Paris II

Dimineaţa ne-am trezit pe o zi senină şi îndată ce ne-am aranjat am coborât la micul dejun.

Era exact aceeaşi mâncare ca şi ieri, care are menirea ca nu cumva turiştii străini să se îngraşe la Paris.

Planul de vizitare a acestei zile cuprindea Luvru, o plimbare pe jos până pe l'Ile de la Cite, la  Catedrala Notre-Dame, o plimbare până la Centrul Pompidou şi la întoarcerea spre hotel să coborâm din metrou la Piaţa Bastiliei şi de acolo să mergem tot pe jos în Piaţa Vosgilor.

Am luat metroul din Saint-Mande şi după 45 de minute am coborât la staţia Louvre-Rivoli.

La originea Luvrului se află o cetate construită de regele Philippe Auguste (1165-1223) pe la 1190 cu scopul de a apăra Parisul împotriva invadatorilor care ar fi venit din josul Senei, pe drumul folosit şi cu mai bine de patru secole înainte de vichingi.

În 1317 vistieria regală a fost tranferată la Luvru, cetatea prezentând deja o maximă siguranţă.

Regele Carol al V-lea (1364-1380) transformă cetatea în reşedinţă regală, iar mai târziu în 1546 Luvru devine reşedinţă regală de lux.

Francisc I (1515-1547) îl invită pe Leonardo da Vinci în Franţa, la Amboise şi în 1516 cumpără de la el portretul Monei Lisa, mândria actuală a Luvrului.

Lucrările de transformare ale cetăţii sunt continuate în timpul domniilor regilor Henric al II-lea (1547-1559) şi Carol al IX-lea (1560-1574).

În 1594, primul Bourbon, Henric al IV-lea (1589-1610) decide unirea dintre palatele Luvru şi Tuileries (construit de Caterina de Medici) prin Marea Galerie.

Dezvoltarea Luvrului este întreruptă atunci când Ludovic al XIV-lea (1643-1715) transferă începând din 1678 reşedinţa regală la Versailles.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea regele Ludovic al XV-lea (1715-1774) începe în mod mai timid transformarea Luvrului într-un muzeu de artă.

Abia în timpul Revoluţiei Franceze (1789-1799) toată colecţia de artă a monarhiei este mutată la Luvru, este îmbogăţită şi cu alte opere, astfel încât, acesta devine cel mai mare muzeu din Franţa.

În timpul Primului Imperiu (1804-1814/1815) colecţiile muzeului sporesc şi acesta poartă numele de Muzeul Napoleon. Se construieşte aripa de pe strada Rivoli şi în 1808 un mic arc numit Arcul de Triumf Carrousel.

Sub domnia Împăratului Napoleon al III-lea (1852-1870) Marea Galerie este completată spre nord, cu o serie de clădiri şi din motive de simetrie, clădiri asemănătoare se constriuesc şi spre sud.

În 1871 comunarzii incendiază palatul (nemernicii), mai târziu fiind necesară reconstrucţia şi restaurarea unor clădiri ale sale. Palatul Tuileries a fost mai afectat de incendiu şi a fost necesară demolarea sa.

Preşedintele Francois Mitterrand (1981-1995) redă Luvrului aripa ocupată de Ministerul de Finanţe şi începe modernizarea sa, apelând la serviciile arhitectului american de origine chineză Ieoh Ming Pei.

Piramida de Sticlă construită de către arhitect în mijlocul Curţii Napoleon a fost inaugurată în 1989, cu ocazia a 200 de ani de la Revoluţia Franceză.

Piramida duce la subsolul muzeului într-un vast hol de recepţie de unde se realizează accesul vizitatorilor în complexul muzeal.

S-au păstrat la Luvru opere ale artei universale din Europa, Grecia, Egipt şi Orientul Apropiat din perioada de timp cuprinsă între Antichitate şi anul 1848. Lucrările mai tinere din Europa, precum şi cele de pe alte continente au fost mutate în mai multe muzee care păstrează fiecare un anumit specific.

