Paris Joi

Am luat micul dejun cu familia Timar, la fel ca în zilele anterioare, după care ne-am despărţit. Ei au plecat la masă la Aurica, iar noi la Muzeul Orsay.

Construcţia Palatului Orsay a început în 1810. Datorită situaţiei economice în care se găsea Franţa postnapoleoniană, acesta a fost terminat numai după treizeci de ani, aici avându-şi sediul diferite servicii administrative.

În timpul Comunei din Paris, primul guvern al clasei muncitoare care a condus Parisul, (din fericire numai 61 de zile), palatul a fost incendiat, la fel ca Palatul Tuileries, cel care se afla vis-a-vis de el pe celălalt mal al Senei.

Pe ruinele lui s-a dat în folosinţă Gara Orsay în anul 1900, cu scopul de a primi vizitatorii Expoziţiei Universale, deschisă în capitala franceză  în acel an.

Între anii 1983-1986, în timpul preşedinţiei lui Mitterrand, s-au efectuat lucrări prin care gara a fost transformată într-un muzeu de artă franceză şi europeană, din perioada 1848-1914. Astăzi muzeul deţine cea mai bogată colecţie de pictură impresionistă din lume.

La intrarea în muzeu am fost controlaţi cam ca şi pe aeroport. In dreptul buzunarului drept, aparatul a ţiuit şi am fost întrebat ce am acolo. Am zis că am tocul de la ochelari. Funcţionarul a vrut să-l vadă şi sigur, m-a invidiat că am un toc metalic, care protejează perfect ochelarii. Cred că el nu avea aşa ceva! Tocurile lor sunt din plastic, carton sau în cel mai bun caz din piele.

Am făcut cunoştinţă cu Impresionismul în timpul studenţiei, prin citirea unei serii de şapte cărţi, despre viaţa unor pictori francezi care au creat (sau au aderat la) această mişcare artistică. Autorul lor este scriitorul şi criticul de artă Henri Perruchot (1917-1967). Ele au apărut în Editura Meridiane, colecţia Biblioteca de Artă, între anii 1967-1968. Editura nu le-a scos în ordinea apariţiei lor, ci în ordinea anilor de naştere ai pictorilor în cauză. Toate au titlul Viaţa lui şi urmează numele artistului: Manet, Cezanne, Renoir, Gauguin, Van Gogh, Seurat şi Toulouse-Lautrec.

Am mai admirat pictură impresionistă la Muzeul Van Gogh din Amsterdam, pe care l-am vizitat de mai multe ori, remarcabilă fiind expoziţia Van Gogh-Gauguin organizată acolo în 2002. Deasemenea am vizionat de trei ori secţia impresionistă a Galeriei Naţionale din Londra, revăzând cu plăcere de fiecare dată Floarea Soarelui a lui Van Gogh, expusă acolo.

În scurta noastră vizită de la Orsay (patru ore), am văzut numai opere ale pictorilor impresionişti şi în mod special ale celor şapte de mai sus. Marea lor majoritate mi-au fost necunoscute, în muzeu văzându-le pentru prima dată. Aici le voi aminti numai pe acelea despre care am mai auzit înainte, insistând asupra pânzelor ale căror reproduceri le-am văzut în albumele, mai mult alb-negru, editate în strălucitoarea epocă de aur.

Eduard Manet: Dejunul pe Iarbă, Olympia, Portretul lui Berthe Morisot, Portretul lui Stephane Mallarme.

Manet: Dejunul pe Iarbă.

În muzeu fotografiatul este interzis. Totuşi se fotografia în neştire şi nimeni nu zicea nimic. Când am fotografiat şi eu, deşi am crezut că sunt discret, a venit la mine un supraveghetor şi politicos, dar ferm, mi-a amintit interdicţia. Aşa că Dejunul pe Iarbă este singura pictură pe care am reuşit să o pozez.

Paul Cezanne: Jucătorii de cărţi.

Auguste Renoir: Bal la Moulin de la Galette.

Paul Gauguin: Sena la podul Jena, Autoportret cu pălărie.

Van Gogh: Madame Ginoux cu umbrela, Noapte înstelată pe Ron, Sala de dans din Arles, Dormitorul artistului din Casa Galbenă. Toate acestea sunt din epoca Arlesiană a pictorului. Portretul doctorului Gachet, Grădina doctorului Gachet şi Doamna Gachet în grădină, acestea din perioada când a fost internat la Auvers. Portretul doctorului Gachet se remarcă prin aceea că, pe măsură ce doctorul îmbătrânea, el semăna din ce în ce mai mult cu personajul din tablou. Mult timp tabloul a servit ca perete la coteţul de găini al doctorului. L-a scos de acolo prin 1905, când a venit un negustor de tablouri să i-l cumpere, deoarece picturile lui Vincent au început să fie căutate.

Georges Seurat: Circul. Un detaliu din el se află pe coperta cărţii lui Perruchot referitoare la Seurat.

Henri de Toulouse-Lautrec: Toaleta, Panneaux pour la baraque de la Goulue.

Mai reţin că am văzut, dintre picturile cunoscute, Absintul şi Dansatoare pe scenă a lui Edgar Degas, precum şi Parlamentul din Londra, a celui care a dat numele mişcării impresioniste, Claude Monet, singurul dintre cele 19 tablouri ale lui cu acest titlu, care se află la Muzeul Orsay.

Terminând vizionarea, am ajuns la un coridor dintre două săli, unde se află spatele celebrului orologiu rămas de pe vremea Gării Orsay. Aici am putut face nestingheriţi câte fotografii voiam.

Cu spatele Orologiului de la Muzeu.

