Paris 2001

Oraş: Paris
Coordonate Geografice: 48g51m12s N  02g20m55s E
Ţara: Franţa
Populaţie: 2200000 (6500000 cu suburbii) locuitori
Data Sejur: 6-9 August 2001
Locuinţă: Hotel Etap

6 August. Drumul de la Fayet a fost parcurs în condiţii bune, am trecut prin apropierea oraşelor  Compiegne  şi  Senlis  şi pe lângă  Parcul Asterix,  pe care le-am vizitat cu zece ani în urmă. Am trecut şi pe lângă aeroportul  Charles de Gaulle.  Totul a mers bine cu excepţia încadrării greşite pe o altă autostradă în suburbia pariziană  Gonesse.  Am intrat în oraşul, care la ora 11 era pustiu, m-am tot învârtit până am găsit un indicator spre aeroportul  Charles de Gaulle,  şi am revenit pe drumul cel bun, intrând pe celălalt sens al autostrăzii. Am reuşit să urmăm corect itinerarul scos din  Ghidul Michelin,  am ajuns pe a doua autostradă de centură a Parisului,  Peripherique Interieur  şi după 2 km am ieşit de pe autostradă la  Porte de Vincennes.  Hotelul nostru se afla chiar în apropierea  Porţii Vincennes,  pe  Rue de Lagny.

Una din legile lui Murphy  spune că dacă un lucru începe bine se termină prost.

Ieşind deci de pe autostradă, am luat-o la dreapta şi am ajuns pe bulevardul Davout  (un mareşal al lui Napoleon),  o stradă lată cu câte trei benzi de circulaţie pe sens şi un spaţiu verde între ele. Nu se găsea absolut nici un loc de parcare, unde să oprim şi să întrebăm de strada noastră. Am tot mers încet înainte şi după un kilometru am reuşit să întorc şi să vin pe celălalt sens. Şi aici era aceeaşi aglomeraţie la locurile de oprire. Am văzut unul în spaţiul destinat descărcării mărfurilor unui magazin cu autoservire şi deşi era interzis, am oprit acolo. Soţia mea a intrat în magazin, unde la casă era o vietnameză care evident că nu ştia unde e strada, dar a chemat un vânzător, care nici el nu ştia (au zis că ei locuiau în alt cartier), dar trebuie să vină  mensieur Lebon  care cunoaşte cartierul şi are să o lămurească. A sosit  mensieur  şi i-a arătat o stradă de vis-a-vis care e chiar  Rue de Lagny.

Am mers înainte încă o sută de metri până la un sens giratoriu unde am trecut pe celălalt sens al bulevardului, am ajuns la capătul străzii indicate care era chiar strada noastră, dar era cu sens unic şi sensul spre hotel era cel interzis.

Am luat-o tot înainte pe  Bd. Davout  şi la  Porte de Montreuil,  într-o piaţă mare am văzut parcată o remorcă de tir. Fiind foarte strâns încadrată între maşinile parcate, am dedus că aceasta nu poate pleca de acolo şi am parcat alături de ea. Am coborât şi am luat-o înapoi pe jos să recunoaştem drumul. Am ajuns la  Rue de Lagny,  am străbătut-o  "per pedes",  am văzut hotelul la capătul ei şi am ajuns la o porţiune unde se circula pe ambele sensuri.

Am revenit la maşină şi acum în cunoştinţă de cauză am mers cu ea la hotel. La vreo 30 m de hotel, pe strada  Lagny  era pasajul de trecere peste autostradă. Puţin mai târziu aveam să văd că dacă la ieşirea de pe autostradă aş fi luat-o la stânga, puteam trece autostrada peste pasajul următor şi luând-o încă o dată la stânga aş fi ajuns la hotel. De la  Porte de Vincennes  până la hotel erau mai puţin de 300 m.

Aveam camera rezervată şi plătită pe trei zile, 290 FRF (44,21 €) pe zi, unde era inclus şi micul dejun. Am completat la recepţie fişa pentru cameră şi văzând mai înainte cât de fluent se circulă cu maşina în  Paris,  am hotărât să o depun într-o parcare şi să o scot de acolo numai când părăsesc capitala. Am plătit 300 FRF (45,73 €) pentru trei zile într-o parcare subterană folosită şi de clienţii hotelului, care se afla la 50 m în spatele lui.

Am primit o cartelă şi când am ajuns cu maşina la intrarea în parcare, am introdus cartela în cititor, bariera s-a deschis, am intrat, am parcat şi apoi am urcat cu liftul de la ieşirea pietonilor.

Am revenit la hotel şi ne-m dus să vedem camera. Se afla la etajul al X-lea, se urca cu un lift destul de rapid şi era asemănătoare cu cea de la Viena. Avea însă trei paturi, două jos şi unul suprapus, avea un duş şi un WC, separate, o chiuvetă mare într-un colţ şi pe cei doi pereţi deasupra chiuvetei erau două oglinzi mari perpendiculare care produceau un efect optic foarte interesant când te priveai în ele.

În camera...

De la hotel.

Ne-am instalat, am mâncat, am băut cafeaua rece de voiaj şi am decis să facem o plimbare prin Paris. Deşi în împrejurimi se află  Palatul Vincennes, Grădina Zoologică şi Pădurea Vincennes,  noi am hotărât să mergem în centru, amânând vizitarea acestora pentru o altă dată (eventual într-o viaţă viitoare).

Am găsit cea mai apropiată staţie de metrou, Saint Mande  şi am luat metroul pe linia numărul 1 care are staţiile Piaţa Naţiunii, Piaţa Bastiliei, Primărie, Luvru, Piaţa Concorde, Arcul de Triumf şi în continuare altele.

Am coborât la Arcul de Triumf din Etoile, pe care l-am mai văzut şi în 1991. După ce am străbătut pasajul subteran pe sub  Piaţa Etoile,  care astăzi poartă numele lui  Charles de Gaulle,  am ieşit la suprafaţă chiar sub arc.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, piaţa deja, avea forma unei stele, din colţurile ei plecând cinci alei. În 1806 Napoleon  a ordonat ridicarea aici a unui imens arc în onoarea armatei franceze. El a ales planurile arhitectului Chalgrin, care propunea construcţia unui arc inspirat din antichitatea greacă, dar de dimensiuni colosale. Până în 1810 era turnată numai fundaţia arcului şi în onoarea sosirii noii împărătese Maria-Louiza  la Paris,  Chalgrin a construit arcul în forma proiectată, dar provizoriu, din lemn şi pânză.

