Fayet 1991

Oraş: Fayet
Coordonate Geografice: 49g52m12s N  03g15m08s E
Ţara: Franţa
Populaţia: 580 locuitori
Data sejur: 24 August - 11 Septembrie 1991
Locuinţă: 28 Alee des Charmes 

24 August. Trenul de Praga a ajuns la Paris în  Gara de Est   în jurul orei 9AM. Conform înţelegerii, în dreptul locomativei ne-am întâlnit cu Jacqueline

Ea a aranjat sejurul nostru în  Franţa. Susţinută de o  societate feministă din împrejurimi, care avea şi sprijinul  Primăriei din Saint Quentin,  a reuşit să-i plaseze pe cei 9 copii la nişte familii prietene, acestea devenind  părinţii adptivi  ai lor. Sub conducerea Jacqueline-ei,  părinţii adoptivi au organizat un program comun de vizitare ale unor obiective culturale şi turistice. În rest familia organiza petrecerea  timpului cu copilul pe care l-au cazat, după cum credea de cuviinţă. Noi ne-am întâlnit în  România,  de mai multe ori, cu Jacqueline şi cu soţul său Gilbert şi am fost invitaţi să locuim la ei.

Gilbert avea cu ceva peste 60 de ani şi a fost agricultor. El cultiva în jur de 200 de hectare de teren, unele ale lui, altele arendate şi după o viaţă de muncă a ajuns să facă parte din straturile de sus ale clasei mijlocii. Când a ieşit la pensie a lăsat ferma  fiului său Gery. Împreună cu Jacqueline au cumpărat o casă în  Fayet,  unde trăiau în linişte şi confort.

Jacqueline a venit în  Gara de Est  cu maşina condusă de Gilbert şi cu încă trei maşini conduse de câte un  părinte adoptiv. După un mic dejun, adus de ei şi luat într-o sală de aşteptare din gară, copiii au fost repartizaţi în maşini şi duşi spre destinaţii, în apropierea oraşului Saint Quentin.

Eu Betty şi Mihai am urcat în maşina lui Gilbert, un  Peugeot  diesel aproape nou. Am intrat pe autostrada spre Bruxelles pe care am părăsit-o în  Roye.

Era pentru prima dată când am călătorit pe autostradă şi am fost de-a dreptul încântat. Am ieşit pe un drum naţional, am trecut prin  Nesle  şi  Ham şi am ajuns în satul  Fayet  aflat la câţiva kilometri de  Saint Quentin. Distanţa parcursă a fost de aproximativ 150 de kilometri şi călătoria a durat mai puţin de o oră şi jumătate. Aceeaşi distanţă în ţară (Cluj-Oradea) se parcurge în ceva mai mult de 3 ore. Binefacerile societăţii capitaliste multilateral dezvoltate!

Fayet este un sat vechi, care a fost distrus aproape în întregime de nemţi în timpul primului război mondial. Prin 1960 o firmă de construcţii a cumpărat teren într-o pădure de la marginea satului, l-a parcelat în loturi cu o arie cuprinsă între 1.000 şi 5.000 de m² şi a construit drumuri, canalizare şi a instalat curent electric. A vândut doritorilor respectivele loturi unde aceştia şi-au construit case foarte moderne, foarte bine împărţite, care par mici pe dinafară dar sunt mari pe dinăuntru. Au fost tăiaţi numai copacii care au trebuit, eliberând locul pentru construcţie, restul, dintre care unii efectiv seculari, rămânând în picioare. Fiind o zonă rezidenţială, este interzisă cultivarea legumelor şi creşterea păsărilor, astfel că printre copacii aceia bine îngrijiţi se află o mulţime de flori şi de arbuşti ornamentali. Sunt multe conifere, dar şi arbori exotici, cum ar fi  Cedrul de Liban.

Satul are aproximativ 500 de locuitori, din care jumătate stau în zona rezidenţială. Aici, pe strada  Aleea Carpenilor  stau şi prietenii noştri într-o "căsuţă" superbă care se termină cu o terasă. La demisol sunt cele două garaje, un apartament pentru oaspeţi, o cămară şi instalaţia de încălzire centrală care funcţionează din octombrie până în aprilie.

Am mers prima dată la casa familiei Pesenti, unde Claude şi Danielle vor fi  părinţii adoptivi ai lui Mihai.

Sosiţi acasă la Gilbert şi Jacqueline Tupigny, aceştia ne-au dat apartamentul pentru oaspeţi de la demisol şi acolo ne-am instalat. Ne-am odihnit, ne-am refăcut somnul pierdut pe drumurile de fier din Europa şi spre seară am ieşit cu familia la o plimbare prin sat. Zicem sat pentru că este mic, dar dotările din interiorul cât şi din exteriorul său sunt similare cu cele de la oraş.

25 August. Fiind duminică, atât noi cât şi copiii împreună cu părinţii adoptivi am participat la slujba oficiată în biserica din  Fayet. După slujbă ne-am întâlnit în curtea bisericii cu reprezentanţi ai primăriei locale şi a celei din Saint Quentin, care ne-au urat bun venit.

La biserica din Fayet.

După masa de prânz am mers cu familia Tupgny la  Laon,  unde un nepot de-al lor participă la un concurs de călărie. Pe drum Gilbert mi-a propus să conduc şi eu şi am fost foarte mulţumit de  încrederea acordată. Maşina, aproape nouă, mergea foarte bine şi avea performanţele maşinilor din 1990 mult mai ridicate decât ale Daciei noastre din anii 1970.

După o scurtă vizită la hipodrom, unde am aflat că Benjamin va concura numai peste două ore, noi patru, însoţiţi de mama concurentului am mers şi am vizitat  Catedrala din Laon.

Catedrala se vedea de departe, pe oricare din drumuri ai veni spre oraş. Este construită pe singurul deal din zona, care are deasupra un platou plan ce se întinde pe mai mulţi kilometri.

Pe acel loc a mai fost construită în secolul al VIII-lea o catedrală carolingiană, la inaugurarea căreia în anul 800 a participat însuşi  Carol cel Mare.

În a doua jumătate a secolului al XI-lea catedrala carolingiană a fost înlocuită cu una romană.

Actuala catedrală a fost construită în stilul gotic primitiv şi construcţia ei a durat 80 de ani începând din 1155 (cu 8 ani înaintea Catedralei Notre Dame din Paris).

A fost pe departe cea mai mare biserică văzută de mine până atunci. Avea o lungime de 110m (cât un teren de fotbal), o lăţime de 30m, o înălţime ce variază între 30 şi 55m şi transeptul cu lungimea de 56 şi lăţimea de 22m. Alături de catedralele din Reims,  Amiens  şi  Beauvais  formează grupul celor patru mari catedrale din nordul Franţei.

