Fayet 2001

Oraş: Fayet
Coordonate Geografice: 49g52m12s N  03g15m08s
Ţara: Franţa
Populaţia: 580 locuitori
Data sejur: 3 - 4, 5 -  6 August; 12, 13 August 2001
Locuinţă: 28 Alee des Charmes 

3 August. Am plecat de la hotelul din Luxemburg şi repede am ajuns pe Autostrada de Paris.

Nu mergeam încă la Paris, urmând să vizităm întâi nordul Franţei. Aşa că, vom parcurge mai întâi autostrada de Strasbourg până la Metz, vom intra apoi pe autosrada de Paris până la Reims şi de acolo pe autostrada de Calais până la Saint Quentin.

Pe măsură ce înaintam, cerul devenea din ce în ce mai noros. Am intrat în mica provincie din sud, Pământurile Roşii ( Terres Rouges) şi am trecut pe lângă orăşelul Bettembourg, aflat cam la 10 km de capitală şi la 5 km de graniţa franceză. După câteva minute o tablă indicatoare ne avertiza că ne aflăm pe teritoriu francez şi că viteza maximă admisă este de 130 km/h şi pe vreme rea de 110 km/h.

După aproximativ cinci minute s-a pornit o ploaie torenţială care m-a împiedecat să văd bine, deşi ştergătoarele de parbriz mergeau cu viteza maximă. Nu ştiu, dar parcă pe ceilalţi parteneri de trafic, ploaia nu-i afecta, ei rulând în continuare cu peste 110 km/h. Când depăşeam câte un tir parcă înotam prin apa stropită de acesta. M-am plasat frumos pe banda din dreapta şi am încercat să nu depăşesc decât atunci când era strict necesar. Deşi mergeam cu 90 km/h, din cauza ploii aveam impresia că abia ne târâm. Încadrat de tiruri, în apropierea Metz-ului nu am văzut decât târziu indicatorul spre dreapta pentru Reims şi am luat-o spre Strasbourg. Am repetat clasica manevră de a ieşi la prima poartă de pe autostradă, de a o traversa şi de a intra pe celălalt sens. La ieşire am avut o viteză ceva mai mare şi puţin am derapat pe şoseaua udă, dar luând piciorul de pe frână, maşina şi-a revenit şi totul a fost bine.

După câţiva kilometri parcurşi pe autostrada spre Reims a apărut ceea ce va fi cel mai detestat fenomen pentru mine pe autostrăzile franceze: apariția indicatorului  le peage autoroutiers.

Franţa are o bogată reţea de autostrăzi pe care şi le-a construit şi modernizat mai ales în anii 60. Statul francez, neavând bani pentru această uriaşă lucrare, a încredinţat construirea autostrăzilor unor companii particulare.
Aceste companii au primit dreptul de a percepe o taxă pentru folosirea lor de către automobilişti (le peage) pe un timp de câţiva ani, urmând să-şi scoată banii investiţi şi eventual să realizeze şi anumite profituri. Afacerea s-a dovedit profitabilă şi după ce companiile de construcţii au fost răsplătite, statul a decis să păstreze "peage"-ul în continuare, banii realizaţi fiind folosiţi, în cea mai mare parte, pentru întreţinerea autostrăzilor. Probabil că Germania,  Belgia,  Olanda  sau  Luxemburgul  nu au nevoie de această cale de obţinere a fondurilor pentru întreţinerea şi modernizarea autostrăzilor, astfel că acolo nu există "peage" şi autostrada e folosită în mod gratuit.

Am intrat în punctul de plată şi de la un automat am luat tichetul. Bariera se deschide şi se intră pe autostradă. La ieşire există întotdeauna punct de plată, prezinţi tichetul funcţionarului din borcan, îţi spune suma datorată, în funcţie de kilometri parcurşi, o plăteşti, se ridică bariera şi părăseşti autostrada. Pe tot drumul nostru, care cuprindea inclusiv porţiunea din Luxemburg, precum şi cea din Franţa care era gratuită, adică pentru 350 km, motorina consumată a costat 19 € iar peage-ul 14 €. În Franţa luxul de a folosi autostrada se "peiază".