Căderea lui  Napoleon  a făcut ca lucrările să înceteze sub perioada restauraţiei, ele fiind reluate abia în 1832 şi arcul a fost terminat după patru ani.

În 1840 pe sub arc a trecut afetul de tun care purta  rămăşiţele lui Napoleon,  aduse din insula  Sfânta Elena,  spre  Domul Invalizilor.

Sub împăratul Napoleon al III-a, în 1854, arhitectul  Haussmann  a demolat casele din jurul pieţei şi a construit 12 uriaşe bulevarde care pleacă din vârfurile unui dodecagon regulat, în centrul căruia se află Arcul. Unul dintre aceste mari bulevarde este celebrul  Champs-Elysees.  Toate faţadele celor douăsprezece clădiri, care despart câte două bulevarde alăturate sunt identice şi sunt proiectate de arhitectul  Hittorff.

În 1885 corpul neînsufleţit al poetului Victor Hugo,  în drum spre Pantheon ,  trece noaptea pe sub Arc în dricul săracilor, acoperit de un imens steag negru de mătase.

În 14 Iulie 1919, pe sub Arc defilează armata victorioasă a Franţei,  în frunte cu mareşalii.

În 1920, de 11 noiembrie, la doi ani de la terminarea războiului, un soldat necunoscut, mort în război este îngropat sub Arc, acoperit de o lespede foarte simplă. Doi ani mai târziu este aprinsă pentru prima dată flacăra în amintirea eroilor. De atunci ea a fost reaprinsă zilnic la ora 18 şi 30 de minute.

În 1944 la 26 August, data eliberării Parisului de sub ocupaţia germană, defilează pe sub Arc trupele Franţei Libere, în fruntea lor aflându-se generalul de Gaulle.

Arcul are o înălţime de 50 m şi o lungime de 45. Pe feţele lui sunt 10 mari compoziţii, sculptate în piatră, începând cu Plecarea Voluntarilor în 1792 şi urmând, printre altele, cu prezentarea celor mai importante bătălii din timpul revoluţiei şi al lui Napoleon, cele de la  Aboukir,  Austerlitz   şi  Arcole  (unde celebrul pod era apărat de regimentul austriac al grănicerilor din Năsăud). Sunt înscrise pe feţele arcului numele bătăliilor mai puţin importante şi numele celor căzuţi în ele, dintre care mai mult de 550 sunt generali francezi.

La Arcul de Triumf.

Plecarea voluntarilor.

Ne-am plimbat pe sub arc, am făcut poze, inclusiv cu flacăra eroilor, care la ora aceea era aprinsă. Nu ne-am mai urcat pe platforma arcului, de unde în 1991 am avut o perspectivă splendidă, de la 50 de metri înălţime, asupra capitalei franceze.

Unul dintre cele mai impresionante momente ale vizitei de acum zece ani a fost plimbarea pe jos pe  Champs-Elysees, de la Place de la Concorde până la Arcul de Triumf.  Acum am decis să refacem acelaşi drum pe jos, dar în sens invers.

Bulevardul este construit în linie dreaptă, are o lungime de aproape doi kilometri, o lăţime de peste 70 de metri şi are numeroase spaţii verzi. El oferă o privelişte grandioasă şi este un centru comercial de lux, de afaceri şi bineînţeles un important obiectiv turistic. Pe Champs-Elysees se află sedii ale câtorva ambasade, magazine de desfacere şi birouri ale unor companii de prestigiu internaţional, cum ar fi  Alfa Romeo, Mercedes-Benz şi Citroen, din industria automobilului,  Air France, Aerolineas Argentinas, Japan Air Lines şi chiar Aeroflot,  din domeniul transporturilor aeriene, ale unor bănci franceze şi străine şi multe cafenele, magazine şi restaurante de lux. Tot aici se află  Palatul Descoperirilor, Marele şi Micul Palat,  precum şi, foarte aproape, Palatul Elysee,  sediul preşedinţiei franceze.

În fiecare an de 14 Iulie, pe Champs-Elysees are loc defilarea armatei franceze, în cinstea zilei naţionale a Franţei.  În marile momente din viaţa naţiunii franceze, populaţia  Parisului  se adună spontan pe acest mare bulevard. Aşa s-a întâmplat la 26 August 1944, la 30 mai 1968 cu ocazia marilor greve ale tuturor salariaţilor francezi, în 12 noiembrie 1970 cu ocazia încetării din viaţă a generalului de Gaulle  şi chiar în anul 1998 cu ocazia câştigării de către echipa  Franţei  a campionatului mondial de fotbal.

Am parcurs bulevardul pe aceeaşi parte ca şi acum zece ani, pe stânga cum mergeam spre  Concorde. Când am intrat pe bulevard a început o ploaie destul de sănătoasă, care a degenerat până la urmă într-o bură specifică  Parisului,  cum a fost ea descrisă de  Anatole France  şi după un timp chiar a ieşit soarele.

Am făcut poze şi fără să fi ales, în mod special, au apărut locuri în care erau unele bălţi mai mici în trotuarul udat de ploaie. Se vede că şi ei au aşa ceva nu numai noi.

După ploaie, pe Champs Elysees.

Am reintrat, după zece ani în marele complex de magazine "26", numit astfel după numărul clădirii de pe  Champs-Elysees  unde se află. Complexul este format din mai multe coridoare de aceeaşi lăţime şi înălţime în formă de linie poligonală, cu laturi perpendiculare şi cu o lungime de aproape 200 m. Din acestea se deschid o serie de magazine de lux unde se găsesc obiecte de artă, de artizanat, mobilier, toalete create de marile case de modă, bijuterii, ceasuri şi alte lucruri total inaccesibile nouă. Se găseşte aici şi un restaurant cu o terasă şi pe un perete al ei curge o cascadă. Aici am făcut o poză în 1991, deci am fost obligaţi să mai facem una şi acum. Cascada arată la fel, dar în poza de acum zece ani noi arătam mai bine.

Cascada de la "26".

