Luxembourg - Saint Quentin

După toaleta de dimineaţă, ne-am prezentat la sala de mese, am luat micul dejun şi ne-am pregătit de plecare. Am încărcat bagajele în maşină şi am luat-o pe strada de la poalele stâncii lui Bock, conform schiţei făcute de recepţioner.

Din nou am intrat sub incidenţa unei legi a lui Murphy şi nu mă mai aflam pe traseul recepţionerului. Nu mi-am făcut probleme, am tot mers şi la un moment dat am intrat pe bulevardul F. D. Roosvelt, zonă pe care acum o cunoşteam mai bine decât propriile buzunare. În piaţa Bruxelles am făcut la stânga, am traversat podul Adolph şi trecând de gară am ajuns pe autostrada de Paris.

Nu mergeam încă la Paris, urmând să vizităm întâi nordul Franţei. Aşa că, vom parcurge mai întâi autostrada de Strasbourg până la Metz, vom intra apoi pe autosrada de Paris până la Reims şi de acolo pe autostrada de Calais până la Saint Quentin.

Pe măsură ce înaintam, cerul devenea din ce în ce mai noros. Am intrat în mica provincie din sud, Pământurile Roşii ( Terres Rouges) şi am trecut pe lângă orăşelul Bettembourg, aflat cam la 10 km de capitală şi la 5 km de graniţa franceză. După câteva minute o tablă indicatoare ne avertiza că ne aflăm pe teritoriu francez şi că viteza maximă admisă este de 130 km/h şi pe vreme rea de 110 km/h.

După aproximativ cinci minute s-a pornit o ploaie torenţială care m-a împiedecat să văd bine, deşi ştergătoarele de parbriz mergeau cu viteza maximă. Nu ştiu, dar parcă pe ceilalţi parteneri de trafic, ploaia nu-i afecta, ei rulând în continuare cu peste 110 km/h. Când depăşeam câte un tir parcă înotam prin apa stropită de acesta. M-am plasat frumos pe banda din dreapta şi am încercat să nu depăşesc decât atunci când era strict necesar. Deşi mergeam cu 90 km/h, din cauza ploii aveam impresia că abia ne târam. Încadrat de tiruri, în apropierea Metz-ului nu am văzut decât târziu indicatorul spre dreapta pentru Reims şi am luat-o spre Strasbourg. Am repetat clasica manevră de a ieşi la prima poartă de pe autostradă, de a o traversa şi de a intra pe celălalt sens. La ieşire am avut o viteză ceva mai mare şi puţin am derapat pe şoseaua udă, dar luând piciorul de pe frână, maşina şi-a revenit şi totul a fost bine.

După câţiva kilometri parcurşi pe autostrada spre Reims a apărut ceea ce va fi cel mai detestat moment pentru mine pe autostrăzile franceze: "le peage autoroutiers".
Franţa are o bogată reţea de autostrăzi pe care şi le-a construit şi modernizat mai ales în anii 60. Statul francez, neavând bani pentru această uriaşă lucrare, a încredinţat construirea autostrăzilor unor companii particulare.
Aceste companii au primit dreptul de a percepe o taxă pentru folosirea lor de către automobilişti (le peage) pe un timp de câţiva ani, urmând să-şi scoată banii investiţi şi eventual să realizeze şi anumite profituri. Afacerea s-a dovedit profitabilă şi după ce companiile de construcţii au fost răsplătite, statul a decis să păstreze "peage"-ul în continuare, banii realizaţi fiind folosiţi, în cea mai mare parte, pentru întreţinerea autostrăzilor. Probabil că Germania, Belgia, Olanda sau Luxemburgul nu au nevoie de această cale de obţinere a fondurilor pentru întreţinerea şi modernizarea autostrăzilor, astfel că acolo nu există "peage" şi autostrada e folosită în mod gratuit.

Am intrat în punctul de plată şi de la un automat am luat tichetul. Bariera se deschide şi se intră pe autostradă. La ieşire există întotdeauna punct de plată, prezinţi tichetul funcţionarului din borcan, îţi spune suma datorată, în funcţie de kilometri parcurşi, o plăteşti, se ridică bariera şi părăseşti autostrada. Pe tot drumul nostru, care cuprindea inclusiv porţiunea din Luxemburg, precum şi cea din Franţa care era gratuită, adică pentru 350 km, motorina consumată a costat 19 € iar peage-ul 14 €. În Franţa luxul de a folosi autostrada se "peiază".
Autostrăzile franceze sunt în stare foarte bună şi foarte bine semnalizate. După propria mea clasificare se află pe locul trei, după cele din Olanda şi Germania.