Catedrala Notre Dame...

Din Laon.

Cu Catedrala din Laon.

Am revenit la hipodrom şi am urmărit cursa de sărituri, unde micuţul Benjamin de 8 ani nu a avut norocul de a se clasifica primul.

În drum spre casă am oprit în orăşelul La Fere,  şi Gilbert ne-a arătat unde a făcut el armata. Acum acolo este o Şcoală de Artilerie. În faţa şcolii se află  Statuia Artileristului  scoasă de pe vechiul Pod Alma din Paris.  Artileristul purta uniforma soldaţilor armei sale din timpul  Războiului Crimeei.

Statuia artileristului.

Am mai oprit în Pădurea Saint Gobin, care cu cele peste 9000 de hectare ale sale este a doua ca mărime din regiune.

Ajunşi acasă ne-a aşteptat o surpriză. Jacqueline, intrând în posesia datelor noastre, necesare pentru întocmirea actelor de şedere a văzut că era ziua de naştere a lui Betty.

După mâncare a fost felicitată de familie şi Gilbert a deschis o şampanie franţuzească rece şi foarte bună. Trăiam din plin visul nostru occidental!

Să recapitulăm:

• Slujbă la biserica locală
• Primire oficială
• Condus o maşină modernă pe nişte şosele impecabile
• Vizită la una din cele mai mari catedrale din lume
• Urmărit curse hipice la hipodrom
• Vizitat locuri pitoreşti
• Serbat ziua de naştere a nevestei cu şampanie franţuzească autentică

27 August. Tot grupul nostru a fost invitat la Primăria din Saint Quentin.

 Piaţa Primăriei (Hotel de Ville) este cea mai impozantă zonă din oraş. Pe o latură se găseşte Primăria, una din cele mai frumoase din Picardia,  iar pe celelalte trei laturi case construite în stil flamand, înalte şi cu faţada îngustă, foarte armonios colorate şi pline de flori. Primăria este construită în stil  gothyque flambyant  în 1509. Faţada este foarte finisată, pe ea se găsesc peste 170 de statui în piatră din care două sunt mari, reprezentând o maimuţă şi un câine. Asta îl caracterizează pe picard: este şiret ca maimuţa şi fidel ca şi câinele.

În faţa Primăriei.

 Viceprimarul  Monsieur Stranger  împreună cu câţiva consilieri ne-a urat un bun venit în zonă şi însoţiţi de ei am vizitat interiorul edificiului, intrând în sălile în care Amiralul de Coligny  pregătea bătălia cu spaniolii în 1557. Printr-o întâmplare, înainte de a pleca din Dej am văzut că  Amiralul  a predat oraşul Saint Quentin spaniolilor tocmai în  27 august,  adică de azi în urmă cu 434 de ani. Spunându-i asta lui Monsieur Stranger, acesta  m-a felicitat şi le-a zis consilierilor că a trebuit să vină un străin să le amintească despre istoria oraşului lor. Mi-a spus că în piaţă se află o statuie a amiralului, dar momentan este dusă la restaurare. Clădirea veche de aproape o jumătate de mileniu se prezenta excelent şi majoritatea sălilor aveau lambriuri de lemn foarte bine întreţinute.

La sfârşitul vizitei am fost prezentaţi unei studente care ne-a ghidat următoarea noastră vizită la Bazilică.

În secolul al XIII-lea s-a construit în  Saint Quentin  o biserică gotică, într-un mod aparte. Biserica este a doua din Franţa care are două transepturi. În mare a fost dată în funcţiune prin secolul al XV-lea. Era impunătoare şi avea nişte coloane de susţinere înalte, frumoase şi svelte. După cîteva zeci de ani biserica a început să se lărgească puţin spre vîrf şi din acel moment a început o luptă continuă, pentru ca ea să nu se dărâme. Coloanele svelte au fost dublate, apoi triplate şi pericolul a fost diminuat, dar nu a fost înlăturat în totalitate nici până astăzi. La sfârşitul secolului al XIX-lea biserica este ridicată la rangul de Bazilică.

În 1917 nemţii bombardeaza Bazilica şi aceasta rămâne fără acoperiş. Spre sfârşitul războiului, în 1918, însuşi  Ludendorf  dă ordin ca în bazilică fiecare coloană să fie dinamitată. Bazilica a fost salvată datorită faptului că ofiţerul care trebuia să spulbere edificiul, din dragoste pentru realizările valoroase ale omenirii, nu ascultă ordinele generalului şi mai intervine şi norocul că războiul se sfârşeşte. Bazilica a fost restaurată începând din 1919, o bună bucată de timp în epoca interbelică.

Ghida noastră era localnică şi o mare iubitoare de istorie, astfel că ne-a spus lucruri foarte interesante despre biserică, întâmplate în jumătatea de mileniu de existenţă a acesteia.

Am avut privilegiu să putem urca pe o scară spirală, foarte îngustă şi abruptă, aflată în zid şi am ajuns pe cerdacul care înconjoară biserica la baza acoperişului, la o înălţime de 40 de metri. Am avut o perspectivă unică asupra oraşului, care este oraş de câmpie, fără forme ridicate de relief.

În Bazilică.

Vitralii.

Boala pietrei.

La 40 m...

Înălţime.

28 August. S-a dovedit pe tot sejurul nostru în  Franţa  că  dacă e miercuri e Paris. Am vizitat  Parisul  împreună cu Betty, Mihai şi Georgiana. Ne-au condus şi ghidat Monsieur Joli şi fiica sa Madame Stiland, care era mama adoptivă a Georgianei. A venit cu noi şi Celine sora adoptivă a Georgianei.

Am plecat cu trenul din  Saint Quentin  dimineaţa şi am ajuns la destinaţie în mai puţin de două ore. Deşi personal, trenul a oprit în foarte puţine staţii. Mi s-a explicat că din restul staţiilor nu se adunau statistic suficienţi călători, astfel încât oprirea trenului să fie rentabilă. Foarte multă lume foloseşte automobilul în detrimentul transportului feroviar.

Din  Gara de Nord  am mers pe jos la  Bazilica Sacre Coeur,  conduşi de Monsieur Joli, care cunoştea foarte bine oraşul pentru că a lucrat, toată viaţa, numai aici.

În drum...

Spre...

Bazilică.

De pe dealul din  Montmartre  am mers cu metroul la  Arcul de Triumf.

Lângă şi...

Pe sub Arc.

De la  Piaţa Charles de Gaule  am mers pe jos până în  Piaţa Trocadero, am stat puţin pe treptele Palatului Chaillot, am trecut Sena şi am ajuns la Turnul Eiffel.