Am ieşit din magazin şi după ce am trecut de Rond-Point,  pe latura stângă a bulevardului începe un parc care ţine până la Piaţa Concorde.  Aici, cam vis-a- vis de Petit Palais,  am cumpărat de la un fel de chioşc câte un sandvici cald, mare şi etajat, cu mezeluri, salată şi ceva legume, care a devenit cina noastră din ziua respectivă. Tot acolo am luat şi o bere "la ţap",  ţapul lor fiind tot de 300 ml, dar era un pahar înalt şi elegant, din sticlă subţire, spre deosebire de cel folosit în cârciumile noastre prin anii 50 care era din sticlă foarte groasă (să nu se spargă când trebuie să loveşti cu el capul adversarului).

După această scurtă haltă ne-am continuat drumul până în  Place de la Concorde.
Piaţa a fost construită în timpul regelui  Ludovic al XV-lea,  între 1755-1775, după planurile arhitectului  Gabriel  şi purta evident, numele regelui. Are forma unui octogon care provine dintr-un dreptunghi cu laturile de aproape 250 şi respectiv 350 de metri. Celelalte patru laturi sunt mai mici şi sunt patru porţi de intrare în piaţă pe la vârfurile dreptunghiului. În cele opt vârfuri ale octogonului sunt plasate soclurile pe care mai târziu au fost ridicate opt statui în cinstea a opt oraşe franceze de la graniţă:  Brest, Rouen, Strasbourg, Lille, Lyon, Marsilia, Nantes şi Caillouette.  În centrul pieţei a fost plasată statuia ecvestră a lui Ludovic al XV-lea.

În piaţa neterminată încă, s-a sărbătorit în 1770 nunta nepotului regelui, viitorul  Ludovic al XVI-lea cu Maria Antoaneta,  printr-un mare foc de artificii. În timp ce artificiile brăzdau cerul, s-a creat o aglomeraţie şi mai mulţi oameni au căzut în gropile din centrul pieţei, care atunci încă mai era în construcţie. Au rezultat 133 de morţi. Se zice că cineva, apropiat unei victime, a blestemat autorităţile pentru lipsa măsurilor de securitate, cerând să mai moară, şi din rândurile lor, încă pe de zece ori atâţia câţi au murit în 1770.

În timpul revoluţiei, în 1792 statuia ecvestră a fost dărâmată, piaţa şi-a schimbat numele în  Piaţa Revoluţiei  şi în dreptul soclului unde astăzi este situată statuia  Brest-ului s-a înălţat ghilotina care a făcut să cadă până în 1795 peste 1330 de capete. Printre primele capete căzute au fost cel al regelui Ludovic al XVI-a.  O justiţie, poate divină, a făcut ca aceeaşi ghilotină să reteze şi capul principalului călău al celor 1330, incompetentul şi sadicul conducător al revoluţiei franceze  Maximilien Robespierre.  Blestemul din urmă cu un sfert de secol s-a împlinit.

Noul organ conducător, Directoratul,  a dat pieţei numele actual, în speranţa unei înţelegeri viitoare între clasele sociale ale naţiunii franceze.

Regele  Carol al X-lea  a decis ca în centrul pieţei să fie plasat un monument fără culoare politică:  l'Obelisque.  Obeliscul, vechi de 3300 de ani, provine din ruinele unui templu egiptean din Luxor şi a fost făcut cadou  Franţei  de către vice-regele  Egiptului  Mehemet Ali, în 1829.  Este făcut din granit roz, are 23 m înălţime, cântăreşte peste 220 de tone şi este acoperit de hieroglife. Când a ajuns în  Franţa  în 1833, nu mai era rege  Carol al X-lea ci  Ludovic-Filip.

Obeliscul a fost plasat în centrul unui dreptunghi, asemenea cu dreptunghiul mare al pieţei, dar cu laturile mici rotunjite. Opt alei prevăzute cu stopuri, fac legătura între cele două dreptunghiuri, căci între ele este o circulaţie auto extraordinar de abundentă . La capetele dreptunghiului mic sunt plasate două fântâni identice inspirate după acelea din  Piaţa Sfântul Petru de la Vatican.

Cu o fântână din...

Piaţa Concorde.

 După ce am făcut înconjurul pieţei, am intrat la dreptunghiul din centru, am făcut fotografii cu fântânile şi cu obeliscul şi am ieşit apoi din piaţă şi am traversat  Sena  pe  Podul Concorde  şi ne-am oprit la poarta  Palatului Bourbon,  care este sediul Adunării Naţionale (Camera Deputaţilor, din parlamentul francez).

Podul Concorde.

Am revenit pe Podul Concode şi am intrat în  Grădinile Tuileries  unde, uşor obosiţi ne-am aşezat pe o bancă.

Caterina de Medici  a cumpărat în 1563 un teren pe malul Senei, locul de unde se scotea lutul pentru fabricarea ţiglelor  (tuile),  numit Tuileries. Un an mai târziu aici a început construcţia unui palat căruia i s-au mai adăugat unele aripi şi i s-au mai făcut modificări, pe vremea lui  Henri al IV-lea,  a lui  Ludovic al XIII-lea şi încă pe la începutul domniei lui  Ludovic al XIV-lea.

Palatul Tuileries, situat lângă Luvru, şi-a pierdut importanţa după construcţia celui de la  Versailles. În timpul revoluţiei aici a fost sediul puterii executive şi în timpul Imperiului reşedinţa suveranilor. A fost incendiat în 1871, de către comunarzi, după care a fost demolat în 1882.

În exteriorul palatului Caterina de Medici a ordonat construcţia unor grădini în stil italian. Sunt construite fântâni, o grotă, bazinul octogonal şi cel rotund, care sunt acoperite cu faianţa fabricată după metoda proaspăt descoperită de  Bernard Palissy. Henric al IV-lea  construieşte o seră de portocali şi permite ca parcul să fie folosit ca loc de plimbare de către public.

În 1664  Colbert,  primul ministru al lui Ludovic al XIV-lea, încredinţează amenajarea parcului Tuileries arhitectului  Andre Le Notre,  fiul şi respectiv nepotul unor grădinari care au îngrijit toată viaţa lor grădinile Tuileries. Acesta a construit pe laturile dinspre Sena şi dinspre actuala stradă Rivoli, două terase de înălţimi diferite şi pe mijloc, încadrând cele două bazine, o alee centrală care acum se află tocmai în prelungirea lui Champs-Elysées. Privind de la  Bazinul Rotund  spre cel  Octogonal,   se vede în continuare  Obeliscul  şi apoi în depărtare Arcul de Triumf,  oferind o perspectivă unică, în lungime de peste trei kilometri.

