Fayet - Paris

Era luni 6 August, comemorarea a 56 de ani de la lansarea primei bombe atomice asupra Hiroşimei, eveniment pe care l-am adus la cunoştinţa familiei Tupigny, în timp ce luam micul dejun. După acesta ne-am împachetat, ne-am luat rămas bun, urmând să ne mai întâlnim dumineca următoare. Am plecat şi urmând sfatul lor nu am intrat pe autostradă în Fayet ci ne-am dus pe un drum naţional prin Ham şi Nesle până la Roye unde am intrat pe autostrada de Paris.

Drumul a fost parcurs în condiţii bune, am trecut prin apropierea oraşelor Compiegne şi Senlis şi pe lângă Parcul Asterix, pe care le-am vizitat cu zece ani în urmă. Am trecut şi pe lângă aeroportul Charles de Gaulle. Totul a mers bine cu excepţia încadrării greşite pe o altă autostradă în suburbia pariziană Gonesse. Am intrat în oraşul, care la ora 11 era pustiu, m-am tot învârtit până am găsit un indicator spre aeroportul Charles de Gaulle, şi am revenit pe drumul cel bun, intrând pe celălalt sens al autostrăzii. Am reuşit să urmăm corect itinerarul scos din ghidul Michelin, am ajuns pe a doua autostradă de centură a Parisului, Peripherique Interieur şi după 2 km am ieşit de pe autostradă la Porte de Vincennes. Hotelul nostru se afla chiar în apropierea Porţii Vincennes, pe Rue de Lagny.

Una din legile lui Murphy spune că dacă un lucru începe bine se termină prost.

Ieşind deci de pe autostradă, am luat-o la dreapta şi am ajuns pe bulevardul Davout (un mareşal al lui Napoleon), o stradă lată cu câte trei benzi de circulaţie pe sens şi un spaţiu verde între ele. Nu se găsea absolut nici un loc de parcare, unde să oprim şi să întrebăm de strada noastră. Am tot mers încet înainte şi după un kilometru am reuşit să întorc şi să vin pe celălalt sens. Şi aici era aceeaşi aglomeraţie la locurile de oprire. Am văzut unul în spaţiul destinat descărcării mărfurilor unui magazin cu autoservire şi deşi era interzis, am oprit acolo. Soţia mea a intrat în magazin, unde la casă era o vietnameză care evident că nu ştia unde e strada, dar a chemat un vânzător, care nici el nu ştia (au zis că ei locuiau în alt cartier), dar trebuie să vină mensieur Lebon care cunoaşte cartierul şi are să o lămurească. A sosit mensieur şi i-a arătat o stradă de vis-a-vis care e chiar Rue de Lagny.

Am mers înainte încă o sută de metri până la un sens giratoriu unde am trecut pe celălalt sens al bulevardului, am ajuns la capătul străzii indicate care era chiar strada noastră, dar era cu sens unic şi sensul spre hotel era cel interzis.

Am luat-o tot înainte pe Bd. Davout şi la Porte de Montreuil, într-o piaţă mare am văzut parcată o remorcă de tir. Fiind foarte strâns încadrată între maşinile parcate, am dedus că aceasta nu poate pleca de acolo şi am parcat alături de ea. Am coborât şi am luat-o înapoi pe jos să recunoaştem drumul. Am ajuns la Rue de Lagny, am străbătut-o "per pedes", am văzut hotelul la capătul ei şi am ajuns la o porţiune unde se circula pe ambele sensuri.

Am revenit la maşină şi acum în cunoştinţă de cauză am mers cu ea la hotel. La vreo 30 m de hotel, pe strada Lagny era pasajul de trecere peste autostradă. Puţin mai târziu aveam să văd că dacă la ieşirea de pe autostradă aş fi luat-o la stânga, puteam trece autostrada peste pasajul următor şi luând-o încă o dată la stânga aş fi ajuns la hotel. De la Porte de Vincennes până la hotel erau mai puţin de 300 m.