Am ieşit de la muzeu şi pe jos am ajuns până la Place de la Concorde, care era împrejmuită, pentru că se făceau lucrări de reparaţii.

Cu Obeliscul de la Luxor...

Din Piaţa Concorde.

Despre Piaţa Concorde am scris în Jurnalul din august 2001 Fayet-Paris.

Din staţie am luat metroul şi ne-am întors la hotel. Aici am luat masa de prânz, după care ne-am odihnit.

În jurul orei cinci am trecut pe la camera Timarilor, dar ei nu se întorseseră încă. Am mers la Saint Mande de unde am luat metroul si ne-am dus cu el numai câteva staţii, coborând la Piaţa Bastiliei.

Ieşind din staţia de metrou, care este la suprafaţă, am ajuns în piaţă foarte aproape de Coloana Iulie. Aceasta comemorează Revoluţia din 1830, care s-a desfăşurat în zilele de 27, 28 şi 29 iulie şi a avut ca rezultat abdicarea regelui Carol al X-lea şi venirea lui Ludovic-Filip. În Piaţa Bastiliei nu mai există clădiri de pe timpul Revoluţiei din 1789.

Piaţa Bastiliei cu Coloana din Iulie...

Şi Opera în dreapta.

Nu departe de Coloană se află clădirea albă a Operei Bastilia, pe care am mers să o vedem mai de aproape .

Preşedintele Franţei, Francois Mitterrand (1981-1995) decide în 1982 să se construiască o nouă şi modernă operă în Paris, pentru a se descongestiona programul foarte încărcat al Operei Garnier. Aceasta s-a construit în spaţiul rămas după demolarea altei gări pariziene: Gara Bastilia (avea Mitterrand ce avea cu gările!).

Primul spectacol în noua Operă a avut loc în ajunul comemorării a 200 de ani de la Revoluţia franceză. (O prietenă franţuzoaică ne-a spus cum că preşedintele Mitterrand a fost înmormântat în 1996 ca un rege. Alături de soţie se afla amanta şi alături de copiii legitimi, bastarda).

Scopul aflării noastre aici este să vizităm una din cele mai vechi şi în acelaţi timp, una din cele mai frumoase pieţe din Paris: Place des Vosges.

Regele Henric al IV-lea a început în 1604 construirea unui pavilion regal, al cărui parter din piatră, avea deschideri în formă de boltă. Cele două etaje erau din cărămidă aparentă şi acoperişul foarte abrupt, din ardezie. Pavilionul mai avea două rânduri de mansarde. Pentru a deveni mai popular, regele ordonă să se construiască încă 15 pavilioane, toate aproximativ la fel, unul pentru regină, vis-a-vis de al său şi restul pentru doritori, inclusiv din burghezie, formându-se astfel o piaţă dreptunghiulară care se va numi Piaţa Regală.

Piaţa va fi inaugurată la doi ani de la asasinarea sa, în 1612, cu ocazia logodnei fiului său Ludovic al XIII-lea cu Ana de Austria.

În timpul Revoluţiei numele pieţei este schimbat de mai multe ori, iar în 1800 Napoleon o botează Piaţa Vosgilor, în cinstea primului departament francez care şi-a achitat impozitele. După restauraţie îşi ia din nou numele de Piaţa Regală, apoi după iulie 1830 devine Piaţa Revoluţiei, urmând să revină definitiv la numele de Piaţa Vosgilor din 1870. Statuia lui Ludivic al XIII-lea situată în piaţă a fost distrusă de revoluţionari, dar s-a amplasat alta în 1815 care există şi astăzi.

Am parcurs toate trotuarele ce mărginesc piaţa pe sub bolţile de piatră, în lungime de peste o jumătate de kilometru şi ne-am oprit la poarta locuinţei lui Victor Hugo, unde acesta a scris cea mai mare parte din Mizerabilii. Puţin obosiţi ne-am aşezat apoi pe o bancă în parc, urmărind şi de la această distanţă armonia perfectă a clădirilor.

Piaţa ...

Vosgilor.

Arteziana.

Unul din cele 16 pavilioane.

Locuinţa lui Victor Hugo.

În piaţă au locuit de-a lungul anilor personaje celebre din istoria Franţei (Richelieu), din cultura franceză (Victor Hugo), precum şi artişti celebri, inclusiv din cinematografie (Annie Girardot), dar şi unele persoane dubioase (armăsarul de la FMI Dominique Strauss-Kahn, care este în stare să agreseze sexual orice femeie, chiar şi dacă e desenată pe un gard).

Am trecut apoi pe la fântânile arteziene, am traversat parcul şi am revenit pe jos în Piaţa Bastiliei. De aici am luat metroul şi ne-am întors la hotel.

Timarii erau acolo şi ne-au spus că s-au întors imediat după ora cinci. Păcat că nu au putut veni cu noi, pentru că precis le-ar fi plăcut.

Cred că a fost ziua în care am văzut cele mai frumoase obiective din această vacanţă. Deşi s-a făcut târziu, ne-am hotărât să o sărbătorim. Am scos sticla de Bourgogne, am introdus tirbuşonul în dop, am tras cu putere şi...( vezi poza).

Atât a mai rămas...

După prima utilizare a tirbuşonului.

Tirbuşonul era fabricat în Uniunea Europeană. Nu sunt un nostalgic comunist, dar cu unul românesc din epocă nu s-ar fi întâmplat asta!

Nu am vrut să-i mai deranjăm pe Timari, aşa că le vom cere mâine tirbuşonul lor. Pinot Noir-ul mai poate aştepta şi cu sfredelul în dop.

Am adormit repede, odihna fiindu-ne necesară pentru următoarea zi, în care este planificat să mergem la Versailles.