Colbert a considerat amenajarea lui Le Notre atât de reuşită, încât a vrut să dea grădinile în exclusiva folosinţă a familiei lui Ludovic al XIV-lea. Subalternul său  Charles Perrault, autorul Motanului Încălţat,  şi-a lămurit şeful să lase în continuare grădinile la dispoziţia publicului.

După aceasta grădinile Tuileries au devenit exemplul desăvârşit de grădină franţuzească şi au servit ca model în amenajarea altor grădini atât în  Franţa  cât şi în străinătate.

Am străbătut cele două alei laterale, precum şi alea centrală cu bazinele şi am ieşit din grădini pe lângă  Muzeul Jeu de Paume  pe care l-am vizitat cu zece ani în urmă.

Am luat metroul şi ne-am întors la hotel când se însera.

Am urcat la etajul zece cu liftul semirapid şi având pe coridorul etajului nostru un telefon, am putut vorbi cu Mihai cu cartela cumpărată la Calais.

Ne-am culcat destul de obosiţi, pentru că am avut parte de o zi turistică foarte încărcată.

7 August. În Franţa marţea toate muzeele de stat sunt închise, aşa că vom vizita Turnul Eiffel,  ne vom plimba cu vaporaşul pe  Sena şi pe jos, undeva prin centru.

Am mers în sala de mese a hotelului să luăm micul dejun. Exact ca la Calais era o felie de pâine, un cub de unt, unul de dulceaţă şi ceai sau cafea, asta la alegere.

Ne-am împachetat cele necesare şi am luat metroul din aceeaşi staţie  Saint-Mande.

Am coborât la staţia  Şcoala Militară,  destul de aproape de turn.

Şcoala Militară  este considerată una dintre cele mai frumoase opere arhitectonice ale secolului al XVIII-lea. A fost proiectată de Jaques-Ange Gabriel, acelaşi arhitect care a proiectat şi Piaţa Concorde. Scopul şcolii era să pregătească ofiţerii armatei regale a Franţei.

Ludovic al XV-lea nu s-a prea interesat de strângerea fondurilor necesare construcţiei, dar anumite personalităti, începând din 1751 cu Madame de Pompadour, favorita regelui şi terminând cu Pierre de Beaumarchais, creatorul lui Figaro, care atunci era profesorul de harpă al fiicelor regelui, au lămurit marii financiari ai vremii să "sponsorizeze" construirea şcolii, astfel încât între 1769-1773 şcoala a fost terminată.

În 1784 a intrat în Şcoala Militară cadetul Napoleon Bonaparte, care după absolvire a devenit locotenent de artilerie.

Între clădirea nou construită şi Sena, Gabriel a transformat grădinile existente într-un câmp de instrucţie pe care l-a numit Câmpul lui Marte.
Începând din 1780 acesta a fost deschis accesului public, la început pentru plimbare, apoi pentru comemorarea şi desfăşurarea unor evenimente. Aici s-a comemorat în 1790 un an de la  Căderea Bastiliei,  aici au fost date anumite proclamaţii ale revoluţiei şi s-au ţinut fastuasele  " liturghii" închinate  Zeiţei Raţiunii. Tot aici  Napoleon  îşi decora regimentele imperiale care s-au remarcat în campaniile sale de cucerire a  Europei.  În împrejurimile  Câmpului lui Marte s-au ţinut cele cinci Expoziţii Universale între anii 1867 şi 1937.

Astăzi Câmpul lui Marte  are o lungime de 800 de metri şi se întinde între Şcoala Militară şi  Turnul Eiffel.  Pe margini, pe toată lungimea sunt boschete verzi, reglementar tunse şi aliniate, încadrate de două alei asfaltate, între care se află un splendid gazon, care timp de 230 de ani a fost udat şi cosit la timp.

În urma unui schimb de terenuri cu armata, Primăria Parisului  intră în posesia capătului dinspre Sena a Câmpului lui Marte, unde cu ocazia Expoziţiei Universale din 1889, la un centenar de la revoluţie, hotărăşte construirea unui turn metalic înalt de 300 de metri. Edificarea acestui monument i se încredinţează unuia dintre cei mai mari specialişti mondiali în domeniul construcţiilor metalice,  Gustave Eiffel.  Familia din care provenea se numea Bonickausen şi din 1881 şi-a schimbat numele în Eiffel. Gustave Eiffel mai construise o serie de poduri, toate metalice şi în 1884 terminase cea mai importantă construcţie a sa, Viaductul de la Garbit, lung de 564 de metri.

Personalităţile culturale ale vremii s-au împărţit în adversari şi susţinători ai proiectului de construire al turnului. Din prima categorie făceau parte, printre alţii, arhitectul Garnier,  constructorul Operei pariziene, compozitorul Gounod şi scriitorii Dumas-fiul  şi Maupassant.  Aceştea cosiderau viitorul turn ca pe un "uriaş şi negru coş de fum al unei uzine".  Printre adepţii proiectului se aflau scriitorii şi artiştii care vor deveni celebrii la începutul secolului XX,  Appollinaire, Pissaro, Seurat  şi alţii. Appollinaire numea turnul ca fiind "un leagăn al norilor".

Între 1887 şi 1889 turnul a fost asamblat prin nituire, folosindu-se piese din oţel în greutate totală de 7.000 de tone şi peste două milioane şi jumătate de nituri. La vopsirea lui sunt necesare 50 de tone de vopsea. Cu cei 300 de metri, în 1889 a fost cea mai înaltă clădire din lume. Turnul trebuia să reziste 20 de ani şi în 1909 urma să fie demolat.

Gustave Eiffel a făcut ca, datorită formei sale, turnul să exercite aspra solului o presiune de 4 kg/cmp, cam aceeaşi pe care o exercită un om care stă pe un scaun. Greutatea turnului (7.000 t) este mai mică decât greutatea cilindrului de aer care-i este circumscris. Cele mai puternice vânturi fac ca vârful turnului să se deplaseze numai cu 12 cm. Datorită diferenţei de temperatură dintre iarnă şi vară, din cauza dilataţiei, înălţimea turnului variază cu 15 cm. Eiffel a construit trei platforme la înălţimile de 57 m, 115 m, şi 278 m, legate între ele prin scări cu peste 1600 de trepte.