Autostrăzile franceze sunt în stare foarte bună şi foarte bine semnalizate. După propria mea clasificare se află pe locul trei, după cele din Olanda şi Germania.

După ce am plătit, ploaia şi-a mai redus intensitatea, am circulat mult mai bine în continuare şi după o sută de kilometri parcurşi ne aflam în împrejurimile Verdun-ului. Am oprit într-o parcare, care probabil se afla în apropierea locurilor unde s-au dat vestitele lupte din primul război mondial şi am luat motorină.

Parcurseserăm de la precedenta umplere a rezervorului, în Amsterdam, 731 de km cu un consum mediu de 5,76 l/100 km. Am intrat în magazinul din parcare, care aveam să constat că în Franţa toate aveau cam aceiaşi mărime, formă şi mod de împărţire şi am achitat preţul motorinei, cu cartea de credit. Acum zece ani litrul de motorină costa aici în jur de 3,5 franci. Acum el costa 5,75 FF (0,88 €). Au mers şi ei înainte în felul lor. Cea mai scumpă motorină este şi aici la pompele de pe autostradă şi cea mai ieftină la cele din parcările super-magazinelor unde ajunge să fie chiar cu ceva sub 5 FF, care la un plin se simte, mai ales la bugetul turistului român.

Am mers mai departe pe un cer la fel de înorat, dar am avut noroc că nu a mai plouat. După 200 de km am ieşit de pe autostradă la poarta 24  Reims-Cathedrale.

Am trecut pe lângă mai multe locuri libere de parcare, dar am vrut să găsim unul cât mai aproape de catedrală. Aici a intervenit din nou  Murphy  prin legea sa care spune  să te mulţumeşti cu un lucru prost, pentru că în caz contrar vei ajunge să te mulţumeşti şi cu unul mult mai prost  (am citat din memorie). Aşa că în jurul catedralei nu era absolut nici un loc liber de parcare şi m-am dus şi m-am tot dus vreun kilometru, până am găsit unul. După ce am parcat şi am vrut să plătesc parcarea, am văzut şi un lucru bun în  Franţa,  faţă de  Olanda  de exemplu. În primul rând plata orei de parcare este de maximum 6 FF ( 0,91 €), faţă de 5NLG ( 2,26 €) în  Olanda,  apoi în  Franţa  parcarea se plăteşte între orele 8- 12 şi 14-18 în timp ce în  Olanda  se plăteşte între orele 9-22. În  Franţa  duminica nu se plăteşte parcarea, în timp ce în  Olanda,  în ziua de duminică se plăteşte exact ca şi în oricare altă zi. Pentru că tocmai trecuse de ora 12, parcarea era gratuită. Parcarea nu se plăteşte între 12-14 pentru că în acest interval se dau pauzele de masă ale angajaţilor, care să poată să meargă cu maşinile lor la restaurantele sau bistro-urile unde mănâncă de prânz.

Am pornit pe jos spre catedrală, memorând numele străzilor pe care treceam pentru a şti să revenim la maşină.

Reims-ul de astăzi este un oraş cu peste 185.000 de locuitori şi este capitala districtului  Marne  din provincia  Champagne. Are o universitate fondată în 1548, are o industrie în profilul mecanic, electric, sticlărie şi mai ales este vestit în prepararea şampaniei. Dar celebritatea mondială a oraşului a fost adusă de
Catedrala sa Notre Dame.


Am avut ocazia să fiu la  Reims  în septembrie 1991 şi atunci am vizitat fabrica de şampanie  Madame Pommery,  mai precis o parte din pivniţele ei, apoi  Catedrala  şi  Palatul Episcopal. Mai bine de trei ore am stat în catedrală, am urmărit fiecare detaliu şi pot spune că a fost unul din cele mai impresionante lucruri văzute în sejurul de trei săptămâni de atunci din  Franţa.

Era firesc că dacă trecem din nou, după zece ani, prin oraş să mergem la catedrală. Nu ştiu ce să spun, dar parcă acum catedrala nu mai era aşa de înaltă, de monumentală şi aşa de stârnitoare de entuziasm ca şi atunci.
(Îmbătrânim contesă... Îhî... se mai întâmplă).

În faţa Catedralei din Reims.