Am intrat în Curtea Pătrată şi ne-am aşezat la o coadă lungă şi stufoasă iar după un sfert de oră am fost controlaţi atât noi cât şi bagajele cu detectorul de metale, ca nu cumva să avem o bombă sau arme. Am trecut apoi la piramidă şi am coborât la subsol. Aici erau vreo patru cozi, cea mai scurtă pentru grupuri organizate cu programare, alta pentru cei ce plătesc biletele cu cărţi de credit şi alte două pentru populaţia obişnuită. Coada pentru cărţi de credit fiind mai mică, ne-am aşezat la ea. Am mai fost la Luvru şi în 1991 dar numai până aici, atunci nu am intrat să vizităm muzeul. După un sfert de oră aveam deja biletele şi am intrat în muzeu.

Biletul de intrare.

După ce am trecut de parter am urcat scările şi am trecut pe lângă Strămoşul nostru Traian şi pe lângă Victoria de la Samotrache.

Cu Impăratul Traian

Victoria da la Samotrache

Având numai câteva ore la dispoziţie, vizita noastră nu a putut fi în nici un caz sumară. Nici măcar expeditivă nu a putut fi, ca să folosesc termeni din artilerie, arma în care m-am specializat cu 30 de ani în urmă.

Am vizitat cele două rânduri de picturi ale Renaşterii Italiene expuse vis-a-vis în Marea Galerie, încercând să le vedem şi temeinic, dar şi repede pe cele mai multe. După un timp care ni s-a părut cam o oră, ne-am uitat la ceas şi spre stupefacţia noastră trecuseră peste trei ore.

Prin Galeria...

Picturilor de la Luvru..

Văzând cât de repede trece timpul am mers la o coadă, doi câte doi, pentru a o vedea pe Gioconda. Am înaintat destul de încet. În faţa noastră erau doi prieteni, un englez şi un japonez. Japonezul efectiv dormea în picioare şi înainta cu ochii închişi. Când într-un târziu au ajuns în faţa tabloului, englezul îi atrage atenţia, el întreabă dacă este Joconde şi când i se răspunde afirmativ scoate aparatul de fotografiat, face o multime de poze tabloului şi fără să-l privească pleacă mai departe, lăsându-ne pe noi să-l admirăm în continuare.

L-am privit din toate unghiurile şi încântaţi, după un timp rezonabil de privit, rezervat fiecărui cuplu, am părăsit-o pe Mona Lisa cea originală, puţin ameţiţi de importanţa evenimentului prin care am trecut.

Mona Lisa

Foarte obosiţi după concentrarea de care am dat dovadă în privirea atentă a celebrelor capodopere, aflate la o aşa de mică distanţă de noi, am hotărât să părăsim aripa cu pictura renascentistă.

Ne-am îndreptat spre aripa unde era expusă Antichitatea Greacă, voind neapărat să o vedem pe Venus din Milo. Nu îmi explic cum s-a strecurat eroarea, dar ne-am trezit la Arta Antică a Egiptului.

Nu am căutat să îndreptăm eroarea comisă şi am început să umblăm, fără o prea mare aglomeraţie, printre statui imense ale unor faraoni, printre vechile sarcofage, printre mumii încă bine păstrate, printre statui mai mici ale unor femei din Egipt, foarte frumoase, cu toate că nicuna nu o poate egala pe Nefertiti, a cărei statuie am vazut-o numai după o reproducere de la Muzeul din Berlin, dar care reprezintă femeia perfectă a tuturor timpurilor.

O mare satisfacţie m-a cuprins când am văzut în realitate statuia de bronz cunoscută din cartea de istorie din liceu:  Scribul. M-am bucurat enorm să pot să văd cum sculptorul i-a redat faţa modestă, ochii lui plini de inteligenţă şi privirea atentă care parcă aşteaptă ca cineva tocmai să-i dicteze ceva de scris.

Enorm de obosiţi, nu fizic ci intelectual, am părăsit Luvrul ieşind pe cheiurile Senei.

Am trecut pe malul stâng traversând Podul Artelor. Cred că este primul pod parizian pe care l-am traversat în viaţa mea, aceasta întâmplându-se acum 10 ani în 1991.

Pe Podul Artelor.

În fundal Podul Nou.

Podul Artelor a fost construit de Consulul Napoleon Bonaparte prin 1804. Era primul pod metalic şi în acelaşi timp pietonal din Paris. A fost renovat în timpul celui de-al Doilea Imperiu, datorită unor lucrări de urbanizare, care prevedeau lărgirea cheiurilor Senei de pe malul stâng. Datorită trecerii vremii, bombardamentelor din cele două războaie mondiale, precum şi accidentelor provocate de şlepurile şi barjele care s-au izbit de pilonii săi, în 1977 Podul Artelor a fost închis circulaţiei. Lăsat de paragină a început să se deterioreze rapid, astfel că a trebuit demontat şi reconstruit între anii 1981-1984, în timp ce Primar al Parisului era încă tot Jacques Chirac.