Parizienii s-au obişnuit repede cu noul lor monument, ba au început chiar să-l îndrăgescă, astfel că nu au mai fost deloc de acord cu demolarea lui. S-a descoperit utilitatea turnului în transmisiile telegrafiei fără fir şi a cercetărilor meteorologice de prognozare a vremii, astfel că turnul nu a mai fost demolat. În 1918 s-a instalat pe turn prima antenă de radio, iar în 1957 antena de televiziune, care a făcut ca înălţimea turnului să crească cu 20 m.
Turnul a devenit unul dintre cele mai vizitate obiective turistice, ascensiunea la cele trei platforme făcându-se la început numai pe scări, apoi s-au instalat şi lifturi.

După ce am străbătut Câmpul lui Marte, am văzut că în spaţiul dintre cele patru picioare ale turnului erau o mulţime de oameni, care toţi voiau să urce şi să-l viziteze. Noi am mai urcat pe turn în 1991, dar numai la etajul întâi şi atunci în mare grabă. La toate casieriile de bilete şi la cele de la lifturi şi la cele de la scări, erau nişte cozi de câteva sute de oameni. Am mers la aceea care ni s-a părut că este mai scurtă, o coadă îmbârligată de vreo 200 de metri unde stăteam câte patru. După o oră şi jumătate am ajuns la porţiunea îngrădită cu un sistem de bare, după încă 20 de minute am ajuns la casierie şi am luat bilete pentru platforma de la etajul al treilea. Un bilet costa 65 FRF (9,91 €).

Având biletul am mai aşteptat încă vreo jumătate de oră în casa liftului până a venit acesta şi ne-a dus pe platforma de la etajul al doilea. Aici a trebuit să schimbăm liftul, căci la etajul al treilea merge unul mai mic. În consecinţă ne-am mai aşezat şi la a treia coadă, unde am mai stat încă cel puţin o jumătate de oră. Ultima ascensiune de peste 160 de metri este foarte bruscă şi parcă mi-a creat un imens gol în stomac.

Ne-am aşezat la coada de bilete înainte de ora 11 şi am ajuns la etajul al treilea abia în jurul orei 14.
Încă de când ne-am pus la coadă a început o ploaie măruntă care continua şi acum. În zilele senine, cu un ceas înainte de apusul soarelui de pe turn se vede până la aproape 70 de kilometri. Nu era cazul în ziua aceea când se vedea până pe la cinci sau şase kilometri. Am văzut Şcoala Militară, Domul Invalizilor, Palatul Bourbon, Marele şi Micul Palat, Arcul de Triumf, Palatul Trocadero.  Undeva înspre nord am recunoscut şi Bazilica Sacre-Coeur, dar aceasta era cam la limita maximă a vizibilităţii. Aici pe platforma de la etajul trei se află biroul lui Eiffel şi pe o fereastră se văd statuile de ceară a lui Eiffel, stând la birou, a lui Edison care stă în faţa sa într-un fotoliu şi a fiicei lui Eiffel, care face oficiile de gazdă. Cei trei s-au întâlnit în acest birou când inventatorul american i-a vizitat la Paris pe la începutul secolului al XX-lea.

Ploaia s-a mai oprit şi am ieşit pe coridorul exterior care este neacoperit. Am făcut poze şi ne-am bucurat că am scăpat de aglomeraţia existentă pe porţiunea acoperită a platformei.

Pe...

Turnul Eiffel...

La etajul al III-lea.

După o oră am coborât cu liftul mic pe platforma de la etajul doi şi am mai stat şi aici pentru că a început să se lumineze şi astfel raza de vizibilitate a crescut.
Am întâlnit două femei şi un bărbat care vorbeau româneşte. Am intrat în vorbă cu ei. Au zis că sunt din Vaslui, dar după cum vorbeau, păreau a fi din Basarabia. Au făcut o excursie cu grupul până la Londra şi acum la întoarcere vizitau  Parisul.  Era ziua lor cu program de voie şi ei au ales vizitarea turnului.

Am coborât cu liftul şi cu asta prima etapă a vizitei din respectiva zi a luat sfârşit. Am mers până la Podul Jena,  am coborât pe chei şi pe o bancă am luat masa de prânz, deşi ora mesei trecuse de mult şi micul dejun franţuzesc şi-a pierdut efectul încă de pe când stăteam la coada de bilete. Până şi micul dejun, mult mai consistent, de la Viena  sau cel de la Bruges (pe care mereu le pomenesc) şi-ar fi pierdut efectul după atâta timp.

Am mers apoi pe cheiul de lângă Podul Jena  de unde se puteau lua vaporaşe ale companiei  Bateaux Parisiens  Tour  Eiffel,  pentru plimbări pe Sena. După ce le-am citit orarul de plecare şi itinerarul, am ajuns la concluzia că e de preferat să luăm vaporaşe ale companiei  Bateaux-Mouches.  Pentru asta am luat-o pe chei în susul Senei pe malul stâng cam un kilometru până la  Podul Alma.

Acesta a fost construit sub Napoeon al III-lea  şi poartă numele localităţii din  Crimeea  unde armatele aliate, franceze şi engleze, au câştigat prima bătălie împotriva ruşilor în 1854.  La inaugurare, în cele patru colţuri ale podului se aflau statuile a patru soldaţi, din patru arme ale armatei celui de-al II-lea Imperiu: zuavul, artileristul, grenadierul și vânătorul.

În deceniul al șaptelea al secolului XX podul nu a mai corespuns circulației automobilelor, astfel ca între anii 1969-1973 a fost înlocuit cu un pod modern, arcuit, care are lungimea de 140 m și cea mai mare lățime a podurilor pariziene, de 42 m. Pe acest nou pod se mai păstrează numai statuia zuavului (soldat infanterist din regimente cu sediul în Algeria), care însă nu mai este amplasată într-un colţ al podului, ci în apă la un picior al său. După ea parizienii îşi dau seama de nivelul apelor Senei. La marile inundaţii din 1910 apa a ajuns până la bărbia zuavului. În 1991 am văzut în  La Fere Statuia Artileristului  care provine tot de pe acest pod.

