Regensburg - Paris

Ne-am trezit odihniţi şi după ce am luat micul dejun în cameră, am părăsit hotelul.

Am intrat pe autostrada A3, pe la pasajul din apropiere şi am rulat până la Nurenberg. Aici am schimbat autostrada, continuând drumul pe A6.

Cu ceva înainte de Heilbronn, am oprit la restaurantul unei parcări unde ne-am băut cafeaua.

Am continuat drumul pe teritoriul german prin apropierea oraşelor Mannheim, Kaiserlautern şi Saarbruckenn.

La fel ca şi alte autostrăzi nemţeşti şi A6 este o autostradă de mare randament. Construcţia ei permite să se conducă uşor cu viteze mari, asta scurtând timpul de deplasare. Am testat maşina, să văd dacă mai merge cu 200 km/h şi spre disperarea lui Ghiţă, care se teme de viteză, merge chiar uşor, fără să se forţeze. În rest am mers cam cu 160 km/h, în Germania neexistând practic limită de viteză pe autostradă.

Înainte de frontieră, în zona Saarbruckenn am oprit şi ne-am luat masa de prânz.

 Saarbruckenn este capitala landului german Saarland. Acest teritoriu are o istorie zbuciumată. A făcut parte din Imperiul Roman, apoi din Sfântul Imperiu Roman. În 1792 armatele revoluţionare franceze ocupă teritoriul, care va fi alipit Franţei până la căderea lui Napoleon. Este împărţit apoi, între Prusia, Bavaria şi ducatul de Oldenburg. Napoleon al III-lea vrea să anexeze Saarbruckenn-ul şi aşa începe în 1870 Războiul franco-prusac, care se termină cu desfiinţarea Imperiului Francez şi înfiinţarea Imperiului German (al doilea Reich). După Primul Război Mondial se formează Protectoratul Ligii Naţiunilor Saar, aflat sub administraţie franceză. În 1935, în urma unui Referendum, populaţia Protectoratului votează alipirea lui la Germania. După Al Doilea Război Mondial, teritoriul face parte din zona de ocupaţie franceză. În urma înţelegerii dintre guvernele francez şi vest-german se organizează un plebiscit şi populaţia votează alipirea zonei la Republica Federală Germană începând cu 1 ianuarie 1957.

Am trecut graniţa, în Lorena şi după câteva zeci de kilometri m-am întâlnit cu un lucru drag mie: peiage-ul francez (despre el am mai scris şi în 2001 August Luxemburg-Saint Quentin). În Ghidul Michelin scria că de la graniţa cu Germania şi până la Paris, preţul autostrăzii este de 27 de euro (cât preţul vignetei elveţiene pe un an), dar am impresia că noi am plătit mai mult. Punctele de plată ale autostrăzii erau foarte dese.

Am trecut pe lângă oraşele Metz (oraşul Ducilor de Lorena), Verdun şi Reims (capitala provinciei Champagne). In Reims nu am mai oprit ca şi în 1991 şi în 2001 (Jurnal de Călătorie august 2001 Luxemburg-Saint Quentin), din lipsă de timp. Dincolo de Reims am luat motorină. Preţul era mai mare decât în Germania.

La ultimul peiage, cam la 30-40 de km de Paris, mă opreşte politia rutieră şi-mi spune să trec într-o parcare, pentru că am depăşit viteza pe autostradă. După ce am aşteptat să termine cu un alt "client" mi-a dat şi mie o amendă de 40 de euro. Mi-a comunicat viteza înregistrată de radar şi cred că era una din cele mai mici cu care am circulat.

GPS-ul m-a dus cu bine până pe Avenue Leon Gaumont unde cu puţină întârziere am văzut hotelul Etape. Nu am putut opri lângă el, dar am reuşit să intrăm într-o parcare subterană al unui supermagazin, lipit de hotel. Aici însă nu am găsit loc.

Am hotărât ca Betty şi Ghiţă să meargă la hotel, să facă formele, până eu şi Rodi ne vom învârti şi vom reuşi să găsim un loc de parcare. Când vor termina cu recepţia vor veni aici şi vom pleca cu maşina la parcarea hotelului.

Am circulat cu viteză redusă până o maşină a plecat şi i-am luat locul. După un timp a venit Betty. Ne-a spus că nu acela era hotelul nostru ci altul de pe aceeaşi stradă, dar mai sus cu 200 de metri. S-au dus la el, însă Betty nu a putut plăti pentru că nu avea cardul meu de credit, cu care am făcut comanda camerei. Am zis să mergem acolo pe jos, să rezolvăm cu hotelul şi să revenim apoi după maşină.

Într-adevăr, hotelul era în apropiere, am luat camerele la etajul al IV-lea, le-am vizionat şi am constatat că erau exact ca acelea de la Regensburg. E normal, doar aparţineau aceleiaşi firme: Accor Hotels (fostă Etape). Am ieşit din hotel să vedem unde este parcarea subterană. Am găsit-o în spate, pe rue de Lagny.

Am mers cu doamnele după maşină. Partea proastă era că dacă ieşeam din parcarea subterană nu aveam voie să o luăm decât înainte sau la dreapta, iar hotelul era în stânga. Am ieşit din parcare, m-am încadrat pe banda de mers înainte şi la un moment dat, când circulaţia din sensul contrar a fost mai liberă, am virat la stânga. Am ajuns la hotel şi de aici la parcarea lui subterană.

Lanţul ghinioanelor, început cu amenda, apoi cu găsirea hotelului, etc. a continuat cu acela că nu se deschidea poarta de intrare când apropiam cardul de senzor. După numeroase încercări, când deja mi-am pierdut speranţa, uşa în sfârşit s-a deschis şi am reuşit să-mi parchez maşima. Aici va rămâne până la plecarea din Paris!

În parcarea...

Subterană al hotelului.

Am plecat să ducem bagajele sus în camere. Holul recepţiei era ocupat de vreo sută de japonezi care tocmai au sosit cu două autobuse gigantice. Printre ei ne-am prelins spre lifturi şi am ajuns la camere. După ce am despachetat şi ne-am aranjat lucrurile, ne-am adunat în camera noastră şi am cinstit cu o ţuică (chiar cu mai multe) sosirea cu bine la Paris. Am luat apoi masa de cină şi am ieşit să recunoaştem împrejurimile.

Noi am mai locuit în acest hotel în 2001 şi ştiam că foarte aproape e staţia de metrou Saint Mande.
Am descoperit-o repede şi am încercat să ne facem abonament la metrou pentru zona centrală. Nu s-a putut însă la ora asta, aşa că vom aştepta până mâine.

Deja s-a înserat şi noi ne-am întors la hotel. L-am rugat pe recepţioner să ne mai dea două perne, dar a zis că nu mai are că le-au luat pe toate japonezii.

Am testat înainte de culcare şi programul de televiziune de la hotel, care era la fel de nedigerabil ca şi cel de la Regensburg, atâta doar că era în limba franceză.