Zeiţa Atena.

Sub Turn.

Piciorul...

De Nord.

Cu Gstave Eiffel.

Nu am urcat pe turn. După ce ne-am învârtit în jurul lui am mers pe lângă  Şcoala Militară  până la  Domul Invalizilor,  unde am văzut  Mormântul lui Napoleon.

Spre Domul Invalizilor.

Mormântul...

Lui Napoleon.

De la  Domul Invalizilor  am mers tot pe jos la  Luvru şi am văzut  Piramida de sticlă din curtea Muzeului. Un complex format din  Piramida Principală,  flancată de încă trei mai mici, toate asmenea cu Piramida lui Keops, au fost proiectate şi construite de arhitectul american de origine chineză  Ieoh Ming Pei.  Rolul lor este de a permite intrarea în subteran precum şi de a ventila şi a ilumina sălile de expoziție de dedesubtul curţii muzeului. Ele au fost terminate în urmă cu doi ani, când s-a finalizat restaurarea muzeului, cu ocazia bicentenarului revoluţiei franceze.

Piramida...

De sticlă.

De la  Luvru am mers, binînţeles, tot pe jos la  Catedrala Notre Dame,  trecând de mai multe ori de pe un mal pe altul al Senei. Am vizitat catedrala căci pe atunci numărul vizitatorilor era mai mic şi nu existau cozile imense care vor apărea peste câţiva ani.

Cu cărţile unui buchinist de pe malul stâng.

În faţă...

La Catedrala...

Notre Dame.

În interior.

După ce am ieşit am mers la o cafenea din imediata apropiere a catedralei, unde la o masă aşezată pe trotuar am băut câte o cafea adulţii şi câte un suc copiii.

De la catedrală am mers tot pe jos pe lângă  Hotel de Ville  şi am ajuns la  Centrul Pompidou. Ne-am amestecat prin mulţimea de vizitatori din curte şi am admirat panoul care indica câte secunde mai sunt până la sfârşitul secolului şi al mileniului.

Din  Gara de Nord  ne-am urcat în primul tren care mergea spre  Saint Quentin, acesta nimerindu-se a fi tocmai  Expresul de Anvers. I-am mulţumit lui Monsieur Joli şi lui Madame Stiland  pentru că ne-au luat cu ei şi ne-au arătat unele din cele mai celebre şi frumoase locuri din Paris. Toate aceste locuri le-am revăzut peste 10 şi respectiv 21 de ani cînd am mai vizitat oraşul şi atunci am scris mai amănunţit despre ele ( Paris 2001 şi Paris 2012).

În gara de destinaţie ne aştepta Gilbert, care cu maşina ne-a dus acasă la Fayet. Georgiana şi  părinţii ei adoptivi  locuiau în Saint Quentin.

29 August. A fost ziua în care s-a organizat o petrecere în cinstea noastră şi a copiilor noştri. Ea a avut loc în Vermond,  la ferma lui Gery, fiul lui Gilbert şi al Jacqueline-ei. Am participat noi, sărbătoriţii, precum şi părinţii adoptivi cu familiile lor.

Petrecerea a avut loc în podul de la hambarul lui Gery. Pentru că podul nu se mai folosea la depozitarea recoltei, mulţi fermieri din  Picardia  l-au amenajat ca pe un fel de salon, unde erau mese şi scaune chiar şi pentru o sută de oameni.

La ferma lui Gery.

Oaspeţii francezi şi-au mai adus cu ei, pe lângă familie şi nişte prieteni, astfel că la un moment dat, copiii noşti, adică sărbătoriţii nu mai aveau loc la mese. Repede incidentul s-a aplanat şi ne-am simţit foarte bine. Mâncarea a fost multă şi bună iar cel mai mare succes l-a avut ţuica românească şi brânza franţuzească Maroille. Eu am reuşit să-i capacitez pe câţiva francezi cu care m-am împrietenit să bea ţuică si lor le-a plăcut, iar ei m-au lămurit să gust din brânza normandă (cam rău mirositoare) şi mi-a plăcut.

30 August. Doamnele care se ocupau cu sejurul nostru au vrut ca populaţia din împrejurimi să ştie despre acţiunea lor. Pentru aceasta au organizat diferite conferinţe despre România, cu expunere de fotografii din călătoriile lor prin ţărişoară, unde erau imortalizate lucruri, unele nesemnificative, dar şocante. Nu mai vorbesc în continuare, despre asta şi trec la ultimul eveniment pe care l-au organizat, un interviu la Televiziunea Picardia din Amiens.

La ora hotărâtă au sosit la locuinţa familiei Tupigny o echipă a televiziunii formată dintr-o reporteriţă, o cameramană şi un responsabil cu sunetul. Au intervievat copiii, care au răspuns în franceză la întrebările puse, au filmat-o pe nevastă-mea care a discursat şi ea şi în final pe Jacqueline, care a vorbit despre munca organizaţiei lor.

Televiziunea din Picardia...

Ne ia...

Un interviu.

Seara la ora 7 am văzut reportajul despre noi a televiziunii respective. A fost bine făcut şi precis că a stârnit interesul telespectatorilor.

1 Septembrie. Fiind duminică am mers împreună cu familia Tupigny la slujba de la  Bazilicaa din Saint Quentin. După slujbă am făcut o plimbare în  Piaţa Centrală  a oraşului.

Am făcut o vizită unei rude de-a familiei, pentru a vedea cum trăiesc şi oamenii din păturile de jos ale clasei mijlocii. Locuinţa lor era un apartament într-un bloc cu două dormitoare. Atât blocul, cât şi apartamentul erau foarte curate şi protejate, prin uşile încuiate şi prin interfon de cei nedoriţi. Era un loc în care puteai trăi în condiţii civilizate.

Seara am fost din nou cu familia la  Bazilică,  la invitaţia lui Frederic Loze, care făcea parte dintr-un grup de localnici, ce se străduiau să facă cunoscut concetăţenilor trecutul glorios al oraşului  Saint Quentin  şi a împrejurimilor. Acest grup a organizat în  Bazilică  un spectacol măreţ de sunet şi lumini, având ca temă dezvoltarea oraşului în perioada evului mediu.

A fost un spectacol agreabil, biserica a fost plină şi din banii încasaţi urmau să se reabiliteze unele din monumentele oraşului.

2 Septembrie. Gilbert ne-a dus pe mine şi pe Betty la Reims  să vizităm celebra Catedrală.

Reims-ul de astăzi este un oraş cu peste 185.000 de locuitori şi este capitala districtului Marne din provincia Champagne. Are o universitate fondată în 1548, are o industrie în profilul mecanic, electric, sticlărie şi mai ales este vestit în prepararea şampaniei. Dar celebritatea mondială a oraşului a fost adusă de  Catedrala sa Notre Dame.

