Amsterdam Marţi

După micul dejun am ieşit să vizităm Rijksmuseum. Noi l-am mai vizitat şi în 2001, când trebuia să aştepţi intrarea la nişte cozi interminabile.

Rijksmuseum

August 2001

De câţiva ani buni însă, clădirea muzeului este în reparaţie, muzeul a fost închis şi curtea pe unde se intra aproape pustie.

De prin 2005 a început să se poată vizita o expoziţie, care a crescut de la an la an şi din toamna anului trecut aceasta ocupă aripa renovată, care poartă numele sponsorului său: Philips. Numele expoziţiei este The Masterpieces, adică Capodoperele.

Muzeul a fost înfiinţat în 1800, în capitala Olandei: Haga. Regele Olandei, Louis Bonaparte (1806-1810) a mutat capitala de la Haga la Amsterdam şi odată cu asta şi muzeul, care, după un timp, a primit numele de astăzi.

Actuala clădire datează din 1885 şi a fost construită de arhitectul Pierre Cuypers (vezi Centraal Station).

De-a lungul timpului zestrea muzeului s-a îmbogăţit cu o bună parte din cele mai valoroase opere ale artei Olandeze, Europene şi Asiatice.

Expoziţia de acum cuprinde numai pânze ale marilor maeştri olandezi expuse în săli după următoarea tematică: Selecţie de pictură olandeză, Frans Hals, Rembrandt şi Elevii Săi, Rembrandt la Maturitate şi Johannes Vermeer.

Am insistat evident pe vizionarea pânzelor lui Rembrandt, amintind aici Sindicii Postăvarilor, un portret al soţiei Saskia, unul al fiului lor Titus în haine călugăreşti şi un Autoportret al maestrului ca Apostolul Pavel.

Nu ştiu precis dacă era permis să fotografiezi exponatele, bineînţeles fără blitz, dar dacă alţii au făcut-o, am făcut-o şi eu.

Sindicii Postăvarilor (1662).

Toate pânzele erau extraordinar de bine iluminate, printr-un sistem cu leduri inventat de firma Philips. Chiar şi cele cunoscute prin obscuritatea lor, păreau proaspăt restaurate.

Am trecut prin toate sălile, am privit cu atenţie totul, dar cel mai mult am zăbovit în sala Rondului de Noapte.

Rondul de Noapte.

Începând din 1906 pictura îşi avea locul ei. Acolo am văzut-o acum zece ani, dar impresia mea este că acum era mutată. Este una din picturile mele preferate şi am mai scris despre ea în amintirile călătoriilor mele din 2008. Am privit-o din toate unghiurile posibile, mutându-mă după mulţimea de vizitatori care se interpuneau între mine şi ea.

Iuţeala de mână.

După o bună bucată de timp am părăsit muzeul cu regretul că nu s-a putut vizita mai mult din el. Poate că şi reparaţiile acestea se vor termina în câţiva ani.

Ieşind din muzeu ne-am reîntâlnit cu o iarnă olandeză, parcă de pe vremea lui Pieter Bruegel cel Tânăr din jurul anilor 1600.

Iarnă ca pe vremea...

Lui Bruegel.

De ger...

Încremenite...

Stau navele la mal (Tristele de Ovidiu).

La hotel, ne-am odihnit şi după ora şase a sosit Mihai. Am mai stat de vorbă în cameră, iar mai târziu am plecat la Ducu şi la Laly, unde eram invitaţi la cină.

Cina a fost preparată tot de Ducu, tot ceva cu iz exotic, unde eu nu am băut alcool, pentru că trebuia să mergem la hotel cu maşina. Mâine aveam planificată o zi de cumpărături şi aveam nevoie de ea pentru deplasare.

De la locuinţa lui Ducu până la hotel erau în jur de doi kilometri pe nişte străzi largi şi puţin circulate la ora respectivă.

Am dus maşina în parcarea hotelului.

Revenind în cameră am privit programul de la televizor, plimbându-ne în zadar pe mulţimea de canale. Am prins însă o ştire preluată de la Antena 3, cum că în România sunt cele mai joase temperaturi din Europa şi masive căderi de zăpadă.

Mai târziu ne-am culcat şi am dormit bine după vizitarea îndelungată a muzeului.