După ce am plătit, ploaia şi-a mai redus intensitatea, am circulat mult mai bine în continuare şi după o sută de kilometri parcurşi ne aflam în împrejurimile Verdun-ului. Am oprit într-o parcare, care probabil se afla în apropierea locurilor unde s-au dat vestitele lupte din primul război mondial şi am luat motorină. Parcurseserăm de la precedenta umplere a rezervorului, în Amsterdam, 731 de km cu un consum mediu de 5,76 l/100 km. Am intrat în magazinul din parcare, care aveam să constat că în Franţa toate aveau cam aceiaşi mărime, formă şi mod de împărţire şi am achitat preţul motorinei, cu cartea de credit. Acum zece ani litrul de motorină costa aici în jur de 3,5 franci. Acum el costa 5,75 FF (0,88 €). Au mers şi ei înainte în felul lor. Cea mai scumpă motorină este şi aici la pompele de pe autostradă şi cea mai ieftină la cele din parcările super-magazinelor unde ajunge să fie chiar cu ceva sub 5 FF, care la un plin se simte, mai ales la bugetul turistului român.

Am mers mai departe pe un cer la fel de înorat, dar am avut noroc că nu a mai plouat. După 200 de km am ieşit de pe autostradă la poarta 24 Reims-Cathedrale.
Am trecut pe lângă mai multe locuri libere de parcare, dar am vrut să găsim unul cât mai aproape de catedrală. Aici a intervenit din nou Murphy prin legea sa care spune să te mulţumeşti cu un lucru prost, pentru că în caz contrar vei ajunge să te mulţumeşti şi cu unul mult mai prost (am citat din memorie). Aşa că în jurul catedralei nu era absolut nici un loc liber de parcare şi m-am dus şi m-am tot dus vreun kilometru, până am găsit unul. După ce am parcat şi am vrut să plătesc parcarea, am văzut şi un lucru bun în Franţa, faţă de Olanda de exemplu. În primul rând plata orei de parcare este de maximum 6 FF ( 0,91 €), faţă de 5NLG ( 2,26 €) în Olanda, apoi în Franţa parcarea se plăteşte între orele 8- 12 şi 14-18 în timp ce în Olanda se plăteşte între orele 9-22. În Franţa duminica nu se plăteşte parcarea, în timp ce în Olanda, în ziua de duminică se plăteşte exact ca şi în oricare altă zi. Pentru că tocmai trecuse de ora 12, parcarea era gratuită. Parcarea nu se plăteşte între 12-14 pentru că în acest interval se dau pauzele de masă ale angajaţilor, care să poată să meargă cu maşinile lor la restaurantele sau bistro-urile unde mănâncă de prânz.

Am pornit pe jos spre catedrală, memorând numele străzilor pe care treceam pentru a şti să revenim la maşină.

Reims-ul de astăzi este un oraş cu peste 185.000 de locuitori şi este capitala districtului Marne din provincia Champagne. Are o universitate fondată în 1548, are o industrie în profilul mecanic, electric, sticlărie şi mai ales este vestit în prepararea şampaniei. Dar celebritatea mondială a oraşului a fost adusă de Catedrala sa Notre Dame.

În noaptea de Crăciun al anului 496, episcopul din Reims, cel care avea să devină Sfântul Remi (437-533), l-a botezat pe regele franc Clovis I (481-511), care si-a respectat promisiunea făcută soţiei sale Clotilda de a trece la religia creştină. De atunci, a devenit o tradiţie ca regii Franţei să fie încoronaţi la Reims. Pentru această ceremonie, care a devenit din ce în ce mai fastuoasă, s-a construit o biserică în epoca merovingiană, care apoi a fost mărită în epoca carolingiană. Această catedrală unde se încoronau regii Franţei, a ars în 1210 şi astfel s-a impus necesitatea construirii uneia noi.
Piatra de temelie a Catedralei Notre-Dame din Reims s-a pus în 1211 şi construcţia s-a făcut după planurile arhitectului Jean d'Orbais. Catedrala ilustrează perfect apogeul goticului prin dantelăria de piatră şi bogăţia sculpturilor sale. Are lungimea de 126 m, înălţimea fleşelor de 56 m, a faţadei de 30m, înălţimea navei de 25 m şi lăţimea în dreptul transeptului de 57 m.
Alături de catedrală se înalţă Palatul Episcopal (Le Palais du Tau), numele provenind din faptul că are forma literei T (tau în greceşte). Aici se găsesc sculpturi monumentale provenite de la catedrală, originalele fiind înlocuite cu copii din beton, pentru a se împiedica deteriorarea lor. Se găsesc expuse aici şi tapiţerii vechi şi obiecte rămase de la diverse încoronări, cele mai multe de la ultima, a regelui Carol al X-lea din 1826.