Aveam camera rezervată şi plătită pe trei zile, 290 FRF (44,21 €) pe zi, unde era inclus şi micul dejun. Am completat la recepţie fişa pentru cameră şi văzând mai înainte cât de fluent se circulă cu maşina în Paris, am hotărât să o depun într-o parcare şi să o scot de acolo numai când părăsesc Parisul. Am plătit 300 FRF (45,73 €) pentru trei zile într-o parcare subterană folosită şi de clienţii hotelului, care se afla la 50 m în spatele lui.

Am primit o cartelă şi când am ajuns cu maşina la intrarea în parcare, am introdus cartela în cititor, bariera s-a deschis, am intrat, am parcat şi apoi am urcat cu liftul de la ieşirea pietonilor.

Am revenit la hotel şi ne-m dus să vedem camera. Se afla la etajul al X-lea, se urca cu un lift destul de rapid şi era asemănătoare cu cea de la Viena. Avea însă trei paturi, două jos şi unul suprapus, avea un duş şi un WC, separate, o chiuvetă mare într-un colţ şi pe cei doi pereţi deasupra chiuvetei erau două oglinzi mari perpendiculare care produceau un efect optic foarte interesant când te priveai în ele.

În camera...

De la hotel.

Ne-am instalat, am mâncat, am băut cafeaua rece de voiaj şi am decis să facem o plimbare prin Paris. Deşi în împrejurimi se află Palatul Vincennes, Grădina Zoologică şi Pădurea Vincennes, noi am hotărât să mergem în centru, amânând vizitarea acestora pentru o altă dată (eventual într-o viaţă viitoare).

Am găsit cea mai apropiată staţie de metrou, Saint Mande şi am luat metroul pe linia numărul 1 care are staţiile Piaţa Naţiunii, Piaţa Bastiliei, Primărie, Luvru, Piaţa Concorde, Arcul de Triumf şi în continuare altele.

Am coborât la Arcul de Triumf din Etoile, pe care l-am mai văzut şi în 1991. După ce am străbătut pasajul subteran pe sub piaţa Etoile, care astăzi poartă numele lui Charles de Gaulle, am ieşit la suprafaţă chiar sub arc.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, piaţa deja, avea forma unei stele, din colţurile ei plecând cinci alei. În 1806 Napoleon a ordonat ridicarea aici a unui imens arc în onoarea armatei franceze. El a ales planurile arhitectului Chalgrin, care propunea construcţia unui arc inspirat din antichitatea greacă, dar de dimensiuni colosale. Până în 1810 era turnată numai fundaţia arcului şi în onoarea sosirii noii împărătese Maria-Louiza la Paris, Chalgrin a construit arcul în forma proiectată, dar provizoriu, din lemn şi pânză.

Căderea lui Napoleon a făcut ca lucrările să înceteze sub perioada restauraţiei, ele fiind reluate abia în 1832 şi arcul a fost terminat după patru ani.

În 1840 pe sub arc a trecut afetul de tun care purta rămăşiţele lui Napoleon, aduse din insula Sfânta Elena, spre Domul Invalizilor.

Sub împăratul Napoleon al III-a, în 1854, arhitectul Haussmann a demolat casele din jurul pieţei şi a construit 12 uriaşe bulevarde care pleacă din vârfurile unui dodecagon regulat, în centrul căruia se află Arcul. Unul dintre aceste mari bulevarde este celebrul Champs-Elysees. Toate faţadele celor douăsprezece clădiri, care despart câte două bulevarde alăturate sunt identice şi sunt proiectate de arhitectul Hittorff.

În 1885 corpul neînsufleţit al poetului Victor Hugo, în drum spre Pantheon , trece noaptea pe sub Arc în dricul săracilor, acoperit de un imens steag negru de mătase.

În 14 Iulie 1919, pe sub Arc defilează armata victorioasă a Franţei, în frunte cu mareşalii.

În 1920, de 11 noiembrie, la doi ani de la terminarea războiului, un soldat necunoscut, mort în război este îngropat sub Arc, acoperit de o lespede foarte simplă. Doi ani mai târziu este aprinsă pentru prima dată flacăra în amintirea eroilor. De atunci ea a fost reaprinsă zilnic la ora 18 şi 30 de minute.

