Calais - Saint Quentin (Fayet)

Dimineaţa ne-am trezit, ne-am făcut toaleta şi am mers să luăm micul dejun în sala de mese a hotelului. Evident că era numai micul dejun dulce (franţuzesc): o felie de pâine, unt, dulceaţă şi o ceaşcă de ceai sau cafea. Unde sunt "mic- dejunurile" de la Viena, Bruges sau chiar de la Luxemburg?

Aşa se păstrează silueta clientului şi se fac economii de către proprietarii de hoteluri.

Am predat camera şi am plecat din nou la Calais pentru că soţia mea voia să vadă dacă s-a ridicat nivelul apei după reflux în portul de agrement. Am ajuns în port, nivelul apei era ridicat şi ne-am îndreptat din nou spre Coquelles.

Fiind duminică municipalitatea a organizat nu ştiu ce sărbătoare folclorică prevăzută cu defilare, care după o lege a lui Murphy se desfăşura tocmai pe drumul pe care trebuia să mergem noi. Ne-am trezit cu strada închisă şi fără nici un indicator care să arate pe unde să ocolim. Cu toate că străzile sunt drepte, paralele sau perpendiculare între ele, nu am reuşit să ajungem în centru decât după ce ne-am învârtit câţiva kilometri.

Am revenit în Coquelles şi am luat-o pe drumul de coastă. În dreapta noastră era marea şi ne-am oprit mai întâi la Cap Blanc Nez (Nasul Alb). Este punctul din care distanţa dintre Franţa şi Anglia este cea mai scurtă. Undeva departe se vedea coasta albă a Angliei.

La Capul...

Blanc Nez.

Am continuat drumul şi ne-am oprit apoi la Cap Gris Nez (Nasul Gri), aflat la câţiva kilometri spre sud. Aici drumul de acces de la şosea la cap este mai prost, o porţiune este neasfaltată şi cu gropi.
Din parcare până la mare este o porţiune de teren plină de buruieni. Undeva jos pe plajă se văd rămăşiţele unor cazemate din beton construite de nemţi în timpul războiului. Fiind senin şi de aici se vedea în depărtare coasta engleză.

Capul Gris Nez.

Am continuat drumul de coastă, am oprit la Boulogne-sur-Mer, principalul port francez de pescari şi în acelaşi timp, o căutată staţiune balneară. Oraşul are cam 45.000 de locuitori, dar împreună cu suburbiile are o populaţie dublă. Există aici o foarte dezvoltată industrie de conservare a peştelui.

Am venit la Boulogne-sur-Mer să ne îndeplinim două obiective: o baie în Pasul de Calais şi vizitarea acvariului Nausicaa. Primul obiectiv a căzut foarte repede din cauza vântului rece care astăzi, deşi senin, a făcut ca plaja să fie goală.

Ne-am învârtit prin toate parcările din jurul acvariului, dar nu am găsit absolut nici un loc liber. Am coborât atunci pe parcarea imensă de pe faleză, prevăzută din loc în loc cu aparate automate de taxat şi cu multe locuri libere. Am introdus 10 FF, am scos tichetul şi când mă uit pe el, era valabil până la ora 10 şi 50. Cum era trecut de ora 11, am crezut că aparatul m-a jefuit, dar uitându-mă mai atent am văzut că parcarea era valabilă până luni la ora indicată. Fiind duminică şi aici parcarea era gratuită. Japonezii au pierdut un război din cauza lipsei de informaţie; eu numai 10 franci.

Acvariul Nausicaa este situat la marginea plajei, la intrarea în port şi este unul din cele mai mari şi bine dotate acvarii din Europa.

Biletul de intrare la Acvariu.

Pentru că în acest an împlinea vârsta de 10 ani, acvariul avea câteva expoziţii speciale, pe lângă ceea ce se prezintă de obicei. Vizita se desfăşura urmărind exponatele aşezate după 35 de teme (Planctonul, De la suprafaţă la fund, Platoul continental, Reciful: un baraj viu împotriva oceanului, Oceanul, ultima frontieră, etc). Se puteau vedea animalele marine în mediul lor ambiant.

La Acvariul Nausicaa.

După ce am ieşit de la acvariu am mers pe plajă şi ne-am cumpărat câte un carton cu preparate marine, peşte şi nu mai ştiu ce alte vieţuitoare, un sos roşu şi cartofi pai, ansamblul acesta fiind foarte gustos şi hrănitor.

După o scurtă plimbare în port, pe la ora trei, am luat maşina din parcarea plătită pentru a doua zi şi am plecat pe un drum naţional spre Abbeville şi Amiens.