În noaptea de Crăciun al anului 496, Episcopul din Reims, cel care avea să devină  Sfântul Remi  (437-533), l-a botezat pe regele franc Clovis I (481-511), care si-a respectat promisiunea făcută soţiei sale Clotilda de a trece la religia creştină. De atunci, a devenit o tradiţie ca regii  Franţei  să fie încoronaţi la  Reims. Pentru această ceremonie, care a devenit din ce în ce mai fastuoasă, s-a construit o biserică în epoca merovingiană, care apoi a fost mărită în epoca carolingiană. Această catedrală unde se încoronau regii  Franţei,  a ars în 1210 şi astfel s-a impus necesitatea construirii uneia noi.
Piatra de temelie a  Catedralei Notre-Dame din Reims  s-a pus în 1211 şi construcţia s-a făcut după planurile arhitectului  Jean d'Orbais. Catedrala ilustrează perfect apogeul goticului prin dantelăria de piatră şi bogăţia sculpturilor sale. Are lungimea de 126 m, înălţimea fleşelor de 56 m, a faţadei de 30m, înălţimea navei de 25 m şi lăţimea în dreptul transeptului de 57 m. Alături de catedrală se înalţă  Palatul Episcopal (Le Palais du Tau),  numele provenind din faptul că are forma literei T (tau în greceşte).

Ceremonia  Încoronării  se efectua după reguli stricte. Astfel regele sosea la Reims cu câteva zile mai înainte, era aşteptat la porţile oraşului şi condus la  Palatul Episcopal. În dimineaţa  Încoronării, regele însoţit de pairii ecleziastici mergea la catedrală unde îl aştepta  Arhiepiscopul de Reims  şi pairii laici. După o lungă ceremonie regele asculta slujba şi apoi se întorcea la palat pentru sărbătorirea încoronării.

Ajunşi la Catedrală am vizitat-o mai întâi prin exterior. Ne-au impresionat în primul rând dimensiunile catedralei. Am înconjurat-o împreună cu ceilalţi vizitatori să o putem vedea din mai multe unghiuri şi îi invidiam pe cei care se plimbau sus la înlţimea acoperişului. Ne opream în anumite locuri şi Betty citea din Ghidul Michelin explicaţii despre ele.

Catedrala din Reims.

Cât timp urma să vizităm interiorul Catedralei, Gilbert va merge cu maşina la un  Atelier Peugeot  să-i facă a doua revizie gratuită, care se impunea după numărul de kilometri parcurşi.

Am intrat înăuntru cuprins de o serie de sentimente din care am identificat  mândria,  smerenia,  curiozitatea  şi  mulţumirea. În mod temeinic am început să examinez toate detaliile aflate pe partea dreaptă. Nici nu am ajuns la Altar, că deja l-am văzut pe Gilbert căutându-ne.

A făcut rost de trei invitaţii de a vizita pivniţele unui foarte important fabricant de şampanie:  Madame Pommery.

Domeniul Pommery a fost înfiinţat în 1858, având ca scop fabricarea şampaniei. După moartea soţului (1860)  Madame Pommery  a cumpărat nişte cariere de piatră din epoca romană şi deasupra lor a construit un castel care printre altele cuprinde şi fabrica de şampanie. Fostele cariere au fost amenajate şi acolo sunt beciurile unde prin fermentaţie se face una din cele mai renumite şampanii din lume.

Castelul Domeniului Pommery.

Am coborât cele 116 trepte ale scării şi am ajuns la beciurile aflate la o adâncime de 30 m. Aici se găsesc 20 de milioane de sticle de şampanie care reprezintă recolta aproximativă a unui an. Ele sunt aşezate pe suporţi care constituie, bulevarde, străzi şi alei care au numele unor oraşe europene. Ni s-a explicat că şampania trebuie să fermenteze în sticlă timp de un an şi în suportul ei oblic, sticla trebuie să fie învârtită zilnic cu un grad. La sfârşitul fermentaţiei, drojdia se adună în zona dopului, se congelează porţiunea, se elimină dopul vechi şi fragmentul îngheţat unde este drojdia, fără ca presiunea din sticlă să scadă şi apoi se pune dopul definitiv.

După terminarea vizitei in beciuri, am fost îndrumaţi sus într-o sală de conferinţe, unde la fiecare scaun se afla şi o porţiune rabatabilă pe care puteai să pui un pahar. Ni s-a prezentat un film despre lucrul în vie pe timp de un an, precum şi procesul prin care mustul ajunge şampanie. La sfârşitul vizitei am plecat fără să fim nevoiţi să folosim porţiunea rabatabilă de la scaun.

Gilbert ne-a lăsat din nou la Catedrală şi noi ne-am reluat vizita. După ce am parcurs încă o dată partea dreaptă, de la uşă spre Altar, am trecut la examinarea detaliilor de pe stânga, de la Altar la uşă şi în final mijlocul, de la uşă la Altar. Au fost trei ore de totală încântare!

Alături de catedrală, cum am mai spus, se înalţă  Palatul Episcopal (Le Palais du Tau). A fost reşedinţa  Arhiepiscopului de Reims,  precum şi reşedinţă regală pe timpul  Încoronării.

Palatul Episcopal.

 Vizitând Muzeul Palatului am văzut că aici se găsesc sculpturi monumentale provenite de la catedrală, originalele fiind înlocuite cu copii din beton, pentru a se împiedica deteriorarea lor. Se găsesc expuse şi tapiţerii vechi şi obiecte rămase de la diverse încoronări, cele mai multe de la ultima, a regelui Carol  al  X-lea  din 1826. Am văzut şi sala de bal, în formă de navă întoarsă unde se serba  Încoronarea,  sală care are un şemineu monumental şi construit cu foarte mult bun gust.

Gilbert a venit după noi şi am parcurs destul de repede porţiunea de drum naţional dintre  Reims  şi  Fayet.

3 August. Mâine tot grupul de copii, însoţiţi de unii dintre  părinţii adoptivi  vor vizita Versailles.  Ioana şi Georgiana vor dormi în apartamentul nostru de la demi-sol, pentru că ele locuiesc mai departe şi părinţii lor nu participă la excursie.

Eu îl însoţesc pe Gilbert la  Caudry, de unde o vom lua pe Ioana. Satul se află la vreo 40 km de Fayet.

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost un sat agricol. În câteva decenii a devenit un important centru de fabricare industrială a dantelei. Datorită schimbărilor din modă, în a doua jumătate a secolului al XX-lea producţia de dantelă de  Caudry  s-a diminuat mult, rămânând să fie satisfăcute doar comenzile marilor case care se ocupă cu croitoria de lux. 