În 1944 la 26 August, data eliberării Parisului de sub ocupaţia germană, defilează pe sub Arc trupele Franţei libere, în fruntea lor aflându-se generalul de Gaulle.

Arcul are o înălţime de 50 m şi o lungime de 45. Pe feţele lui sunt 10 mari compoziţii, sculptate în piatră, începând cu Plecarea Voluntarilor în 1792 şi urmând, printre altele, cu prezentarea celor mai importante bătălii din timpul revoluţiei şi al lui Napoleon, cele de la Aboukir, Austerlitz  şi Arcole (unde celebrul pod era apărat de regimentul austriac al grănicerilor din Năsăud). Sunt înscrise pe feţele arcului numele bătăliilor mai puţin importante şi numele celor căzuţi în ele, dintre care mai mult de 550 sunt generali francezi.

La Arcul de Triumf.

Plecarea voluntarilor.

Ne-am plimbat pe sub arc, am făcut poze, inclusiv cu flacăra eroilor, care la ora aceea era aprinsă. Nu ne-am mai urcat pe platforma arcului, de unde în 1991 am avut o perspectivă splendidă, de la 50 de metri înălţime, asupra capitalei franceze.

Unul dintre cele mai impresionante momente ale vizitei de acum zece ani a fost plimbarea pe jos pe Champs-Elysees, de la Place de la Concorde până la Arcul de Triumf. Acum am decis să refacem acelaşi drum pe jos, dar în sens invers.
Bulevardul este construit în linie dreaptă, are o lungime de aproape doi kilometri, o lăţime de peste 70 de metri şi are numeroase spaţii verzi. El oferă o privelişte grandioasă şi este un centru comercial de lux, de afaceri şi bineînţeles un important obiectiv turistic. Pe Champs-Elysees se află sedii ale câtorva ambasade, magazine de desfacere şi birouri ale unor companii de prestigiu internaţional, cum ar fi Alfa Romeo, Mercedes-Benz şi Citroen, din industria automobilului, Air France, Aerolineas Argentinas, Japan Air Lines şi chiar Aeroflot, din domeniul transporturilor aeriene, ale unor bănci franceze şi străine şi multe cafenele, magazine şi restaurante de lux. Tot aici se află Palatul Descoperirilor, Marele şi Micul Palat, precum şi, foarte aproape, Palatul Elysee, sediul preşedinţiei franceze.

În fiecare an de 14 Iulie, pe Champs-Elysees are loc defilarea armatei franceze, în cinstea zilei naţionale a Franţei. În marile momente din viaţa naţiunii franceze, populaţia Parisului se adună spontan pe acest mare bulevard. Aşa s-a întâmplat la 26 August 1944, la 30 mai 1968 cu ocazia marilor greve ale tuturor salariaţilor francezi, în 12 noiembrie 1970 cu ocazia încetării din viaţă a generalului de Gaulle şi chiar în anul 1998 cu ocazia câştigării de către echipa Franţei a campionatului mondial de fotbal.

Am parcurs bulevardul pe aceeaşi parte ca şi acum zece ani, pe stânga cum mergeam spre Concorde. Când am intrat pe bulevard a început o ploaie destul de sănătoasă, care a degenerat până la urmă într-o bură specifică Parisului, cum a fost ea descrisă de Anatole France şi după un timp chiar a ieşit soarele.

Am făcut poze şi am ales locuri în care erau unele bălţi mai mici în trotuarul udat de ploaie, pentru a arăta că şi ei au aşa ceva nu numai noi.

După ploaie, pe Champs Elysees.

