui ţânţar, care după ce s-a săturat cu românescul nostru sânge, ne-a lăsat în pace să dormim şi noi.