Am fost invitaţi la cină la familia Pezzi-Giraud. Doamna este medic în  Saint Quentin  iar domnul funcţionar la  Centrul Spitalicesc  din oraş. Familia are trei fete, care s-au distrat foarte bine la cină împreună cu Georgiana şi Ioana.

La familia Pezzi-Giraud.

Ioana, Georgiana si fetele familiei.

Impreuna

4 Septembrie. Dimineaţa înaintea orei 6 toate maşinile s-au întâlnit la ferma lui Gery din Vermond  pentru a merge împreună la  Versailles.

Am mers pe autostradă, am traversat  Parisul  şi rând pe rând ne-am întâlnit într-o parcare de lângă Castelul din Versailles.

Castelul a fost construit de Ludovic al XIV-lea şi în perioada 1682-1789 a fost Reşedinţă Regală Permanentă şi pentru urmaşii Ludovic al XV-lea şi al XVI-lea. În 1837 devine primul muzeu de istorie al Franţei.

Versaiiles. Palatul.

Am cumpărat bilete de intrare şi am fost primii vizitatori care au intrat. Prima sală era dedicată lui Henri al IV-lea  şi am urmărit cu o deosebită atenţie fiecare obiect expus. La fel am procedat şi în sala următoare dedicată lui  Ludovic al XIII-lea,  precum şi în restul sălilor dedicate în totalitate domniei lui lui  Ludovic al XIV-lea. Am fost ajunşi şi depăşiţi de restul turiştilor care aveau o concepţie mai  fuşeristă  despre vizitarea unui muzeu.

Am fost impresionaţi de cele văzute, dar împresia cea mai puternică a fost dată de vizitarea îndelungată a celor două galerii: a Oglinzilor  şi a  Marilor Bătălii.

Galeria Oglinzilor.

Galeria Bătăliilor.

Tocmai când am terminat vizita s-a pornit să sune o sirenă. Gilbert mi-a explicat că în Franţa,  în prima miercure din lună, în fiecare oraş la ora 12 sunt verificate dacă funcţionează sirenele de alarmare a populaţiei. Am dedus astfel că vizita noastră a durat exact 3 ore.

Când am ieşit la grădini funcţionau toate fântânile şi peisajul a fost superb. Am mers pe jos spre  Marele Canal  şi în pas de plimbare am ajuns la  Ferma Reginei. Am admirat lacul din jur, suprapopulat cu peşti destul de mari şi foarte viu coloraţi. Am intrat şi am vizitat parterul de la  Palatul Marele Trianon  şi am mers apoi pînă la  Palatul Micul Trianon,  pe care nu l-am mai vizitat.

Marele canal.

Ferma Reginei.

Marele Trianon.

Am revenit pe aproximativ acelaşi drum, am ajuns la parcare şi şoferii au hotărât să trverseze fiecare Parisul, cum poate şi să ne întâlnim într-o parcare din  Senlis.

Am prins circulaţia din Paris specifică orelor de vârf, dar Gilbert a reuşit să oprim undeva lângă o cafenea unde Betty a băut o cafea, eu o bere şi şoferul un fel de apă minerală negazoasă. Din nou s-a adeverit că dacă e miercuri e Paris.

Am ajuns la Senlis  şi în respectiva parcare s-a mai oprit numai una din maşinile noastre.

Senlis  este un orăşel aflat la aproape 60 km de Paris. Datează din antichitate şi în evul mediu a fost reşedinţă regală temporară. Este renumit datorită catedralei sale construită într-o primă fază între 1151 şi 1191, fiind unul din primele monumente gotice din Franţa.  Deşi nu este foarte mare ( are lungimea de doar 76m) se remarcă prin  Portalul Fecioarei, Turnul de Sud  şi  Faţadele Transeptului, toate trei capodopere ale artei gotice din  Europa.

Catedrala...

Din Senlis.

Ne-am plimbat prin orăşel până la catedrală şi revenind în parcare am văzut că alte maşini nu au mai apărut. Ne-am continuat drumul până acasă. Mai târziu am aflat că unele maşini au fost prinse în ambuteiaje, au pierdut mult timp şi nu au mai oprit în  Senlis,  fiind siguri că nu-i mai aşteaptă nimeni acolo.

5 Septembrie. Încă o zi de turism istoric. Eu şi Betty conduşi de Gilbert am parcurs un circuit unde am vizitat o serie de monumente, cum am spus, istorice ale Franţei.

Am mers, de astă dată, pe autostradă până la Compiegne, unde am vizitat castelul din localitate. Gilbert a rugat-o pe tânăra ghidă să vorbească puţin mai rar ca să pot înţelege şi eu. Am înţeles aproape tot, dar am fost ajutat şi de Betty.

Pe locul actual al  Palatului din Compiegne  a fost construit un palat merovingian, care s-a extins în epoca carolingiană şi în Evul Mediu, inclusiv în timpul  Războiului de 100 de ani. Actualul palat a fost construit sub regii Ludovic al XV-lea şi al XVI-lea de către arhitectul  Jacques Ange Gabriel  acelaşi care a construit  Micul Trianon,  Scoala Militară  şi printre altele şi  Piaţa Concorde.   

A fost folosit şi amenajat, pe rând, de cei doi monarhi, de revoluţionari, de  Napoleon I şi noua înpărăteasă Maria-Luiza,  de Bourbonii restauraţi,  de al doilea împărat  Napoleon al III-lea,  precum şi de toţi preşedinţii francezi. Încă din timpul celui de-al doilea imperiu, o mare parte din palat a fost transformată în muzeu.

În parcul palatului am vizitat apoi  Le Musee National de la Voiture et du Tourisme.  Sunt expuse aici vehicule trase de cai dintre secolele XVIII-lea - XX-lea, automobile şi biciclete de până la primul război mondial.

Palatul din Compiegne.

Din  Compiegne am mers pe un drum din pădure aproximativ vreo 20 km şi am ajuns la  Castelul Pierrefonds. În secolul al XII-lea aici exista deja un castel fortificat care va fi inclus în  Domeniul Regal. În secolul al XIV-lea castelul este foarte distrus şi intră în posesia familiei  d'Orleans,  aceasta reconstruindu-l din temelie.

