Regensburg

Ne-am trezit şi am luat micul dejun în cameră. Când totul a fost gata am mers la maşină şi am fixat GPS-ul pe adresa Dom Plaz 3. Am plecat apoi spre centrul oraşului.

Am găsit un loc de parcare tocmai în Piaţa Domului. Betty s-a pregătit să meargă să plătească parcarea, dar un cetăţean care se uita curios la noi, i-a spus că fiind duminică, aceasta este gratuită.

Domul din Regensburg.

Tinere (faţă de Dom).

Toţi patru ne-am îndreptat spre Dom şi abia atunci am observat cât de tare s-a înorat. Betty şi Rodi au mers înapoi la maşină să aducă hainele de ploaie.

Se adună nori negri.

Sosesc cu pelerinele.

Înainte de plecarea în vacanţă am cumpărat două pelerine, în caz că ne prinde ploaia pe drum. Le-am ales ca să poată fi pliate şi să ocupe un volum cât mai mic. Betty a găsit o pelerină de damă destul de acceptabilă, dar a mea era de pescar, foarte lungă şi largă şi lipsită cu desăvârşire de eleganţă. Când o foloseşti însă pe ploaie nu te mai gândeşti la asta.

Rodi ne-a spus numai acum, că adevăratul motiv al întârzierii lor la plecare a fost că s-au dus să-şi cumpere şi ea o pelerină ca şi a lui Betty. Speram să nu le folosim, dar iată că nu avem norocul ăsta!

În timp ce doamnele soseau s-a pornit dintr-odată o ploaie torenţială.
Am îmbrăcat în grabă pelerinele, (înafară de Ghiţă care nu avea), am imortalizat momentul şi am intrat în Dom unde se ţinea slujba de duminică.

Plouă în faţa catedralei.

Cu pelerina de pescar.

Cu pelerina elegantă

O-o!

A început ploaia torenţială.

Ca doi pui de bogdaproste.

Despre Catedrala Sfântul Petru (Domul) din Regensburg am mai scris astă-iarnă, imediat după ce am vizitat-o. (Jurnale de Călătorie, Mosonmagyorovar-Regensburg, 4 Februarie 2012).

Am asistat cu toţii la slujba catolică care se distinge prin simplitatea, dar şi măreţia sa. Preotul a fost ajutat de celebrul Cor de Băieţi al Catedralei (Regensburger Domspatzen), cunoscut la nivel mondial.

După ce s-au stins ultimele acorduri ale orgii, slujba s-a terminat şi am vizitat Catedrala, având acum şi permisiunea de a face poze.

Vitraliile de la altar.

Pe scaunele...

Din spate.

Vitralii.

Lumânări pentru morţii noştri.

Altarul.

Orga.

După vizitarea Catedralei am ieşit în piaţă, unde încă mai ploua. Am făcut şi aici câteva poze, de necaz că am prins o astfel de vreme!

În piaţă.

Încă plouă.

După un timp parcă ploaia s-a mai domolit şi ne-am hotărât să mergem pe terasa unei cafenele, Dombrowski, aflată tocmai vis-a-vis de poarta de intrare în Dom. Când am ajuns chelneriţa a şters masa şi scaunele, ude de ploaie şi noi ne-am aşezat, aşa cu pelerinele pe noi.

La cafeneaua Dombrowski.

Şi eu la Dombrowski.

Şi Ghţă la Dombrowski.

Bine că a stat ploaia.

 Am comandat câte o cafea, care s-a dovedit a fi excelentă: tare, amăruie şi servită cu o mică bucată de ciocolată.

La rugămintea noastră, chelneriţa ne-a explicat cum să ajungem la Dunăre şi ne-am dat seama că eram foarte aproape de cel de-al doilea fluviu al continentului.

În genunchi...

Privesc la tine (prin ocular).

Am mers pe nişte străduţe înguste, trecând pe lângă case seculare, foarte bine întreţinute, până la marele fluviu european.

Mergând spre Dunăre.

Cu Dunărea în fundal.

Dunărea aici este destul de aproape de izvoare, lăţima sa fiind în jur de 300 de metri. Are faleza îngrijită; pe unele porţiuni a fost pavată cu piatră cubică încă din vechime, pe altele a fost turnată în mozaic, asta în epocile mai moderne.

Faleza...

Fluviului...

European.

În stânga străzii pe care tocmai am venit se vedea Podul de Piatră (Steinere Brucke) primul pod stabil  peste Dunăre şi singurul din zona navigabilă, timp de 700 de ani. El a fost construit între anii 1135-1146, deci s-a terminat cu exact 800 de ani înainte de naşterea mea. S-au folosit blocuri de piatră cioplită, lipite între ele cu mortar, aceleaşi materiale din care erau făcute şi bisericile la momentul respectiv. Podul are o lungime de 310 metri. A fost utilizat tot timpul de la darea sa în folosinţă, iar din anul 2008 este folosit numai de pietoni, restul traficului făcându-se pe alte poduri mult mai noi. Existenţa podului a dus la dezvoltarea Regensburgului ca oraş comercial, mulţi dintre locuitori devenind negustori bogaţi. Bogăţia le-a permis să construiască monumentele oraşului, (Domul fiind principalul exemplu), să-şi ridice casele care au supravieţuit din evul mediu şi sunt admirabile şi în prezent şi nu în ultimul rând, a făcut să înflorească civilizaţia, pentru care noi, ca turişti, plătim bani grei ca să o putem astăzi savura!

Podul de Piatră.

Macheta zonei podului.