Ne-am continuat drumul pe malul stâng, pe cheiul Conti (Quai de Conti), în susul Senei până la Podul Nou (Pont Neuf).

Contrar numelui acesta este cel mai vechi pod parizian, dintre cele care există în prezent. Construcţia sa a început în 1578 pe timpul lui Henric al III-lea şi a fost inaugurat în 1607 de Henric al IV-lea. Este compus din trei părţi: un pod cu 7 arcade care leagă malul drept cu l'Ile de la Cite, apoi Piaţa Vert-Galant din insulă şi un alt pod cu 5 arcade care leagă l'Ile de la Cite cu malul stâng. În Piaţa Vert-Galant se află o statuie ecvestră a lui Henric al IV-lea, nu aceea originală, care a fost topită de revoluţionari, ci una identică ridicată de Ludovic al XVIII-lea în timpul Restauraţiei.

 Am traversat şi Podul Nou şi am mers pe malul drept până în Piaţa Chatelet de unde am mai traversat din nou Sena pe lângă Conciergerie văzând din stradă turnurile înalte ale Sfintei Capele, unde am fost înăuntru acum 10 ani. Am trecut peste Podul Saint Michel, am mai umblat pe malul stîng, am mai traversat un braţ al Senei şi după acest drum, pe care l-am lungit cu zig-zag-urile noastre, am ajuns la Notre-Dame.

Catedrala a fost construită în stil gotic timpuriu între anii 1163-1345. Interpretând în mod personal a fost terminată cu 600 de ani înainte de naşterea mea şi începută cu 800 de ani înainte de intrarea mea la facultate.
Am vizitat-o de două ori la sfârşitul verii anului 1991, adică acum aproape un deceniu.

Am mers în piaţa Catedralei, am fost la Kilometrul 0, dar coada imensă de la intrarea în Catedrală ne-a tăiat absolut tot elanul. Se estimează că în acest an Notre-Dame va fi vizitată de peste o duzină de milioane de turişti. Cu regret anunţăm că noi nu vom fi printre ei!

Catedrala...

Notre Dame

Am mers la o cafenea de lângă Catedrală să bem o cafea, respectiv o bere. Nu stiu din ce cauză, probabil că nu toţi turiştii stăteau la coada pomenită mai sus, noi nu am găsit locuri pe trotuar ci numai înăuntru. Deşi nu foarte bine, a fost bine şi aşa, bându-ne cafeaua şi berea în dreptul unei ferestre, de la care vedeam o mică parte din Catedrală.

Din faţa Catedralei am trecut pe lângă Primărie (Hotel de Ville) unde primari erau cei doi prieteni ai noştri: şi Jacques şi Rac. Ne-am continuat drumul, ca şi acum 10 ani şi am văzut în depărtare clădirea în formă de uzină a Centrului Pompidou. Ca şi atunci am vizitat numai curtea aflată în aer liber. A fost frumos, dar parcă prea multă lume, iar noi nu eram încă limpeziţi după turul de forţă de la Luvru.

Peste o jumătate de oră am părăsit Centrul Pompidou, care în ultimii 10 ani devenise posesorul uneia din cele mai mari colecţii de artă modernă şi contemporană din lume. Şi asta tot datorită lui Mitterrand care a decis ca arta până la 1848 să fie expusă la Luvru, cea dintre 1848 şi 1914 la Muzeul d'Orsay, iar cea contemporană în câteva muzee, între care şi Centrul Pompidou.

Am ajuns la Primărie (hotel de Ville) de unde am luat metroul spre hotel. Nici unul dintre noi nu a mai avut energia să coborâm în Piaţa Bastiliei şi să vizităm Piaţa Vosgilor. Poate altădată!

După un timp am coborât din hotel şi plimbându-mă am văzut care este intrarea pe Peripherique Interieur când mâine, pe acolo, vom merge spre Tours cu maşina.

Ne-am culcat devreme, renunţând repede să mai folosim televizorul cu telecomanda legată zdravăn de pat.