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea castelul este ocupat de forţe ale Ligii Catolice,  adversare ale noului rege Henri al IV-lea.  Recuperat de rege este donat familiei d'Estrees (Gabrielle d'Estrees era atunci principala favorită a regelui). În timpul regenţei  Mariei de Medici, stăpânul castelului devine adversar al regalităţii. Pentru a restabili ordinea, Cardinalul de Richelieu  trimite în 1616 o armată care asediază şi apoi cucereşte castelul.  Drept represalii, regele Ludovic al XIII-lea ordonă distrugerea castelului. Anul următor sunt aruncate în aer turnurile, donjonul şi zidurile, în timp ce acoperişul şi toată lemnăria au căzut pradă incendiului.

Castelul abandonat s-a distrus apoi singur, iar în epoca romantismului secolului al XIX-a era admirat ca o splendidă ruină.

Napoleon al III-lea,  îndemnat de scriitorul  Prosper Merimee  a finanţat restaurarea castelului de către arhitectul său Eugene Viollet-le-Duc. Lucrările s-au desfăşurat între 1858 şi 1885. Au fost, în mare, finalizate la 12 respectiv 6 ani de la moartea împăratului şi a arhitectului. Încă în timpul lucrărilor, castelul a devenit reşedinţă imperială unde a fost expusă colecţia lui Ludovic Napoleon de arme şi armuri.

Castelul...

Din Pierrefonds.

La poarta veche.

De la inaltime.

De la Pierrefonds ne-am dus mai departe si am luat-o pe Le Chemin des Dames (Drumul Doamnelor). Este numit aşa pentru că cei 25 de km ai lui erau folosiţi în secolul al XVIII-lea, de fiicele lui Ludovic al XV-lea (Les Dames), pentru a ajunge la un castel care era reşedinţă de vară a prinţeselor.

În primul război mondial, această zonă de agrement, putem spune, a fost teatrul unor lupte sângeroase, soldate cu zeci de mii de morţi.

La sfârşitul lui august 1914 armatele franceze se retrag şi  Drumul Doamnelor  este ocupat de germani. Francezii încearcă peste două săptămâni să-l recucerească, dar eşuează lamentabil, lăsând în urma bătăliei mult prea  mulţi morţi faţă, de importanţa strategică a obiectivului. Drumul Doamnelor  va face parte din linia unui front stabil până în 1918.

Adevărata bătălie sângeroasă s-a desfăşurat pe Drumul Doamnelor  în aprilie 1917, numită  ofensiva Nivelle,  după numele noului comandant al armatelor franceze. Francezii au participat cu 850000 de soldaţi, care i-au atacat pe cei 680000 de nemţi aflaţi sub comanda lui  Ludendorff.  Deşi propaganda vremii a încercat să o prezinte ca pe un fel de  semi-victorie,  ofensiva a fost de fapt un eşec. Ea nu şi-a atins scopul de a face o ruptură în frontul german şi a dus la pierderi de aproape 200000 de soldaţi francezi, faţă de 163000 de germani. (Cifrele reale au fost recunoscute recent, spre sfârşitul secolului al XX-lea).

A treia bătălie de pe Drumul Doamnelor  a fost o bine pregătită ofensivă germană. La 27 mai 1918 armatele lui  Ludendorff  atacă fulgerător şi înaintează în prima zi 15 km, urmând ca în iunie să participe la Bătălia de pe Marna.

La jumătatea  Drumului Doamnelor  am oprit ca să vizităm  La Caverne du Dragon,  un muzeu local despre luptele purtate în zonă.

În ianuarie 1915 germanii ocupă în urma unui atac o carieră subterană de piatră, aflată la 800 de metri de linia frontului. Ei construiesc acolo mai multe încăperi care vor fi adăposturi, posturi de pază, birouri de lucru pentru statul major, o capelă, un spital; adică un fel de  Post de Apărare Avansat.  Este introdus curentul electric, o linie telefonică şi se sapă un tunel destul de lung, care face legătura cu spatele armatelor germane.

Reţeaua carstică din zonă era ocupată atât de francezi cât şi de germani. Dacă soldaţii inamici se întâlneau în subteran, în luptele dintre ei nemţii foloseau aruncătoarele de flăcări, proaspăt intrate în dotare. Flamele lor uriaşe se vedeau noaptea deasupra solului şi de atunci respectivele peşteri se numeau  Grote  ale Dragonului.  De aici vine şi numele muzeului vizitat de noi.

Am văzut toate amenajările enumerate mai sus, inclusiv intrarea în tunelul de legătură. Acest tunel a avut un rol de seamă în timpul  ofensivei Nivelle.  Regimentul trupelor coloniale franceze, format din 15000 de soldaţi senegalezi a ajuns în timpul atacului cu ceva dincolo de intrarea în grotă. Germanii au reuşit să transfere trupe prin tunel, care ieşind la suprafaţă i-au atacat pe africani din spate şi au omoarât 2/3 din efectivul regimentului. A fost regimentul cel mai afectat de pierderi din armatele franceze care au participat la ofensiva de trist renume.

Am continuat drumul şi am ajuns la Castelul din Coucy. Dacă toate cele trei monumente istorice vizitate în acea zi au fost noi pentru mine, neauzind absolut nimic despre ele, castelul era însă un lucru despre care, sunt convins, că ştiam atunci mult mai multe decât aproape toate persoanele pe care le-am cunoscut în Franţa.

În 1970, 1977 şi apoi în 1988 au apărut la Editura Politică  trei cărţi ale istoricei americane Barbara Tuchman. Ultima dintre ele, O Oglindă Îndepărtată Urgisitul secol XIV (A distant Mirror The Calamitous 14th Century) prezintă groaznicele evenimente ale secolului comentând viaţa unui reprezentant al nobilimii franceze: ultimul Baron de Coucy.
Barbara Tuchman face la început o sumară istorie a familiei de Cousy şi ajunge şi la castel pe care-l descrie aşa cum arăta în secolul al XIII-lea, când era proaspăt construit.

Măreţ, înfricoşător pe vârful unui deal din Picardia, castelul Coucy domina cu cele cinci turnuri ale sale drumul spre Paris dinspre nord... Din mijlocul castelului se ridică o construcţie cilindrică uriaşă, de două ori mai înaltă decât cele patru turnuri din colţ. Acesta este donjonul sau cetatea centrală, cea mai mare din Europa, cea mai puternică de acest fel construită vreodată în Evul Mediu sau mai târziu. Cu un diametru de 27 de metri, o înălţime de 54 de metri, putând adăposti o mie de oameni în timpul unui asediu, donjonul proteja şi făcea să pară mai mici castelul de la baza lui,... şi cele 30 de turnuleţe ale masivului zid care înconjura întregul complex de pe deal.