Vizita de acum a durat vreo jumătate de oră, după care am venit la maşină. Din cauza "peage" -ului am hotărât să mergem în continuare pe drumul naţional şi să nu mai trecem pe la  Catedrala din Laon,  pe care am văzut-o şi pe ea în urmă cu zece ani şi măcar aceasta să nu ne mai dezamăgească.

Drumurile naţionale franceze se aseamănă cu cele din  Olanda,  sunt ceva mai înguste decât la noi, sunt cu suprafaţa netedă ca sticla şi se poate circula în afara localităţilor cu 90 km/h, viteză cu care cam circulă toată lumea, astfel încât nu trebuie să depăşeşti. În localităţi însă se circulă cu maximum 50 km/h şi există în fiecare cel puţin o trecere de pietoni semnalizată, unde aştepţi enorm de mult să se facă verde, deşi nu prea trece în acest timp nici un pieton.

Când am trecut pe lângă  Laon  am văzut de la mare distanţă catedrala care se află pe o ridicătură, singura pe o rază de câţiva kilometri. Chiar de la distanţă este măreaţă şi impresionantă.

Ne-am continuat drumul, care era cunoscut şi am văzut indicatoarele de circulaţie spre localităţi şi locuri unde am fost acum zece ani: "le chemin des Dames",  " Foret de St-Gobain",  "Caucy-le-Chatau" şi "La Fere".

După ce am parcurs în jur de o sută de km am ajuns la  Saint-Quentin. De departe se vedea  Bazilica  construită începând din secolul al XIII-lea. Nu am oprit în oraş şi ne-am continuat drumul spre  Fayet  un sat aflat la 3 km de oraş, unde locuieşte familia Tupigny, prietenii la care o să înnoptăm de trei ori. Am mai stat la ei trei săptămâni în 1991.

I-am găsit acasă pe Gilbert şi Jacqueline Tupigny, care se aşteptau să sosim mai înspre seară. Curtea lor, aflată în spatele casei, nu prea a suferit multe schimbări în aceşti 10 ani de când nu am mai fost la ei. Până şi gardul lor verde, dintr-o specie de conifere, era la fel, necrescând deloc între timp.
Secretul consta în tăierile repetate la locul şi la momentul potrivit. Am remarcat totuşi că aleea din piatră albă măruntă, care duce de la poarta de intrare la garaje, a fost betonată.
Ne-am aşezat pe terasă şi la o bere alsaciană, am început să discutăm despre schimbările care au avut loc la noi şi la ei de când nu ne-am mai văzut.

Jacqueline a mai fost de trei ori în România  şi ne-am întâlnit de fiecare dată, dar pe Gilbert nu l-am mai văzut de un deceniu. Deşi are 76 de ani este foarte sprinten şi viguros, conduce încă maşina şi este deosebit de spiritual. Mi-am zis în sinea mea că printre altele şi alimentaţia franţuzească bogată în legume şi foarte săracă în grăsimi, îi face pe vârstnicii francezi să fie efectiv mult mai "tineri" decât românii de aceiaşi vârstă (caz concret mama şi soacra mea).

Ne-am instalat apoi în apartamentul de la demisol, pe care l-am ocupat şi acum 10 ani şi ne-am odihnit pentru că seara eram invitaţi la masă la familia Loze, părinţii lui Frederique, pe care am vizitat-o în  Bruges. Aici se găseau, în diferite faze de execuţie, tablourile lui Gilbert, care de vreo doi ani s-a apucat de pictură.

Deşi locuinţa familiei Loze era cam la 300 m, am mers la ei cu noua maşină a lui Gilbert, o  Mazda  cumpărată de ocazie, care nu avea încă 3 ani. În 1991 Gilbert era total împotriva maşinilor care nu erau fabricate în  Comunitatea Europeană  şi mai ales împotriva celor japoneze. Faptul că era posesorul unei Mazde  dovedeşte că părerile sale s-au revizuit în noul mileniu în care proaspăt am intrat.

Familia Loze are patru copii, ca de altfel majoritatea familiilor picarde. Cea mai mare, Frederique, am văzut că este la Bruges, urmează doi băieţi Alexis şi Ivan şi cea mai mică este Caroline. Pater familias,  Frederic, este farmacist în  Saint-Quentin,  iar Monique, soţia lui este casnică. Am mai vizitat familia Loze şi acum 10 ani, când copii erau mici. Monique a mai fost de două ori în  România  şi bineînţeles că ne-am întâlnit de fiecare dată.

