Tours-Fayet

După toaleta de dimineaţă şi după micul dejun ne-am dus bagajele la maşina parcată aproape vis-a-vis, ne-am luat rămas bun de la familia Tryoen şi am plecat spre Autostrada de Paris. Am ajuns pe ea urmând nişte indicatoare de circulaţie descrise de Andre.

Ne-am descurcat foarte bine pe Centurile Parisului, urmărind indicaţiile de pe Ghidul Michelin şi am ajuns relativ uşor pe Autostrada Paris-Lille, care se continuă spre Belgia şi trece în apropiere de Saint Quentin.

Am oprit într-o parcare din apropierea orăşelului Ressons, unde am mâncat sandviciurile pregătite de Anick.
Pentru că stăteam bine cu timpul, mult mai bine decât cu banii, ne-am gândit să evităm peiage-ul şi să continuăm drumul spre Saint Quentin pe şoseaua naţională.

Fiind dumunică drumul a fost foarte liber şi am ajuns destul de repede la Saint Quentin.

Saint Quentin este un oraş coliniar cu Parisul şi Bruxelles-ul şi este la 150 de km de fiecare. Se mai găseşte la 85 km est de Amiens şi la 110 km sud de Lille. Oraşul este foarte aproape de două autostrăzi care aproape îl traversează: Autostrada Reims- Calais şi Autostrada Saint Quentin-Amiens, care în viitor se va continua până în Le Havre. Are o populaţie de 59000 de locuitori. În Evul Mediu o mare parte din populaţia sa făcea parte din burghezia bogată. Aceştia şi-au construit case trainice şi confortabile, în diferite stiluri, care sunt folosite şi astăzi şi dau o frumuseţe aparte oraşului.

Cea mai impozantă zonă este Piaţa Primăriei (Hotel de Ville). Pe o latură se găseşte Primăria, una din cele mai frumoase din Picardia, iar pe celelalte trei laturi case construite în stil flamand, înalte şi cu faţada îngustă, foarte armonios colorate şi pline de flori. Primăria este construită în stil gothyque flambyant în 1509. Faţada este foarte finisată, pe ea se găsesc peste 170 de statui în piatră din care două sunt mari, reprezentând o maimuţă şi un câine. Asta îl caracterizează pe picard: este şiret ca maimuţa şi fidel ca şi câinele.

După ce am parcat maşina, ne-am dus direct în Piaţa Primăriei. Am găsit-o pe aceasta îngropată în totalitate sub un strat de nisip fin, pe care erau câteva piscine gonflabile cu vreun jumătate de metru de apă în ele, cu palmieri de plastic în jur şi cu o mulţime de copii lipăind prin ele. Primăria asigura acum, în al cincilea an consecutiv, pe toată perioada verii, posibilitatea acelora care nu pot merge la mare, să beneficieze acasă de plăcerile ei, în centrul pavat de câteva sute de ani al oraşului.

Pe noi personal nu ne-a încântat deloc respectiva iniţiativă. In loc să admirăm o piaţă frumoasă, cu o arhitectură impresionantă specifică Evului Mediu sau Renaşterii, am văzut un fel de maidan, unde nişte copii mai mult sau mai puţin curaţi, îşi închipuiau că se află pe o plajă de la mare. Franţa are peste 3400 de km de coastă. În România, unde sunt 225 de km de coastă din care doar 70 sunt activi, fiecare copil reuşea ca măcar la doi ani o dată să petreacă o vacanţă la mare. Oricât de săraci ar fi părinţii lor, chiar ajutorul de şomaj este mai mare la francezi, decât salariul mediu pe economie de la noi. Credem că era o măsură de populism, care dăuna aspectului oraşului.

Primăria din Saint Quentin.

Am plecat pe strada pietonală care leagă Primăria de Bazilică. Aici oraşul şi-a recăpătat prestanţa sa, cunoscută de noi de acum 10 ani.

Primăria în fundal.

În secolul al XIII-lea s-a construit în Saint Quentin o biserică gotică, într-un mod aparte. Biserica este a doua din Franţa care are două transepturi. În mare a fost dată în funcţiune prin secolul al XV-lea. Era impunătoare şi avea nişte coloane de susţinere înalte, frumoase şi svelte. După cîteva zeci de ani biserica a început să se lărgească puţin spre vîrf şi din acel moment a început o luptă continuă, pentru ca ea să nu se dărâme. Coloanele svelte au fost dublate, apoi triplate şi pericolul a fost diminuat, dar nu a fost înlăturat în totalitate nici până astăzi. La sfârşitul secolului al XIX-lea biserica este ridicată la rangul de Bazilică.

În 1917 nemţii bombardeaza Bazilica şi aceasta rămâne fără acoperiş. Spre sfârşitul războiului, în 1918, însuşi Ludendorf dă ordin ca în bazilică ficare coloană să fie dinamitată. Bazilica a fost salvată datorită faptului că ofiţerul care trebuia să spulbere edificiul, din dragoste pentru realizările valoroase ale omenirii, nu ascultă ordinele generalului şi intervine norocul că războiul se sfârşeşte. Bazilica a fost restaurată începând din 1919, o bună bucată de timp în epoca interbelică.

În faţa Bazilicii.

În 1991 am fost în Bazilică şi am asistat şi la câteva slujbe, împreună cu familia Tupigny. Tot atunci am urcat pe o scară în spirală, îngustă şi abruptă, situată în zidul foarte gros al edificiului,  până pe cerdacul care înconjoară biserica sub acoperiş, pe la 40 de metri inălţime, respectivul cerdac având şi porţiuni cam nerezistente.

Vizitând Bazilica în 1991...

Pe cerdacul de la 40 de metri înălţime.

 Am intrat în ea din nou şi împreună cu alţi vizitatori am parcurs-o atât pe laterale cât şi pe mijloc. În Biserică se află mormântul patronului oraşului, Sfântul Quentin, mort în împrejurimi în jurul anului 300. În cei zece ani schimbările produse în biserică au fost insesizabile pentru noi.

Am revenit în parcare, am luat maşina şi am plecat spre Fayet. Temându-ne ca nu cumva să ajungem prea devreme la familia Tupigny, am mers în Centrul Comercial să cumpărăm motorină. Fiind duminică însă, pompele nu funcţionau. Ca să ies am dat cu spatele şi m-am urcat din greşeală pe o bordură pe care nu o vedeam din maşină. Când roata a căzut de pe bordură, janta s-a lovit de aceasta, s-a îndoit şi tot aerul din roata dreapta spate a ieşit afară.

Am coborât şi am pus în locul roţii normale, roata de rezervă. La Vento-ul nostru roata de rezervă avea doar jumătate din grosimea unei roţi obişnuite şi nu era indicat să mergi cu ea decât sub 60 de km, până la prima vulcanizare unde să îţi repari roata obişnuită.

Am mers la Gilbert şi la Jaquelina le-am spus de incident şi a zis Jilbert că vom merge mâine dimineaţă în Saint Quentin la vulcanizarea al cărei client este.

Am cinat, am povestit despre drumul nostru la Paris şi pe Valea Loarei, despre castelele vizitate şi despre familia Tryoen. Aceştia din urmă se cunoşteau cu ei, pentru că au stat vreo cinci ani în Fayet.

 Seara ne-am culcat şi destul de necăjit, pentru incidentul avut, am adormit totuşi pentru că eram obosit.