Început în 1223, castelul era produsul aceleiaşi explozii arhitectonice care a înălţat catedralele grandioase şi care fusese declanşată tot în nordul Franţei. Patru din cele mai mari catedrale erau în construcţie în acelaşi timp cu castelul-la Laon, Reims, Amiens şi Beauvais, la o depărtare de 60 de km de Cousy. Deşi oriunde ridicarea unei catedrale dura între 50 şi 150 de ani, vastele lucrări de la Coucy, donjonul, turnurile, meterezele şi reţeaua subterană au fost terminate în 7 ani, un timp surprinzător de scurt, din voinţa unică, de neînfrânt a lui Enguerrand de Coucy al III-lea.

Ultimul Baron de Coucy, Enguerrand al VII-lea este luat priznier de turci în urma bătăliei de la Nicopole din 1396 şi anul viitor moare la Brusa. Peste o generaţie Casa de Coucy rămâne fără moştenitori direcţi şi în final cea mai mare baronie din  Franţa  ajunge în proprietatea  ramurii de Orleans  a casei regale.

Pe vremea minoratului lui  Ludovic al XIV-lea  castelul este un centru al uneltirilor Frondei,  ceea ce îl face pe  Cardinalul Mazarin  (primul ministru) să ordone demolarea sa. Mijloacele tehnice ale epocii nu permit asta, dar în urma aruncărilor în aer castelul nu mai poate fi locuit. În anul 1692, un cutremur provoacă o mare crăpătură donjonului, dar acesta rezistă în continuare.

În timpul celui de-al  Doilea Imperiu Francez,  când au fost restaurate marile monumente, castelul din Coucy concura cu cel din Pierrefonds. Se spune că  Napoleon al III-lea  ar fi înclinat spre  Coucy, dar Împărăteasa Eugenia a propus să se facă o tragere la sorţi. A scris numele castelelor pe două bileţele şi Împăratul  a tras  Pierrefonds. Gurile rele zic că  Împărăteasa  ar fi scris pe fiecare bileţel acelaşi nume.

Violet-le-Duc, cu părere de rău nu reuşeşte decât: să încercuiască gigantul cu două cercuri de fier, să repare acoperişul şi să astupe crăpăturile mai mari, punând un paznic care să împiedice furturile de pietre căzute din castel.

Arheologii au studiat structura castelului, artiştii l-au imortalizat pe pânze şi au mai apărut apoi şi turiştii, astfel că până la primul război mondial a fost cel mai vizitat monument istoric din Franţa.

În primăvara anului 1917 din ordinul generalului Ludendorff, castelul, care nu avea absolut nici un rol strategic este aruncat în aer. Pentru donjon au fost folosite 28 de tone de exploziv şi alte 10 tone pentru restul castelului. Generalul german a fost un bun profesionist în domeniul militar, dar neînzestrat de loc cu alte calităţi specifice umanităţii.

După terminarea războiului nu s-a dat socoteală pentru actele comise. Mă gândesc că dacă un general german din al doilea război mondial ar fi aruncat în aer o sinagogă cât de mică, precis ar fi fost declarat mare criminal de război.

Gilbert ne-a adus cu maşina până la zidul castelului, noi fiind printre puţinii vizitatori din acel moment.

Ruinele castelului.

După vizită am coborât în sat (Coucy la Ville) şi în pas de plimbare am privit rămăşițele fostului castel din mai multe unghiuri.

Castelul.

Am mers spre Saint Quentin  păstrând în minte imaginea castelului descrisă de Barbara Tuchman  şi imaginea actualelor ruine, distruse de trecerea timpului, de evenimente şi în mare parte de prostia omenească.  Sic transit gloria mundi (Aşa l-a trăznit pe Grigore la munte)!

6 Septembrie. Jacqueline şi Gilbert au lipsit pentru 24 de ore, mergând la nişte rude. Noi am rămas stăpâni pe casă şi ne-au lăsat şi Fordul Escort al Jacquelinei să-l folosim.

Am vizitat doi dintre copii noşti care locuiau în două sate din împrejurimi şi am mai fost la Henri, un prieten de-al lui Gilbert cu care ne-am cunoscut în România. La cină am fost invitaţi la familia Pesanti, părinţii adoptivi ai lui Mihai.

La familia Pesanti.

Claude lucra la SNCF iar Danielle era bucătăreasă la o şcoală din  Saint Quentin. Ne-am simţit foarte bine la ei.

7 Septembrie. Gazdele noastre s-au întors şi după masa de prânz am plecat împreună în nord la o nuntă a unei nepoate de-a Jacqueline-ei. Ei au fost invitaţi la nuntă mai dinainte, dar s-au scuzat că nu pot veni că le sosesc nişte prieteni din România. Li s-a transmis să vină atunci cu prietenii români. Aşa am ajuns să participăm la o nuntă în nordul  Franţei.

Nunta se ţinea la  Sebourg,  un sat vechi aflat lângă Valenciennes,  tocmai pe graniţa cu  Belgia. Atunci nu am ştiut, dar după ce am venit acasă şi am recitit  Regii Blestemaţi  ai lui  Maurice Druon am văzut că în roman se vorbeşte şi despre biserica în care s-a oficiat căsătoria la care participam. 

Prin 1326 Regina Angliei Isabela  şi fiul ei prinţul  Eduard (viitorul Eduard al III-lea) se aflau la Valencienne  şi spune  Maurice Druon:
Se duseră ca într-o vizită în familie să facă un pelerinaj la moaştele sfântului Druon în biserica din Sebourg, foarte venerate de când bunicul contelui Guillaume, Jean d'Avesnes, care suferea cumplit de pe urma unei pietre la rinichi, se tămăduise închinându-se acelor moaşte.

Biserica Saint Druon.

Ajungând cu ceva mai repede în  Sebourg, Gilbert a propus să facem o plimbare în  Belgia. Deşi nu aveam paşaport la mine (și chiar dacă-l aveam, nu era în el viză belgiană), am mers cu maşina pe un drum asfaltat, am intrat pe unul pietruit şi am ajuns din nou la drumul asfaltat. Drumul pietruit, cu lungimea de cam un km făcea parte din Belgia  Deşi plimbarea a fost ilegală, a fost foarte plăcută în sensul că am mai adăugat o ţară în care am fost, la mica mea colecţie de astfel de ţări.

Ni s-a explicat că în Franţa  o cununie are trei părţi: Ceremonia Religioasă, Vinul de Onoare  şi  Masa Festivă a Mirilor.  Populaţia putea fi invitată la una, la două, sau la toate trei părţile. Noi făceam parte din ultima categorie.

Biserica era foarte îngrijită şi bine întreţinută. Pe strana fiecărei bănci se găseau tipărite textele cântecelor, care se vor cânta la slujba de căsătorie, astfel ca invitaţii să poată şi ei să contribuie la ceremonie. Mirii fiind studenţi, mulţi colegi de-ai lor făceau tot timpul poze, cu nişte aparate, cel puţin semi-profesionale. La slujbă participau doi preoţi, din care unul a fost misionar undeva prin  America de Sud. După terminarea ceremoniei am rămas în biserică şi am vizitat-o.