Frederic a făcut, cu greu, un foc de cărbuni şi a fript la grătar nişte produse asemănătoare cu caltaboşii de pe la noi şi nişte felii de carne. Am mâncat respectivii caltaboşi, dar nu erau buni deloc, cel puţin fripţi la grătar.
Probabil că şi ceata de lăcuste, copiii, erau de aceiaşi părere ca şi mine şi au devorat de la început carnea, astfel încât populaţiei mature nu i-a mai rămas nici măcar o felie. Între timp s-a înnoptat şi am rămas în continuare în grădină la discuţii.

La familia Loze.

În grădină.

Am intrat în casă.

Destul de târziu ne-am întors acasă şi ne-am culcat în "apartamentul nostru".

4 August.  După ce ne-am trezit, am luat micul dejun cu familia Tupigny. Pentru că preotul satului era în concediu (este luna August), Jacqueline urma să oficieze pentru prima dată o înmormântare.

Datorită salariilor mici precum şi a obligaţiei de a rămâne celibatari, foarte puţini tineri francezi îmbrăţişează cariera de preot. Chiar şi absolvenţii institutelor teologice preferă după încheierea studiilor să se facă profesori. S-a ajuns astfel în  Franţa  la o criză de preoţi, mai ales în parohiile de la ţară. Pentru a ameliora cât de cât situaţia, autorităţile ecleziastice franceze au permis, ca în anumite situaţii, preoţii să fie înlocuiţi de femei care au absolvit un curs organizat de respectivele autorităţi.

Jacqueline a absolvit cursul şi creându-se acea situaţie specială avea să oficieze tocmai înmormântarea unei prietene. Era bineînţeles emoţionată şi pe noi ne-a lăsat în seama lui Gilbert, care avea să ne conducă până în centrul comercial al  Saint-Quentin-ului  care se găsea la marginea  Fayet-ului.

Centrul comercial care se întinde pe câteva hectare, este format dintr-o parcare imensă, gratuită, o benzinărie şi câteva supermagazine. Unul este cu produse alimentare, altul cu mobilier, altul cu articole sportive şi unul cu unelte pentru "bricolage", acele mici reparaţii sau efectuarea unor lucrări pe care francezii şi le fac "cu mâna lor" şi de care sunt foarte mândri. În faţa magazinului se află, prinse unul în altul o mulţime de coşuri pe roţi, pentru transportul cumpărăturilor. Introducând o monedă de 10 franci în lăcaş, coşul se desprinde şi poate fi utilizat de client. Dacă în final îl aduce la loc, cei 10 franci vor fi recuperaţi, dacă nu, se va găsi careva să-l ducă la loc şi să încaseze banii. La fel era și acum 10 ani și suma de la coș nu s-a mai ridicat, așa cum s-a întâmplat la benzină și la majoritatea produselor cu necesitate cotidiană.

Am cumpărat mâncare şi apă minerală pentru drum, ne-am despărţit de Gilbert şi am intrat, chiar din apropierea centrului comercial, pe autostrada de  Calais.

5 August. Am plecat din  Calais  şi după ce am vizitat  Catedrala din Amiens  ne-am îndreptat spre Fayet.

Am intenţionat să ne continuăm călătoria tot pe drumul naţional, pentru a evita "peiajul", dar urmând indicatoarele rutiere spre  Saint-Quentin  am ajuns la autostradă. Dacă s-a întâmplat aşa, am decis să mergem pe aceasta.

Când am luat traseele de pe internet, din  Ghidul Michelin,  înainte de plecarea din ţară, scria acolo că autostrada dintre Amiens şi Saint Quentin se va da în folosinţă pe 29 iunie 2001. Constructorii s-au ţinut de cuvânt pentru că, după o lună şi ceva, noi circulam pe ea.