Am reintrat, după zece ani în marele complex de magazine "26", numit astfel după numărul clădirii de pe Champs-Elysees unde se află. Complexul este format din mai multe coridoare de aceeaşi lăţime şi înălţime în formă de linie poligonală, cu laturi perpendiculare şi cu o lungime de aproape 200 m. Din acestea se deschid o serie de magazine de lux unde se găsesc obiecte de artă, de artizanat, mobilier, toalete create de marile case de modă, bijuterii, ceasuri şi alte lucruri total inaccesibile nouă. Se găseşte aici şi un restaurant cu o terasă şi pe un perete al ei curge o cascadă. Aici am făcut o poză în 1991, deci am fost obligaţi să mai facem una şi acum. Cascada arată la fel, dar în poza de acum zece ani noi arătam mai bine.

Cascada de la "26".

Am ieşit din magazin şi după ce am trecut de Rond-Point, pe latura stângă a bulevardului începe un parc care ţine până la Piaţa Concorde. Aici, cam vis-a- vis de Petit Palais, am cumpărat de la un fel de chioşc câte un sandvici cald, mare şi etajat, cu mezeluri, salată şi ceva legume, care a devenit cina noastră din ziua respectivă. Tot acolo am luat şi o bere "la ţap", ţapul lor fiind tot de 300 ml, dar era un pahar înalt şi elegant, din sticlă subţire, spre deosebire de cel folosit în cârciumile noastre prin anii 50 care era din sticlă foarte groasă (să nu se spargă când trebuie să loveşti cu el capul consumatorului).

După această scurtă haltă ne-am continuat drumul până în Place de la Concorde.
Piaţa a fost construită în timpul regelui Ludovic al XV-lea, între 1755-1775, după planurile arhitectului Gabriel şi purta evident, numele regelui. Are forma unui octogon care provine dintr-un dreptunghi cu laturile de aproape 250 şi respectiv 350 de metri. Celelalte patru laturi sunt mai mici şi sunt patru porţi de intrare în piaţă pe la vârfurile dreptunghiului. În cele opt vârfuri ale octogonului sunt plasate soclurile pe care mai târziu au fost ridicate opt statui în cinstea a opt oraşe franceze de la graniţă: Brest, Rouen, Strasbourg, Lille, Lyon, Marsilia, Nantes şi Caillouette. În centrul pieţei a fost plasată statuia ecvestră a lui Ludovic al XV-lea.

În piaţa neterminată încă, s-a sărbătorit în 1770 nunta viitorului Ludovic al XVI-lea cu Maria Antoaneta, printr-un mare foc de artificii. În timp ce artificiile brăzdau cerul, s-a creat o aglomeraţie şi mai mulţi oameni au căzut în gropile din centrul pieţei, care atunci încă mai era în construcţie. Au rezultat 133 de morţi. Se zice că cineva, apropiat unei victime, a blestemat autorităţile pentru lipsa măsurilor de securitate, cerând să mai moară, şi din rândurile lor, încă pe de zece ori atâţia câţi au murit în 1770.

În timpul revoluţiei, în 1792 statuia ecvestră a fost dărâmată, piaţa şi-a schimbat numele în Piaţa Revoluţiei şi în dreptul soclului unde astăzi este situată statuia Brest-ului s-a înălţat ghilotina care a făcut să cadă până în 1795 peste 1330 de capete. Printre primele capete căzute au fost cel al regelui Ludovic al XVI-a. O justiţie, poate divină, a făcut ca aceiaşi ghilotină să reteze şi capul principalului călău al celor 1330, incompetentul şi sadicul conducător al revoluţiei franceze Maximilien Robespierre. Blestemul din urmă cu un sfert de secol s-a împlinit.

Noul organ conducător, Directoratul, a dat pieţei numele actual, în speranţa unei înţelegeri viitoare între clasele sociale ale naţiunii franceze.

Regele Carol al X-lea a decis ca în centrul pieţei să fie plasat un monument fără culoare politică: l'Obelisque. Obeliscul, vechi de 3300 de ani, provine din ruinele unui templu egiptean din Luxor şi a fost făcut cadou Franţei de către vice-regele Egiptului Mehemet Ali, în 1829. Este făcut din granit roz, are 23 m înălţime, cântăreşte peste 220 de tone şi este acoperit de hieroglife. Când a ajuns în Franţa în 1833, nu mai era rege Carol al X-lea ci Ludovic-Filip.

