Paris Vineri

După micul dejun am luat metroul din staţia noastră şi l-am schimbat undeva pe traseu. Noul metrou ne-a dus până într-o gară de unde am luat trenul spre Versailles. Castelul era destul de aproape de gara oraşului şi am ajuns foarte repede la el.

Am vizitat Versailles în 1991, când am fost prima dată în Franţa. Acea vizită a fost temeinică. Am fost acolo cu prietenul nostru Gilbert Tupigny (Jurnal de călătorie august 2001, Luxembourg-Saint Quentin) şi am intrat în Palat chiar la deschidere la ora 9. Am văzut fiecare sală, am urmărit fiecare detaliu, după care am fost în grădini, unde pe atunci funcţionau toată ziua jocurile de apă din fântâni. Am mers pe jos la Grand Canal, la Ferma Reginei, am intrat în Marele şi în Micul Trianon, ne-am întors iar la Palat şi am plecat spre Paris aproape pe înserat.

  De la intrarea în curtea Palatului, pietrele cubice din pavaj erau pline de mulţimea turiştilor aşezaţi la două cozi îmbârligate. La una se cumpărau bilete, iar la cealaltă se aştepta intrarea în Palat. Doamnele s-au aşezat la prima coadă, care era mai scurtă, eu şi Ghiţă la a doua.

Curtea Palatului.

La a doua coadă.

Betty şi Rodi au luat bilete de intrare.

Aşteaptă şi ele la coada noastră.

Făloasă Timăroaia!

Da şi Betty!

După coadă...

Putem intra!

Deşi mare, coada era aerisită şi se înainta repede.

Am intrat în Palat, dar nu mai aveam energia de acum douăzeci şi unu de ani. Am făcut vizitarea într-un aproximativ stil japonez: Înaintăm cu privirea la pantofi până la obiectivul care credem că e într-adevăr important. Acesta e fotografiat îndelung şi dacă mă înţelegeţi domnule, exact aşa mai departe. În serile lungi de iarnă ne vom uita la poze şi ne vom spune: ce frumoase lucruri am vizitat în vacanţa din vara respectivă.

În interiorul Palatului.

Galeria Oglinzilor.

Fereastră spre grădini.

Am constatat că acum se vizitau cu mult mai puţine săli decât în 1991. Aceasta, coroborată cu stilul nipon de vizitare a făcut să ieşim destul de repede din Palat şi să intrăm în Grădini.

Grădinile erau foarte îngrijite, dar fântânile nu funcţionau. S-a înorat şi ne aşteptam ca dintr-un moment în altul să înceapă ploaia. Ghiţă şi cu mine ne-am aşezat pe nişte trepte având în faţă o perspectivă spre Grand Canal, iar Rodi şi Betty au luat un trenuleţ asemănător cu cel de la Regensburg. Acesta le-a dus prin împrejurimi, cam pe unde am fost noi în 1991.

În depărtare Fântâna lui Neptun...

Şi Marele Canal.

Speriaţi de o viitoare ploaie.

Autoportret.

Deşi nu mai speram, am scăpat de ploaie şi după ce au sosit doamnele ne-am dus la gară. Am urcat într-un vagon şi cam după un sfert de oră trenul a plecat spre Paris.

Cu toate că era un tren local, acesta era foarte curat, se circula destul de rapid şi erau în el suficiente vagoane, astfel ca toţi pasagerii să aibă loc. Am văzut că staţia dinaintea celei în care trebuie să coborâm este lângă Podul Alma, de unde pleacă vaporaşele Bateau Mouche. Rodi a propus că acuma e momentul să facem plimbarea pe Sena.

Am ajuns la debarcader chiar la ora plecării unei curse. Am luat bilete şi am urcat exact în ultimul moment. Traseul a fost acelaşi pe care l-am parcurs cu unsprezece ani în urmă tot cu un vaporaş al acestei companii (Jurnal de călătorie august 2001, Paris I).



Pe Sena...

Cu vaporaşul.

După croazieră ne-am întors la hotel. Ne-am reunit în camera Timarilor şi cu Pinot-Noir-ul cu sfredel am cinstit ziua de Sfântul Ilie, care cu toate că ne-a speriat de câteva ori, ne-a lăsat totuşi fără ploaie.

În camera...

Familiei Timar.