Distanţa de 80 km am parcurs-o în aproximativ 45 de minute şi la intrarea pe "Aleea Carpenilor" din Fayet  am văzut în oglinda retrovizoare maşina doamnei Tupigny, care împreună cu Gilbert, se întorceau dintr-o vizită pe care au făcut-o fiului lor la  Vermand,  un sat situat la vreo 20 km de  Fayet.  Înseamnă că am ajuns exact la timp, Gilbert fiind un om care apreciază punctualitatea partenerilor.

Am parcat maşina, de astă dată în garaj, pentru că acesta comunica cu apartamentul nostru şi era mai uşor să ne aducem bagajele în cameră. Ne-am schimbat şi ne-am pregătit pentru cina la care era invitată aripa bătrână a familiei Loze, Monique şi Frederic.

După ce au sosit invitaţii, cina a debutat cu vizionarea pozelor de la nunta nepotului familiei Tupgny, Guillaume, care a avut loc cu două săptămâni mai devreme, poze în posesia cărora familia a intrat tocmai în acea zi. Era o nuntă luxoasă, mirele şi socrii erau îmbrăcaţi în smoching, soacrele în toalete cu pălării, iar copiii care purtau trena rochiei miresei în nişte costume proiectate de mireasă însăşi.

Am discutat mult, inclusiv despre drumul nostru de a doua zi la  Paris.

Ne-am culcat cam pe la miezul nopţii cu gândul la călătoria de a doua zi.

6 August. Era luni 6 August, comemorarea a 56 de ani de la lansarea primei bombe atomice asupra  Hiroşimei,  eveniment pe care l-am adus la cunoştinţa familiei Tupigny, în timp ce luam micul dejun. După acesta ne-am împachetat, ne-am luat rămas bun, urmând să ne mai întâlnim duminica următoare.

Am plecat şi urmând sfatul lor nu am intrat pe autostradă în Fayet ci ne-am dus pe un drum naţional prin  Ham  şi  Nesle  până la  Roye  unde am intrat pe autostrada de  Paris.

12 August. Venind de la  Tours  ne-am descurcat foarte bine pe  Centurile Parisului, urmărind indicaţiile de pe  Ghidul Michelin  şi am ajuns relativ uşor pe  Autostrada Paris-Lille, care se continuă spre Belgia  şi trece în apropiere de  Saint Quentin.

Am oprit într-o parcare din apropierea orăşelului  Ressons,  unde am mâncat sandviciurile pregătite de Anick.
Pentru că stăteam bine cu timpul, mult mai bine decât cu banii, ne-am gândit să evităm  peiage-ul şi să continuăm drumul spre  Saint Quentin  pe şoseaua naţională.

Fiind dumunică drumul a fost foarte liber şi am ajuns destul de repede la  Saint Quentin.

Saint Quentin este un oraş coliniar cu Parisul şi Bruxelles-ul şi este la 150 de km de fiecare. Se mai găseşte la 85 km est de Amiens şi la 110 km sud de Lille. Oraşul este foarte aproape de două autostrăzi care aproape îl traversează:  Autostrada Reims- Calais  şi  Autostrada Saint Quentin-Amiens, care în viitor se va continua până în  Le Havre. Are o populaţie de 59000 de locuitori. În Evul Mediu o mare parte din populaţia sa făcea parte din burghezia bogată. Aceştia şi-au construit case trainice şi confortabile, în diferite stiluri, care sunt folosite şi astăzi şi dau o frumuseţe aparte oraşului. Cea mai impozantă zonă este  Piaţa Primăriei  (Hotel de Ville).

După ce am parcat maşina, ne-am dus direct în Piaţa Primăriei. Am găsit-o pe aceasta îngropată în totalitate sub un strat de nisip fin, pe care erau câteva piscine gonflabile cu vreun jumătate de metru de apă în ele, cu palmieri de plastic în jur şi cu o mulţime de copii lipăind prin ele. Primăria asigura acum, în al cincilea an consecutiv, pe toată perioada verii, posibilitatea acelora care nu pot merge la mare, să beneficieze acasă de  plăcerile ei,  în centrul pavat de câteva sute de ani al oraşului.