Obeliscul a fost plasat în centrul unui dreptunghi, asemenea cu dreptunghiul mare al pieţei, dar cu laturile mici rotunjite. Opt alei prevăzute cu stopuri, fac legătura între cele două dreptunghiuri, căci între ele este o circulaţie auto extraordinar de abundentă . La capetele dreptunghiului mic sunt plasate două fântâni identice inspirate după acelea din Piaţa Sfântul Petru de la Vatican.

Cu o fântână din...

Piaţa Concorde.

 După ce am făcut înconjurul pieţei, am intrat la dreptunghiul din centru, am făcut fotografii cu fântânile şi cu obeliscul şi am ieşit apoi din piaţă şi am traversat Sena pe Podul Concorde şi ne-am oprit la poarta Palatului Bourbon, care este sediul Adunării Naţionale (Camera Deputaţilor, din parlamentul francez).

Podul Concorde.

Am revenit pe Podul Concode şi am intrat în Grădinile Tuileries unde, uşor obosiţi ne-am aşezat pe o bancă.

Caterina de Medici a cumpărat în 1563 un teren pe malul Senei, locul de unde se scotea lutul pentru fabricarea ţiglelor (tuile), numit Tuileries. Un an mai târziu aici a început construcţia unui palat căruia i s-au mai adăugat unele aripi şi i s-au mai făcut modificări, pe vremea lui Henri al IV-lea, a lui Ludovic al XIII-lea şi încă pe la începutul domniei lui Ludovic al XIV-lea.

Palatul Tuileries, situat lângă Luvru, şi-a pierdut importanţa după construcţia celui de la Versailles. În timpul revoluţiei aici a fost sediul puterii executive şi în timpul Imperiului reşedinţa suveranilor. A fost incendiat în 1871, de către comunarzi, după care a fost demolat în 1882.

În exteriorul palatului Caterina de Medici a ordonat construcţia unor grădini în stil italian. Sunt construite fântâni, o grotă, bazinul octogonal şi cel rotund, care sunt acoperite cu faianţa fabricată după metoda proaspăt descoperită de Bernard Palissy. Henric al IV-lea construieşte o seră de portocali şi permite ca parcul să fie folosit ca loc de plimbare de către public.

În 1664 Colbert, primul ministru al lui Ludovic al XIV-lea, încredinţează amenajarea parcului Tuileries arhitectului Andre Le Notre, fiul şi respectiv nepotul unor grădinari care au îngrijit toată viaţa lor grădinile Tuileries. Acesta a construit pe laturile dinspre Sena şi dinspre actuala stradă Rivoli, două terase de înălţimi diferite şi pe mijloc, încadrând cele două bazine, o alee centrală care acum se află tocmai în prelungirea lui Champs-Elysées. Privind de la Bazinul Rotund spre cel Octogonal, se vede în continuare Obeliscul şi apoi în depărtare Arcul de Triumf, oferind o perspectivă unică, în lungime de peste trei kilometri.

Colbert a considerat amenajarea lui Le Notre atât de reuşită, încât a vrut să dea grădinile în exclusiva folosinţă a familiei lui Ludovic al XIV-lea. Subalternul său Charles Perrault, autorul Motanului Încălţat, şi-a lămurit şeful să lase în continuare grădinile la dispoziţia publicului.

După aceasta grădinile Tuileries au devenit exemplul desăvârşit de grădină franţuzească şi au servit ca model în amenajarea altor grădini atât în Franţa cât şi în străinătate.

Am străbătut cele două alei laterale, precum şi alea centrală cu bazinele şi am ieşit din grădini pe lângă Muzeul Jeu de Paume pe care l-am vizitat cu zece ani în urmă.

Am luat metroul şi ne-am întors la hotel când se însera.

Am urcat la etajul zece cu liftul semirapid şi având pe coridorul etajului nostru un telefon, am putut vorbi cu Mihai cu cartela cumpărată la Calais.

Ne-am culcat destul de obosiţi, pentru că am avut parte de o zi turistică foarte încărcată.