Partea a doua s-a desfăşurat vis-a-vis de biserică într-o sală a primăriei. Invitaţii primeau o cupă cu şampanie, îi felicitau pe miri şi apoi se retrăgeau în sală unde discutau, în timp ce chenerii luau paharele goale şi le înlocuiau cu altele pline

Am fost prezentaţi bunicei mirelui, care era de rang nobiliar şi ea ne-a spus că printre invitaţi este şi un român pe nume Ghika. I-am spus că aceasta este o familie princiară şi ea a zis că ştie. La un moment dat a venit la grupul nostru un domn distins, în vârstă cam de 80 de ani, care a sărutat mâna doamnelor din grup şi s-a prezentat în româneşte că este Prinţul Ghika. M-am felicitat în gând că şi eu sărutasem mâna bunicii şi a mamei miresei. Începusem să nu mai pup mâna franţuzoaicelor, pentru că eram întotdeauna privit ca cineva ce face un gest neobişnuit şi ridicol.

Am discutat puţin cu Prinţul, după care ne-am dus toţi la o rudă a Jacqueline-ei în Valancienne.

La ora 8 seara a început partea a treia. Masa festivă se ţinea într-un fost hambar (grenier) amenajat de primărie pentru astfel de festivităţi. Au participat cam 60 de persoane aşezate la cinci mese. Noi, s-a întâmplat să fim puşi la masă cu Prinţul Ghika. Toţi trei am fumat, am discutat, în special despre istoria României, am mâncat numeroase bunătăţi si am băut toată noaptea. Gilbert mi-a spus că ar fi bine să fumez numai afară, dar Prinţul Ghika a fost foarte categoric: vom fuma la masă şi el aprindea câte o ţigară, imediat după ce o termina pe precedenta. La fel făcea şi soţia sa, Prinţesa Bernadette care stătea vis-a-vis de noi, la aceeaşi masă.

Spre dimineaţă Pauvre Gilbert a condus foarte obosit maşina care ne-a adus acasă.

8 Septembrie.  Era zi de sărbătoare, nașterea Sfântei Maria, și în Franța se sărbătorește ziua fiecărui sat. Tot grupul de români am participat la Sărbătoarea Satului Fayet, un fel de petrecere în aer liber, cu mâncare, jocuri, concursuri, care s-a terminat seara cu focuri de artificii.

11 Septembrie. A fost miercuri şi a fost Paris. A fost însă şi ultima zi de şedere în Franţa. Seara în jurul orei 22 vom pleca din Gara de Est  spre  Praga.

Grupul nostru de copii a fost adus cu mai multe maşini la  Gara de Est. Aici am lăsat bagajele la un depozit, de unde le-am luat seara. Liberi, însoţiţi de câţiva  părinţi adoptivi,  precum şi de Jacqueline şi Gilbert am făcut o plimbare prin Paris.

Am ajuns cu un mijloc de transport în comun până aproape de  Conciergerie. De acolo am mers şi am vizitat  Sfânta Capelă,  ridicată de  Ludovic cel Sfânt  (1214-1270) între anii 1242-1248. Este o capodoperă a artei gotice şi adăposteşte  Coroana de Spini  şi alte relicve ale Patimilor lui Iisus, aduse de rege din Ţara Sfântă. Capela are două nivele, cel de jos, care era accesibil oamenilor de rând şi cel de sus, accesibil numai regelui. Vizita noastră a fost foarte sumară, dar am văzut ambele nivele ale Capelei.

Sfânta Capelă.

 Am mers mai departe pe jos până la  Kilometrul 0  din  Piaţa Catedralei Notre Dame. Am intrat şi am vizitat catedrala. Ca şi cu două săptămâni în urmă, nu erau prea mulţi vizitatori. Am scris despre catedrală mai târziu în  Paris 2012 21 Iulie.

În continuare am mers la Luvru, am intrat în curte la piramide, ca şi cu două săptămâni în urmă, dar acum am intrat prin piramida mare în holul de la subsol. Aici s-a încheiat vizita la marele muzeu.

Ne-am deplasat, bineînţeles tot pe jos, până în  Piaţa Concorde, unde am văzut de aproape Obeliscul şi cele două splendide fântâni  care-l încadrează. Despre  Piaţa Concorde  am scris în  Paris 2001 6 August.

De la  Concorde  am efectuat cea mai frumoasă şi emoţionantă acţiune din acest sejur francez: Plimbarea pe Champs Elysees până la Arcul de Triumf.

Am mers pe partea dreaptă a bulevardului încet, privind toate clădirile importante, pe care Gilbert mi le-a arătat şi despre care îmi spunea câte ceva. (Peste 10 ani am mai făcut această plimbare în sens invers Paris 2001 6 August).

Ajunşi la Arcul de Triumf am intrat prin subterană la el şi cu toţii ne-am urcat cu liftul pe terasa superioară a arcului. Deşi nu era senin şi cădea un fel de bură, de sus de la 50 de metri  Parisul se vedea destul de în profunzime. Pe vremea aceia funcţionau gratuit lunetele, amplasate în anumite puncte, cu care se vedeau mai bine monumente celebre ale capitalei franceze.

Cu ceva mijloc de transport în comun am ajuns la  Palatul Chaillot.  Acolo copiii şi adulţii care ne însoţeau s-au odihnit în parc, în timp ce eu şi Betty am mers până la  Turnul Eiffel  şi am urcat cu liftul la etajul I. Vizita în turn a durat o jumătate de oră.

Palatul Chaillot.

Am revenit pe treptele Palatului Chaillot unde cu toţii am mâncat nişte sandviciuri. De acolo cu un metrou ne-am dus la Gara de Est.  Metroul era foarte aglomerat pentru că mergea spre un stadion, unde echipa de fotbal  Paris Saint Germain  susţinea un meci.

La gară ne-am scos bagajele şi ne-am luat rămas bun de la însoţitorii noştri. Le-am mulţumit pentru tot ce au făcut, ca sejurul nstru să fie cât mai plăcut şi mai ales pentru ultima surpriză: au plătit suplimentul la biletele noastre de tren, astfel ca cea mai lungă porţiune  Paris-Praga  să o parcurgem la cuşete de dormit.

Gara de Est

Am aşteptat aproape două ore până a sosit trenul la peron. Ne-am instalat în cuşete şi am dormit când am trecut graniţa cu  Germania. A doua zi după-amiază am ajuns la Praga.

Praga. Gara Holesovice.