După ce am traversat podul am coborât pe cheiul malului drept unde se află debarcaderele companiei Bateaux-Mouches.
Am cumpărat bilete, un bilet pentru un adult costând 45 FRF ( 6,86 €) şi am urcat pe pasarela vaporului, care era destul de aglomerată. Erau două grupuri de tineri, unul japonez şi altul spaniol care se întreceau între ei, involuntar poate, care face gălăgie mai mare. Deşi nici japonezii nu s-au lăsat, câteva fete din grupul spaniol, cu vocile lor răguşite (poate de excese tabacice) au câştigat cu diferenţă de câteva lungimi.

Am auzit că multe companii japoneze oferă salariaţilor lor o călătorie în  Europa  de opt zile, în care vizitează  Italia, Franţa, Spania, Germania, Belgia, Olanda, Anglia  şi  Luxemburg,  cam o zi pentru fiecare ţară, inclusiv drumul. Probabil din cauza oboselii turiştii japonezi sunt plictisiţi, umblă în grupuri şi numai când ghidul le atrage atenţia că obiectul din faţa lor este foarte valoros, toţi scot un fel de râgâit de satisfacţie din stomac, apoi cu nişte aparate de fotografiat foarte profesionale, de la Nikon  sau  Canon  în sus, fac o mulţime de poze obiectului, la care se vor uita probabil în serile lungi de iarnă şi îşi vor aminti cu nostalgie de vacanţa europeană din vara trecută.

Perspectiva de a admira  Parisul  de pe apă, alături de cele două grupuri generatoare de multe zeci de decibeli ni s-a părut cam sumbră. Dar şi în  cerul Parisului  este un  Dumnezeu,  care înainte de plecarea vaporaşului, a dat o ploaie, care a făcut ca hoardele iberice şi extrem-orientale să părăsească pasarela şi să se refugieze pe puntea acoperită. Am rămas acolo numai noi şi un grup de vreo opt persoane mai în vârstă, cred că erau nordici, care având nişte pelerine de nailon înfruntau "în linişte"  acum, rigorile vremii şi admirau priveliştea pe care  Parisul  o oferă de pe Sena. Noi aveam o umbrelă, aceeaşi de la Schonbrunn şi ca şi acolo, la sfârşitul călătoriei am fost uzi, dar numai de la genunchi în jos.

Vaporaşul a plecat de la debarcaderul de lângă Podul Alma în susul Senei. Am trecut pe sub podurile: Invalizilor, Alexandru al III-lea, Concorde, Royal, du Carussel, al Artelor,  am înconjurat l'Ile de la Cite şi l'Ile Saint Louis  pe malul stâng, ne-am întors şi am revenit pe malul drept din nou până sub  Podul Alma  şi am continuat călătoria în josul Senei trecând pe sub Podul Jena, pe care l-am amintit mai sus. Următorul pod este Bir Hakeim după numele localităţii libiene unde în 1942 o divizie a armatei Franţei Libere a rezistat atacurilor trupelor germane şi italiene şi au reuşit după aceasta să unească frontul lor cu cel britanic.

De pe acest pod începe Allee des Cygnes (a lebedelor), un dig artificial costruit sub Ludovic al XVIII-lea pe mijlocul Senei, paralel cu malurile, un loc de plimbare foarte utilizat de parizieni şi mai ales de turişti. Lungimea aleei este de aproape un kilometru şi trece dincolo de Podul Grenelle. În această extremitate a aleei se află plasată copia în bronz a Statuei Libertăţii de la New-York,  care a fost darul membrilor  Coloniei Americane din Paris,  în 1889, cu ocazia Expoziţiei Universale, către oraşul în care au ajuns să locuiască.

Noi am "navigat" în dreapta aleei am trecut de podul Grenelle şi undeva înainte de  Podul Mirabeau  (pe sub care, ca şi pe vremea lui Appollinaire, mai curge Sena),  vaporaşul s-a întors, am trecut pe partea stângă a aleei lebedelor şi am revenit la debarcaderul de lângă  Podul Alma. Văzute de pe apă faţadele clădirilor arată mai bine, poate datorită unghiului şi distanţei de la care sunt privite. Nu am să mai enumăr clădirile văzute de pe Sena căci sunt foarte multe şi unele foarte cunoscute.

La difuzoare s-a comentat itinerariul în mai multe limbi şi se pare că este primul an în care nu se mai dă comentariul în japoneză. Cred că francezii şi-au dat seama că pe japonezi nu-i interesează decât imaginile foto sau înregistrările video. Turul a durat aproape o oră şi jumătate. Uzi de la genunchi în jos am părăsit vaporaşul dar am fost încântaţi de cele pe care le-am putut vedea  "în linişte".

Ploaia pariziană este la fel de urâtă, nevenită la timp şi deranjantă ca şi cea dejană, cu toate că mulţi, chiar şi mari scriitori, o admiră şi o descriu ca pe un lucru deosebit de plăcut în operele lor. Din cauza oboselii, a timpului înaintat, dar mai ales a ploii am renunţat la punctul trei al programului, plimbarea pe jos prin centru şi am luat metroul de la  Podul Alma  până la hotel.

De la un supermagazin din apropierea staţiei finale  Saint-Mande  am cumpărat cele necesare pentru cina de azi şi prânzul de mâine. Când am ajuns la hotel se însera şi ploaia nu încetese nici o clipă.

Aveam în cameră televizor, cu telecomanda legată zdravăn cu un lănţişor de pat şi am văzut un film cu  Belmondo, unul care nu rulase în  România.

8 August. Dimineaţa ne-am trezit pe o zi senină şi îndată ce ne-am aranjat am coborât la micul dejun.

Era exact aceeaşi mâncare ca şi ieri, care are menirea ca nu cumva turiştii străini să se îngraşe la Paris.

Planul de vizitare a acestei zile cuprindea Luvru, o plimbare pe jos până pe l'Ile de la Cite, la  Catedrala Notre-Dame, o plimbare până la Centrul Pompidou şi la întoarcerea spre hotel să coborâm din metrou la  Piaţa Bastiliei  şi de acolo să mergem tot pe jos în  Piaţa Vosgilor.

Am luat metroul din Saint-Mande şi după 45 de minute am coborât la staţia  Louvre-Rivoli.

La originea Luvrului se află o cetate construită de regele Philippe Auguste (1165-1223) pe la 1190 cu scopul de a apăra  Parisul  împotriva invadatorilor care ar fi venit din josul Senei, pe drumul folosit şi cu mai bine de patru secole înainte de vichingi.

În 1317 vistieria regală a fost tranferată la Luvru, cetatea prezentând deja o maximă siguranţă.

