Amsterdam - Linz

Dimineaţa am adus maşina în faţa porţii şi pe scara olandeză, strâmtă şi abruptă, am coborât bagajele şi le-am pus în portbagaj.

Am plecat apoi toţi trei, pe Mihai o să-l lăsăm la Amersfoort şi noi ne vom continua drumul spre Germania şi Austria, unde vom dormi la Linz.

Mihai a condus până la firma unde lucra. Aici ne-am luat rămas bun şi el a urcat în clădire.

Pe mine m-a cuprins o cruntă melancolie, adică o stare de tristeţe care mi-a umplut ochii de lacrimi. Nici nu am plecat din parcare, pentru că nu aş fi fost în stare să conduc.

În această zi la ora 17 Mihai îşi va susţine Examenul de Licenţă fără ca noi să putem fi de faţă. Suntem obligaţi ca pe 23 august să părăsim Spaţiul Schengen. Nu putem risca să depăşim termenul pentru că la anul iar o să ne trebuiască viză olandeză. Chiar acum când scriu aceste rânduri, după ce a trecut o bună bucată de vreme, trec printr-o stare asemănătoare, care mă emoţionează în sens negativ şi-mi readuc în ochi lacrimi similare.

După ce m-am liniştit am plecat, am străbătut porţiunea olandeză a drumului şi am ajuns în Germania.

De la Emmerich şi până la Passau am oprit în două locuri unde am luat motorină şi undeva unde am mâncat, iar Betty a băut o cafea.

Pe autostrada austriacă am fost neatenţi şi am trecut de drumul care duce la Linz. După câţiva kilometri când ne-am dat seama, am întors şi am mers în oraşul în care Hitler voia să se retragă când va ieşi la pensie.

Cu câteva zile în urmă am rezervat telefonic o cameră la un hotel din Linz, la care îi ştiam acum numai adresa. Intrând în oraş am ajuns undeva în zona unui pod peste Dunăre, unde am găsit un loc de parcare. Aici am vrut să întrebăm cam pe unde se află hotelul. Norocul nostru a fost că ne-a auzit vorbind între noi o tânără familie de români care lucrau în Linz şi aceasta ne-a contactat. Au zis că presupun unde ar fi strada şi or să ne aducă acolo. Noi trebuia numai să urmăm maşina lor.

După ce a început să se întunece, cei doi au găsit strada şi împreună cu noi au mers pe jos să găsim hotelul. La numărul indicat nu se afla decât o mare parcare automată, fără salariaţi la ora respectivă. Cei care o foloseau plăteau cu cardul.

Tânărul a spus că hotelul nu poate fi decât sus, deasupra parcării. Deşi mă îndoiam, am mers toţi patru pe nişte scări cam murdare şi într-adevăr am găsit recepţia.

Le-am mulţumit tinerilor pentru ajutorul imens pe care ni l-au dat. Fără ei nu am fi reuşit să găsim adresa respectivă.

Recepţionerul ne-a dat camera şi a fost foarte drăguţ că a format de pe telefonul hotelului numărul lui Mihai. Mihai ne-a sunat el pe numărul hotelului şi ne-a spus cum a mers Examenul de Licenţă. Toate au ieşit cu bine şi atât preşedintele comisiei, cât şi conducătorul de lucrare i-au dat nota maximă. Cu părere de rău că noi nu am fost acolo am luat camera în primire.

Era o cameră cu patru paturi, aşa că pe două din ele ne-am putut pune o parte din bagaje. Acestea le-am dus sus de la maşină cu liftul pe care l-am putut folosi descuindu-l cu o cheie, pe care ne-a dat-o recepţionerul şi se afla pe aceeaşi verigă cu cheia de la cameră.

Camera era dotată cu o baie mare şi separat cu un WC, care toate erau curate. În preţ era inclus şi micul dejun de mâine. Ne-am culcat uşuraţi că totul s-a terminat cu bine.