Ceremonia Încoronării se efectua după reguli stricte. Astfel regele sosea la Reims cu câteva zile mai înainte, era aşteptat la porţile oraşului şi condus la Palatul Episcopal. În dimineaţa Încoronării, regele însoţit de pairii ecleziastici mergea la catedrală unde îl aştepta Arhiepiscopul de Reims şi pairii laici. După o lungă ceremonie regele asculta slujba şi apoi se întorcea la palat pentru sărbătorirea încoronării.

Am avut ocazia să fiu la Reims în septembrie 1991 şi atunci am vizitat fabrica de şampanie Madame Pommery, mai precis o parte din pivniţele ei, apoi Catedrala şi Palatul Episcopal. Mai bine de trei ore am stat în catedrală, am urmărit fiecare detaliu şi pot spune că a fost unul din cele mai impresionante lucruri văzute în sejurul de trei săptămâni de atunci din Franţa.

Era firesc că dacă trecem din nou, după zece ani, prin oraş să mergem la catedrală. Nu ştiu ce să spun, dar parcă acum catedrala nu mai era aşa de înaltă, de monumentală şi aşa de stârnitoare de entuziasm ca şi atunci.
(Îmbătrânim contesă... Îhî... se mai întâmplă).

În faţa Catedralei din Reims.

Vizita de acum a durat vreo jumătate de oră, după care am venit la maşină. Din cauza "peage"-ului am hotărât să mergem în continuare pe drumul naţional şi să nu mai trecem pe la Catedrala din Laon, pe care am văzut-o şi pe ea în urmă cu zece ani şi măcar aceasta să nu ne mai dezamăgească.

Drumurile naţionale franceze se aseamănă cu cele din Olanda, sunt ceva mai înguste decât la noi, sunt cu suprafaţa netedă ca sticla şi se poate circula în afara localităţilor cu 90 km/h, viteză cu care cam circulă toată lumea, astfel încât nu trebuie să depăşeşti. În localităţi însă se circulă cu maximum 50 km/h şi există în fiecare cel puţin o trecere de pietoni semnalizată, unde aştepţi enorm de mult să se facă verde, deşi nu prea trece în acest timp nici un pieton.

Când am trecut pe lângă Laon am văzut de la mare distanţă catedrala care se află pe o ridicătură, singura pe o rază de câţiva kilometri. Chiar de la distanţă este măreaţă şi impresionantă.
Ne-am continuat drumul, care era cunoscut şi am văzut indicatoarele de circulaţie spre localităţi şi locuri unde am fost acum zece ani: "le chemin des Dames", " Foret de St-Gobain", "Caucy-le-Chatau" şi "La Fere".

După ce am parcurs în jur de o sută de km am ajuns la Saint-Quentin. De departe se vedea Bazilica construită începând din secolul al XIII-lea. Nu am oprit în oraş şi ne-am continuat drumul spre Fayet un sat aflat la 3 km de oraş, unde locuieşte familia Tupigny, prietenii la care o să înnoptăm de trei ori.