Chiar la piciorul drept al podului se află o casă veche de 900 de ani unde se prepara mâncarea pentru cei care acum peste opt secole îl construiau. Principalul fel de mâncare, care le-a permis să muncească cu spor, a fost un soi de cârnaţi ce se mânca cu varză murată. În aceiaşi casă se prepară şi astăzi cârnaţi bavarezi, se zice că după aceiaşi reţetă, pe care turiştii îi pot obţine pentru aproximativ şapte euro, împreună cu varza murată şi muştarul (berea separat!).

Casa unde...

Se fac cârnaţii bavarezi.

Să revenim acum în umeda realitate, deşi soarele a apărut şi ne arde ca şi între ploi. Ghiţă a propus să mâncăm din vestiţii cârnaţi bavarezi. Eu am zis să mai aşteptăm, din cauză că nu-mi era foame. Puteam face asta şi după plimbarea cu vaporaşul pe Dunăre. Toată lumea a fost de acord, doar Ghiţă a mormăit că numai să nu regretăm, că ce-i în mână nu-i minciună!

Ne-am gândit să traversăm podul. Am intrat pe câteva străduţe înguste şi am ajuns la o stradă care se continua cu podul.

Am intrat pe pod pe sub o arcadă alături de care se află un turn pe care este montat un foarte vechi orologiu, care şi acum indică precis ora ( este firesc; doar  suntem în Germania!). Am trecut podul fără să ne grăbim, fiind atenţi la toate detaliile, atât cele de pe pod, cât şi din restul spaţiului, multe dintre ele imortalizate pe fotografii.

Pe Podul de Piatră.

Orologiul Podului.

Turnurile Domului...

Care se cam...

Văd din aproape tot oraşul.

Vaporaşul turistic pe care tocmai l-am pierdut.

Vedere de pe Pod.

Altă vedere.

Poduri noi peste Dunăre.

La mijlocul podului se află o statuie din piatră a unui tânăr care priveşte în zare, cu mâna streaşină la ochi, statuia numindu-se în germană Bruckmandl.

Cu Bruckmandl.

 În legătură cu ea există o legendă medievală care spune că Domul şi Podul au început să fie construite în acelaşi timp. Fiecare dintre cei doi conducători ale lucrărilor, Maestrul şi Dicipolul său, declară că el îşi va termina primul construcţia. Datorită faptului că apa Dunării pătrundea adesea prin batardoul din lemn şi deteriora ce s-a construit deja, Discipolul a cerut ajutorul Diavolului. Diavolul i-a acordat ajutorul cerut şi în unsprezece ani Podul a fost terminat. Drept răsplată Diavolul a cerut sufletele primilor trei care vor traversa Podul. Discipolul l-a păcălit, mânând pe pod un câine, un cocoş şi o găină. Diavolul s-a înfuriat şi a vrut să distrugă Podul. Nu a reuşit însă decât să-l curbeze puţin, din cauză că ajutorul său dat în construcţia Podului a fost foarte temeinic, ieşind o lucrare de o foarte bună calitate. Supărat, el s-a aruncat de pe Pod în Dunăre, după care a ajuns pe teritoriile lui subpământene. În locul unde s-a aruncat au apărut nişte curenţi putrnici, foarte periculoşi pentru navigaţia pe fluviu. Statuia Bruckmandl îl reprezintă pe Discipol, care pe toată perioada lucrărilor se uita cu atenţie spre Dom, să urmărească stadiul la care a ajuns Maestrul cu construcţia.

Adevărul istoric este că Domul a început a fi construit în secolul următor construcţiei podului şi a fost dat parţial în folosinţă după 250 de ani.

Înainte de a ajunge la Bruckmandl am văzut vaporaşul pentru plimbări pe Dunăre cum acostează mai jos de Pod, şi pleacă cu noua serie de turişti.

Noi am mers până la celălalt capăt al Podului şi ne-am întors fără să ne grăbim.

De la Pod ne-am dus la debarcaderul vaporaşului şi Betty a întrebat-o pe domna de la bilete, în engleză, când pleacă următoarea cursă. Ne-a răspuns într-o română foarte inteligibilă şi uitându-mă la ecuson am văzut că avea nume românesc. Ne-a spus că numai soţul dânsei este român şi că ne-a învăţat limba din respect pentru mama soacră. Cursa următoare va pleca peste două ore.

Puteam să facem o plimbare pe faleză şi să mergem şi la cârnaţii bavarezi.

Dar cine n-are noroc, n-are! Exact ca şi dimineaţă s-a pornit din senin o ploaie torenţială, care ne-a făcut să îmbrăcăm din nou pelerinele şi să fugim spre un loc de adăpost. Am găsit respectivul loc în drum spre Dom, sub arcadele unei case vechi de piatră.

Când ploaia s-a oprit cât-de-cât, am văzut în dreptul Dom-ului o staţie a unui trenuleţ, cu două vagoane, trase de un tractor, care făcea un tur pe la monumentele oraşului. În primul vagon se dădeau explicaţii în engleză, iar în al doilea în germană.

Am luat bilete şi ne-am instalat în primul vagon, unde după noi nu a mai urcat nimeni. Când am pornit au început comentariile la difuzor, evident în germană. Noi dinăuntru nu puteam schimba limba în care se dădeau acestea. Am văzut lucruri frumoase, dar nu am înţeles niciunul prezentările de pe traseu.

Turul s-a încheiat tot în staţia de la Dom, la o oră la care vaporaşul nostru plecase din nou, cu o altă serie de turişti.

Cu trenuleţul în fundal.

În Piaţa...

Domului.

Regretând că am ratat croaziera pe Dunăre nu am mai avut puterea să mai mergem la cârnaţi. De astă dată Ghiţă a avut dreptate!

Ne-m îmbarcat în maşină şi conduşi de GPS am ajuns la hotel.

Aici am mâncat şi am băut în cameră şi mai târziu, după ce am mai testat televizorul, ne-am mai culcat o dată la Regensburg.