Viena - Braunsbach

Ne-am trezit, am servit Frühstück-ul, bogat ca şi în ziua precedentă şi ne-am îmbarcat în maşină.

Am ieşit din parcare, am mers spre Floridsdorfer Brücke, dar acum am ştiut cum să mă încadrez, pe banda din mijloc, am luat-o la stânga, m-am dus din nou în parcarea supermagazinului de luni, am revenit pe benzile din sens opus şi am luat-o înainte pe Adalbert Stifter Strasse, am trecut de Spittelau, am mers spre centru şi la un moment dat a apărut un panou indicator cu drumul spre autostrada de Linz. Am urmărit indicatoarele şi după o jumătate de oră eram pe autostradă.

După mai puţin de două ore şi jumătate am parcurs cei 260 de kilometri şi am trecut pe teritoriul german, înainte de Passau. Nu există decât indicatorul care-ţi spune că eşti în Germania, nu trebuie să opreşti la graniţă, iar clădirea vămii pare a fi părăsită. Autostrada deja este mai bună decât în Austria şi pe mari porţiuni asfaltul avea culoarea roşie şi era puţin zgrunţuros, pentru o mai bună aderenţă a pneurilor. Viteza nefiind limitată, vedeam în oglindă câte o maşină care devenea din ce în ce mai mare, care mă depăşea şi după cum se îndepărta, avea precis în jur de 200 km/h, ţinând cont că şi eu aveam de multe ori 160 km/h.

Am oprit la o benzinărie Aral din apropierea unei localităţi Donautal şi am făcut primul plin în afara României. Parcursesem 869 km. Motorina aici costa 1,59 DEM/l (0,81 €). Am mai stat vreo 20 de minute în parcare şi apoi am reintrat pe autostradă.

Totul a fost bine până când, după o oră şi ceva de mers, văd pe un indicator că Nürnberg este la dreapta, aşa că fac dreapta, ies de pe autostradă şi nimeresc într-un mic sat curat cu case frumoase, toate proaspăt vopsite (aşa păreau), cu multe flori dar fără absolut nici un om pe străzi. Mi- am dat seama că am greşit, ce am citit eu ca fiind Nürnberg, era numele unei localităţi cu un nume asemănător.
Am mers tot înainte şi spre ieşirea din sat am văzut un neamţ, care evident că nu înţelegea engleza, dar din cuvinte izolate şi din semne a înţeles că noi vrem să ajungem la "autobahn Nürnberg". Ne-a spus să mergem înainte vreo 10 km şi vom găsi intrarea pe autostradă. Am mers pe un drum agricol destul de îngust, dar cu un asfalt impecabil şi am găsit intrarea căutată. Abia în ziua următoare mi-am dat seama că dacă am ieşit greşit de pe autostradă, tot pe acolo este şi o intrare şi puteam evita drumul făcut în plus, în sens contrar, precum şi timpul pierdut.

În vecinătatea Nürnbergului am trecut pe autostrada A6 care merge spre Heilbronn. Am oprit mai târziu într-o parcare unde am reuşit să-mi rup pantalonii, pe care a trebuit să-i schimb într-un tufiş. Aici am mâncat masa de prânz şi am mers mai departe. Am părăsit autostrada la ieşirea 44 spre Schwäbisch-Hall. Înainte de ieşire autostrada trece peste un pod foarte lung, unde nu se vedea nimic jos, din cauză că avea nişte pereţi laterali foarte înalţi.

Pe un drum prin pădure, cu multe serpentine care urcă şi coboară, am ajuns la Untermunkheim şi după aproximativ 4 km am trecut pe sub podul amintit mai înainte. Era un viaduct care trecea peste o râpă şi am aflat mai târziu că avea lungimea de aproape 3 km şi înălţimea maximă din fundul râpei este de 190 m.

Am trecut pe sub el şi după încă 4 km am văzut Braunsbach. Este un sat foarte frumos, cu casele atârnate pe un deal şi aveam impresia că este o mică staţiune balneară. Am găsit repede casa Cristinei, care şi ea este aşezată pe deal. Este o casă nouă, cu trei nivele: subsol, parter şi etaj, foarte bine împărţită şi cu foarte mult bun gust finisată.

Am stat mult timp pe terasă cu Cristina şi cu fetele ei, Rodica şi Monica, precum si cu juniorul Filip, fiul Monicăi, care peste un an va fi absolvent de grădiniţă. Am vorbit despre cum s-au adaptat ele în Germania şi bineînţeles despre cum a evoluat Dejul, de unde au plecat.

Ne-am culcat la etaj şi am dormit foarte bine după cei aproape 650 de kilometri parcurşi din Viena.