Regele Carol al V-lea (1364-1380) transformă cetatea în reşedinţă regală, iar mai târziu în 1546 Luvru devine reşedinţă regală de lux.

Francisc I (1515-1547) îl invită pe Leonardo da Vinci  în Franţa, la  Amboise  şi în 1516 cumpără de la el portretul  Monei Lisa,  mândria actuală a Luvrului.

Lucrările de transformare ale cetăţii sunt continuate în timpul domniilor regilor  Henric al II-lea (1547-1559) şi  Carol al IX-lea  (1560-1574).

În 1594, primul Bourbon,  Henric al IV-lea (1589-1610) decide unirea dintre palatele Luvru şi Tuileries (construit de Caterina de Medici) prin  Marea Galerie.

Dezvoltarea Luvrului este întreruptă atunci când Ludovic al XIV-lea  (1643-1715) transferă începând din 1678 reşedinţa regală la  Versailles.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea regele Ludovic al XV-lea  (1715-1774) începe în mod mai timid transformarea Luvrului într-un muzeu de artă.

Abia în timpul Revoluţiei Franceze  (1789-1799) toată colecţia de artă a monarhiei este mutată la Luvru, este îmbogăţită şi cu alte opere, astfel încât, acesta devine cel mai mare muzeu din  Franţa.

În timpul Primului Imperiu (1804-1814/1815) colecţiile muzeului sporesc şi acesta poartă numele de  Muzeul Napoleon.  Se construieşte aripa de pe strada Rivoli şi în 1808 un mic arc numit  Arcul de Triumf Carrousel.

Sub domnia Împăratului  Napoleon al III-lea (1852-1870)  Marea Galerie  este completată spre nord, cu o serie de clădiri şi din motive de simetrie, clădiri asemănătoare se constriuesc şi spre sud.

În 1871 comunarzii incendiază palatul (nemernicii),  mai târziu fiind necesară reconstrucţia şi restaurarea unor clădiri ale sale. Palatul Tuileries a fost mai afectat de incendiu şi a fost necesară demolarea sa.

Preşedintele Francois Mitterrand (1981-1995) redă Luvrului aripa ocupată de Ministerul de Finanţe şi începe modernizarea sa, apelând la serviciile arhitectului american de origine chineză Ieoh Ming Pei.

Piramida de Sticlă construită de către arhitect în mijlocul Curţii Napoleon  a fost inaugurată în 1989, cu ocazia a 200 de ani de la Revoluţia Franceză.

Piramida duce la subsolul muzeului într-un vast hol de recepţie de unde se realizează accesul vizitatorilor în complexul muzeal.

S-au păstrat la Luvru opere ale artei universale din  Europa, Grecia, Egipt  şi  Orientul Apropiat din perioada de timp cuprinsă între  Antichitate şi anul 1848.  Lucrările mai tinere din  Europa, precum şi cele de pe alte continente au fost mutate în mai multe muzee care păstrează fiecare un anumit specific.

Am intrat în  Curtea Pătrată  şi ne-am aşezat la o coadă lungă şi stufoasă iar după un sfert de oră am fost controlaţi atât noi cât şi bagajele cu detectorul de metale, ca nu cumva să avem o bombă sau arme. Am trecut apoi la piramidă şi am coborât la subsol. Aici erau vreo patru cozi, cea mai scurtă pentru grupuri organizate cu programare, alta pentru cei ce plătesc biletele cu cărţi de credit şi alte două pentru populaţia obişnuită. Coada pentru cărţi de credit fiind mai mică, ne-am aşezat la ea. Am mai fost la Luvru şi în 1991 dar numai până aici, atunci nu am intrat să vizităm muzeul. După un sfert de oră aveam deja biletele şi am intrat în muzeu.

Biletul de intrare.

După ce am trecut de parter am urcat scările şi am trecut pe lângă  Strămoşul nostru Traian  şi pe lângă Victoria de la Samotrache.

Cu Impăratul Traian

Victoria da la Samotrache

Având numai câteva ore la dispoziţie, vizita noastră nu a putut fi în nici un caz sumară. Nici măcar expeditivă nu a putut fi, ca să folosesc termeni din  artilerie, arma în care m-am specializat cu 30 de ani în urmă. (Artileriștii pot face pregătirea expeditivă, pregătirea sumară sau pregătirea completă, înainte de a începe tragerea).

Am vizitat cele două rânduri de picturi ale Renaşterii Italiene expuse vis-a-vis în Marea Galerie, încercând să le vedem şi temeinic, dar şi repede pe cele mai multe. După un timp care ni s-a părut cam o oră, ne-am uitat la ceas şi spre stupefacţia noastră trecuseră peste trei ore.

Prin Galeria...

Picturilor de la Luvru..

Văzând cât de repede trece timpul am mers la o coadă, doi câte doi, pentru a o vedea pe Gioconda. Am înaintat destul de încet. În faţa noastră erau doi prieteni, un englez şi un japonez. Japonezul efectiv dormea în picioare şi înainta cu ochii închişi. Când într-un târziu au ajuns în faţa tabloului, englezul îi atrage atenţia, el întreabă dacă este Joconde şi când i se răspunde afirmativ scoate aparatul de fotografiat, face o multime de poze tabloului şi fără să-l privească pleacă mai departe, lăsându-ne pe noi să-l admirăm în continuare.

L-am privit din toate unghiurile şi încântaţi, după un timp rezonabil de privit, rezervat fiecărui cuplu, am părăsit-o pe Mona Lisa cea originală, puţin ameţiţi de importanţa evenimentului prin care am trecut.

Mona Lisa

Foarte obosiţi după concentrarea de care am dat dovadă în privirea atentă a celebrelor capodopere, aflate la o aşa de mică distanţă de noi, am hotărât să părăsim aripa cu pictura renascentistă.

Ne-am îndreptat spre aripa unde era expusă Antichitatea Greacă, voind neapărat să o vedem pe Venus din Milo. Nu îmi explic cum s-a strecurat eroarea, dar ne-am trezit la  Arta Antică a Egiptului.

Nu am căutat să îndreptăm eroarea comisă şi am început să umblăm, fără o prea mare aglomeraţie, printre statui imense ale unor faraoni, printre vechile sarcofage, printre mumii încă bine păstrate, printre statui mai mici ale unor femei din Egipt, foarte frumoase, cu toate că nicuna nu o poate egala pe Nefertiti,  a cărei statuie am vazut-o numai după reproduceri după cea de la Muzeul din Berlin, dar care reprezintă  femeia perfectă a tuturor timpurilor.