Şoseaua a fost foarte liberă, ne-am întâlnit doar cu câteva maşini pe întregul parcurs. În centrul fiecărui sat se afla celebrul semafor de la unica trecere de pietoni şi deşi străzile erau aproape pustii, opream şi aşteptam să se facă verde. După ce am parcurs 136 km am ajuns în Amiens.

Amiens capitala Picardiei este un oraş cu o populaţie de aproximativ 140.000 de locuitori. Este centru administrativ şi comercial, este reşedinţă episcopală, are academie, universitate şi curte de apel. Celebritatea însă, şi-o datorează impunătoarei sale catedrale, una din cele mai remarcabile capodopere care reprezintă apogeul artei gotice din secolul al XIII-lea. Este una dintre cele patru mai mari catedrale din nordul Franţei: Laon, Reims, Beauvais şi Amiens.

În 1206, comunitatea cetăţenilor din Amiens, şi-a procurat de la Constantinopol o bucată din capul Sfântului Ioan-Botezătorul. Ca lăcaş de păstrare a relicvei, cei din Amiens au hotărât să construiască cea mai mare biserică din Franţa.

Construcţia a durat, în prima fază, între 1220 şi 1288.

Între 1366-1402 s-au ridicat turnurile, între 1508-1519 s-au făcut stranele, sculptate în lemn şi unice în lume, iar între 1529-1533 s-a construit fleşa impresionantă prin înălţimea sa.

Celebrul arhitect al lui Napoleon al III-lea, Viollet le Duc (1814-1879), restauratorul celor mai importante vechi monumente franceze, a dirijat lucrările de restaurare ale catedralei între 1849-1874. În 1981 UNESCO a clasat catedrala printre capodoperele patrimoniului mondial.

Am văzut mai înainte Catedralele din Laon şi din Reims şi deşi dimensiunile lor sunt apropiate de ale Catedralei din Amiens, acesta pare mai mare datorită înălţimii sale. Are lungimea de 145 m, lăţimea în dreptul transeptului de 70 m, înălţimea bolţii navei de 43 m, înălţimea turnurilor de 66 respectiv 65 m şi înălţimea fleşei de 113 m.

Catedrala din Amiens.

Fiind duminică după-amiază, am găsit loc de parcare chiar în apropierea catedralei. După ce am intrat, timp de mai bine de o oră, am înconjurat-o pe margini şi apoi am parcurs în cele două sensuri nava centrală. Am aprins câteva lumânări pentru morţii noştri şi fiind în întârziere, am plecat cu părere de rău.

Am intenţionat să ne continuăm călătoria tot pe drumul naţional, pentru a evita "peiajul", dar urmând indicatoarele rutiere spre Saint-Quentin am ajuns la autostradă. Dacă s-a întâmplat aşa, am decis să mergem pe aceasta.

Când am luat traseele de pe internet, din Ghidul Michelin, înainte de plecarea din ţară, scria acolo că autostrada dintre Amiens şi Saint Quentin se va da în folosinţă pe 29 iunie 2001. Constructorii s-au ţinut de cuvânt pentru că, după o lună şi ceva, noi circulam pe ea.

Distanţa de 80 km am parcurs-o în aproximativ 45 de minute şi la intrarea pe "Aleea Carpenilor" din Fayet am văzut în oglinda retrovizoare maşina doamnei Tupigny, care împreună cu Gilbert, se întorceau dintr-o vizită pe care au făcut-o fiului lor la Vermand, un sat situat la vreo 20 km de Fayet. Înseamnă că am ajuns exact la timp, Gilbert fiind un om care apreciază punctualitatea partenerilor.

Am parcat maşina, de astă dată în garaj, pentru că acesta comunica cu apartamentul nostru şi era mai uşor să ne aducem bagajele în cameră. Ne-am schimbat şi ne-am pregătit pentru cina la care era invitată aripa bătrână a familiei Loze, Monique şi Frederic.

După ce au sosit invitaţii, cina a debutat cu vizionarea pozelor de la nunta nepotului familiei Tupgny, Guillaume, care a avut loc cu două săptămâni mai devreme, poze în posesia cărora familia a intrat tocmai în acea zi. Era o nuntă luxoasă, mirele şi socrii erau îmbrăcaţi în smoching, soacrele în toalete cu pălării, iar copiii care purtau trena rochiei miresei în nişte costume proiectate de mireasă însăşi.

Am discutat mult, inclusiv despre drumul nostru de a doua zi la Paris.

Ne-am culcat cam pe la miezul nopţii cu gândul la călătoria de a doua zi.