Fayet este un sat vechi, care a fost distrus aproape în întregime de nemţi în timpul primului război mondial. Prin 1960 o firmă de construcţii a cumpărat teren într-o pădure de la marginea satului, l-a parcelat în loturi cu o arie cuprinsă între 1.000 şi 5.000 de m² şi a construit drumuri, canalizare şi a instalat curent electric. A vândut doritorilor respectivele loturi unde aceştia şi-au construit case foarte moderne, foarte bine împărţite, care par mici pe dinafară dar sunt mari pe dinăuntru. Au fost tăiaţi numai copacii care au trebuit, eliberând locul pentru construcţie, restul, dintre care unii efectiv seculari, rămânând în picioare. Fiind o zonă rezidenţială, este interzisă cultivarea legumelor şi creşterea păsărilor, astfel că printre copacii aceia bine îngrijiţi se află o mulţime de flori şi de arbuşti ornamentali. Sunt multe conifere, dar şi arbori exotici, cum ar fi cedrul de Liban.

Satul are aproximativ 400 de locuitori, din care jumătate stau în zona rezidenţială. Aici, pe strada "Aleea plopilor" stau şi prietenii noştri într-o "căsuţă" superbă care se termină cu o terasă. La demisol sunt cele două garaje, un apartament pentru oaspeţi, o cămară şi instalaţia de încălzire centrală care funcţionează din octombrie până în aprilie.

I-am găsit acasă pe Gilbert şi Jaqueline Tupigny, care se aşteptau să sosim mai înspre seară. Curtea lor, aflată în spatele casei, nu prea a suferit multe schimbări în aceşti 10 ani de când nu am mai fost la ei. Până şi gardul lor verde, dintr-o specie de conifere, era la fel, necrescând deloc între timp.
Secretul consta în tăierile repetate la locul şi la momentul potrivit. Am remarcat totuşi că aleea din piatră albă măruntă, care duce de la poarta de intrare la garaje, a fost betonată.
Ne-am aşezat pe terasă şi la o bere alsaciană, am început să discutăm despre schimbările care au avut loc la noi şi la ei de când nu ne-am mai văzut.

Jaqueline a mai fost de trei ori în România şi ne-am întâlnit de fiecare dată, dar pe Gilbert nu l-am mai văzut de un deceniu. Deşi are 76 de ani este foarte sprinten şi viguros, conduce încă maşina şi este deosebit de spiritual. Mi-am zis în sinea mea că printre altele şi alimentaţia franţuzească bogată în legume şi foarte săracă în grăsimi, îi face pe vârstnicii francezi să fie efectiv mult mai "tineri" decât românii de aceiaşi vârstă (caz concret mama şi soacra mea).

Ne-am instalat apoi în apartamentul de la demisol, pe care l-am ocupat şi acum 10 ani şi ne-am odihnit pentru că seara eram invitaţi la masă la familia Loze, părinţii lui Frederique, pe care am vizitat-o în Bruges. Aici se găseau, în diferite faze de execuţie, tablourile lui Gilbert, care de vreo doi ani s-a apucat de pictură.

Deşi locuinţa familiei Loze era cam la 300 m, am mers la ei cu noua maşină a lui Gilbert, o Mazda cumpărată de ocazie, care nu avea încă 3 ani. În 1991 Gilbert era total împotriva maşinilor care nu erau fabricate în Comunitatea Europeană şi mai ales împotriva celor japoneze. Faptul că era posesorul unei Mazde dovedeşte că părerile sale s-au revizuit în noul mileniu în care proaspăt am intrat.

Familia Loze are patru copii, ca de altfel majoritatea familiilor picarde. Cea mai mare, Frederique, am văzut că este la Bruges, urmează doi băieţi Alexis şi Ivan şi cea mai mică Caroline. Pater familias, Frederic, este farmacist în Saint-Quentin, iar Monique, soţia lui este casnică. Am mai vizitat familia Loze şi acum 10 ani, când copii erau mici. Monique a mai fost de două ori în România şi bineînţeles că ne-am întâlnit de fiecare dată.

Frederic a făcut, cu greu, un foc de cărbuni şi a fript la grătar nişte produse asemănătoare cu caltaboşii de pe la noi şi nişte felii de carne. Am mâncat respectivii caltaboşi, dar nu erau buni deloc, cel puţin fripţi la grătar.
Probabil că şi ceata de lăcuste, copiii, erau de aceiaşi părere ca şi mine şi au devorat de la început carnea, astfel încât populaţiei mature nu i-a mai rămas nici măcar o felie. Între timp s-a înnoptat şi am rămas în continuare în grădină la discuţii.

La familia Loze.

În grădină.

Am intrat în casă.

Destul de târziu ne-am întors acasă şi ne-am culcat în "apartamentul nostru".