Pe noi personal nu ne-a încântat deloc respectiva iniţiativă. In loc să admirăm o piaţă frumoasă, cu o arhitectură impresionantă specifică  Evului Mediu  sau  Renaşterii, am văzut un fel de maidan, unde nişte copii mai mult sau mai puţin curaţi, îşi închipuiau că se află pe o plajă de la mare. Franţa  are peste 3400 de km de coastă. În România,  unde sunt 225 de km de coastă din care doar 70 sunt activi, fiecare copil reuşea ca măcar la doi ani o dată să petreacă o vacanţă la mare. Oricât de săraci ar fi părinţii lor, chiar ajutorul de şomaj este mai mare la francezi, decât salariul mediu pe economie de la noi. Credem că era o măsură de  populism,  care dăuna aspectului oraşului.

Primăria din Saint Quentin.

Am plecat pe strada pietonală care leagă  Primăria  de  Bazilică.  Aici oraşul şi-a recăpătat prestanţa sa, cunoscută de noi de acum 10 ani.

Primăria în fundal.

În secolul al XIII-lea s-a construit în Saint Quentin o biserică gotică care la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost ridicată la rangul de Bazilică. Bazilica a fost foarte distrusă în primul război mondial şi a fost restaurată începând din 1919, o bună bucată de timp în epoca interbelică.

În faţa Bazilicii.

În 1991 am fost în Bazilică şi am asistat şi la câteva slujbe, împreună cu familia Tupigny. Tot atunci am urcat pe o scară în spirală, îngustă şi abruptă, situată în zidul foarte gros al edificiului,  până pe cerdacul care înconjoară biserica sub acoperiş, pe la 40 de metri inălţime, respectivul cerdac având şi porţiuni cam nerezistente.

 Am intrat în ea din nou şi împreună cu alţi vizitatori am parcurs-o atât pe laterale cât şi pe mijloc. În Biserică se află mormântul patronului oraşului,  Sfântul Quentin,  mort în împrejurimi în jurul anului 300. În cei zece ani schimbările produse în biserică au fost insesizabile pentru noi.

Am revenit în parcare, am luat maşina şi am plecat spre  Fayet. Temându-ne ca nu cumva să ajungem prea devreme la familia Tupigny, am mers în  Centrul Comercial  să cumpărăm motorină. Fiind duminică însă, pompele nu funcţionau. Ca să ies am dat cu spatele şi m-am urcat din greşeală pe o bordură pe care nu o vedeam din maşină. Când roata a căzut de pe bordură, janta s-a lovit de aceasta, s-a îndoit şi tot aerul din roata dreapta spate a ieşit afară.

Am coborât şi am pus în locul roţii normale, roata de rezervă. La  Vento-ul nostru roata de rezervă avea doar jumătate din grosimea unei roţi obişnuite şi nu era indicat să mergi cu ea decât sub 60 de km, până la prima vulcanizare unde să îţi repari roata obişnuită.

Am mers la Gilbert şi la Jacquelina le-am spus de incident şi a zis Gilbert că vom merge mâine dimineaţă în Saint Quentin  la vulcanizarea al cărui client este.

Am cinat, am povestit despre drumul nostru la  Paris  şi pe Valea Loarei, despre castelele vizitate şi despre familia Tryoen. Aceştia din urmă se cunoşteau cu ei, pentru că au stat vreo cinci ani în Fayet.

 Seara ne-am culcat şi destul de necăjit, pentru incidentul avut, am adormit totuşi pentru că eram obosit.

13 August. Imediat după micul dejun eu şi Gilbert ne-am dus în Saint Quentin la atelierul de vulcanizare. Lucrătorul a dat jos anvelopa, a luat janta şi a început să îndrepte îndoitura cu un ciocan. A pus cauciucul la loc şi l-a umflat. Cauciucul nu a ţinut aerul şi s-a dezumflat. Eu am vrut să cumpăr o jantă nouă, pe care ei o puteau comanda şi ar fi ajuns la atelier peste mai puţin de o oră. Gilbert a zis ca să mai încerce. După două încercări cauciucul a ţinut aerul şi măsurându-l de mai multe ori am văzut că nu-l scapă. A montat roata, am plătit manopera şi am plecat la Fayet.

Ne-am luat rămas bun de la familia Tupigny, le-am mulţumit pentru ospitalitatea lor şi am promis să ne mai revedem în România.

Am mers în Centrul Comercial, am luat acum motorină că era deschis şi am intrat pe autostrada spre Olanda.