O mare satisfacţie m-a cuprins când am văzut în realitate statuia din calcar pictat, cunoscută din cartea de istorie din liceu:  Scribul.  M-am bucurat enorm să pot să văd cum sculptorul i-a redat faţa modestă, ochii lui plini de inteligenţă şi privirea atentă care parcă aşteaptă ca cineva tocmai să-i dicteze ceva de scris.

Enorm de obosiţi, nu fizic ci intelectual, am părăsit Luvrul ieşind pe cheiurile Senei.

Am trecut pe malul stâng traversând  Podul Artelor. Cred că este primul pod parizian pe care l-am traversat în viaţa mea, aceasta întâmplându-se acum 10 ani în 1991.

Pe Podul Artelor.

În fundal Podul Nou.

Podul Artelor a fost construit de Consulul Napoleon Bonaparte  prin 1804. Era primul pod metalic şi în acelaşi timp pietonal din Paris. A fost renovat în timpul celui de-al Doilea Imperiu, datorită unor lucrări de urbanizare, care prevedeau lărgirea cheiurilor Senei de pe malul stâng. Datorită trecerii vremii, bombardamentelor din cele două războaie mondiale, precum şi accidentelor provocate de şlepurile şi barjele care s-au izbit de pilonii săi, în 1977 Podul Artelor  a fost închis circulaţiei. Lăsat de paragină a început să se deterioreze rapid, astfel că a trebuit demontat şi reconstruit între anii 1981-1984, în timp ce Primar al Parisului era încă tot Jacques Chirac.

Ne-am continuat drumul pe malul stâng, pe cheiul  Conti  (Quai de Conti), în susul Senei până la  Podul Nou  (Pont Neuf).

Contrar numelui acesta este cel mai vechi pod parizian, dintre cele care există în prezent. Construcţia sa a început în 1578 pe timpul lui Henric al III-lea şi a fost inaugurat în 1607 de  Henric al IV-lea. Este compus din trei părţi: un pod cu 7 arcade care leagă malul drept cu  l'Ile de la Cite,  apoi Piaţa Vert-Galant  din insulă şi un alt pod cu 5 arcade care leagă  l'Ile de la Cite  cu malul stâng. În  Piaţa Vert-Galant  se află o statuie ecvestră a lui  Henric al IV-lea,  nu aceea originală, care a fost topită de revoluţionari, ci una identică ridicată de  Ludovic al XVIII-lea  în timpul Restauraţiei.

 Am traversat şi Podul Nou şi am mers pe malul drept până în  Piaţa Chatelet  de unde am mai traversat din nou Sena pe lângă  Conciergerie  văzând din stradă turnurile înalte ale  Sfintei Capele, unde am fost înăuntru acum 10 ani. Am trecut peste  Podul Saint Michel, am mai umblat pe malul stîng, am mai traversat un braţ al Senei şi după acest drum, pe care l-am lungit cu zig-zag-urile noastre, am ajuns la  Notre-Dame.

Catedrala a fost construită în stil gotic timpuriu între anii 1163-1345. Interpretând în mod personal a fost terminată cu 600 de ani înainte de naşterea mea şi începută cu 800 de ani înainte de intrarea mea la facultate.

Am vizitat-o de două ori la sfârşitul verii anului 1991, adică acum aproape un deceniu.

Am mers în piaţa Catedralei, am fost la  Kilometrul 0,  dar coada imensă de la intrarea în Catedrală ne-a tăiat absolut tot elanul. Se estimează că în acest an  Notre-Dame  va fi vizitată de peste o duzină de milioane de turişti. Cu regret anunţăm că noi nu vom fi printre ei!

Catedrala...

Notre Dame

Am mers la o cafenea de lângă Catedrală să bem o cafea, respectiv o bere. Nu stiu din ce cauză, probabil că nu toţi turiştii stăteau la coada pomenită mai sus, noi nu am găsit locuri pe trotuar ci numai înăuntru. Deşi nu foarte bine, a fost bine şi aşa, bându-ne cafeaua şi berea în dreptul unei ferestre, de la care vedeam o mică parte din Catedrală.

Din faţa Catedralei am trecut pe lângă  Primărie  (Hotel de Ville) unde primari erau cei doi prieteni ai noştri: şi Jacques şi Rac. Ne-am continuat drumul, ca şi acum 10 ani şi am văzut în depărtare clădirea în formă de uzină a  Centrului Pompidou.  Ca şi atunci am vizitat numai curtea aflată în aer liber. A fost frumos, dar parcă prea multă lume, iar noi nu eram încă limpeziţi după turul de forţă de la Luvru.

Peste o jumătate de oră am părăsit Centrul Pompidou, care în ultimii 10 ani devenise posesorul uneia din cele mai mari colecţii de artă modernă şi contemporană din lume. Şi asta tot datorită lui  Mitterrand  care a decis ca arta până la 1848 să fie expusă la  Luvru,  cea dintre 1848 şi 1914 la  Muzeul d'Orsay,  iar cea contemporană în câteva muzee, între care şi  Centrul Pompidou.

Am revenit lângă Primărie  (hotel de Ville) de unde am luat metroul spre hotel. Nici unul dintre noi nu a mai avut energia să coborâm în  Piaţa Bastiliei  şi să vizităm Piaţa Vosgilor. Poate altădată!

După un timp am coborât din hotel şi plimbându-mă am văzut care este intrarea pe  Peripherique Interieur  când mâine, pe acolo, vom merge spre Tours  cu maşina.

Ne-am culcat devreme, renunţând repede să mai folosim televizorul cu telecomanda legată zdravăn de pat.

9 August. După ultimul mic dejun de la hotel, am urcat în camera noastră de la etajul al zecelea şi am definitivat bagajele. Am coborât la Recepţie unde ne-au activat cartela de parcare şi împreună cu maşina am ieşit la suprafaţă.

Cunoscând drumul, în urma recunoaşterii de ieri, am intrat pe  Autostrada Peripherique Interieur  şi de acolo, urmând indicatoarele de circulaţie am trecut de  Aeroportul Orly,  după care, repede ne-am aflat pe Autostrada spre Orleans şi Tours.