Koln

Dimineaţă la ora şapte am plecat spre Koln. Erau 273 de km până la aeroport. Am prins autostrada destul de aglomerată în Olanda şi cu multe restricţii în Germania, din cauza lucrărilor de lărgire a autostrăzii. Proştii ăştea de nemţi lucrează vara când vremea este frumoasă, nu ca la noi unde se asfaltează numai pe ploaie.

Am ajuns totuşi în mai puţin de trei ore la aeroport şi am parcat în parcarea de lungă durată la etajul 7. Timarii şi-au luat un cărucior cu care şi-au transportat bagajele la terminal, cam 200 de metri şi ajunşi aici ne-am despărţit.

Au plecat să-şi facă checkin-ul şi noi am coborât în gara de la subsol de unde am luat un tren spre centul oraşului. Biletele tur-retur le-am plătit cu cardul şi le-am luat de la un automat, performanţă remarcabilă, având în vedere că toate instrucţiunile erau în germană.

Am luat trenul potrivit şi după patru staţii am ajuns la Koln-Catedrală.

Ieşind din gară ne aflam tocmai în piaţa catedralei sub umbra turnului principal, al doilea ca înălţime din Europa, după cel al catedralei din Ulm, turn înegrit de vreme şi poate de bombardamentele din al doilea război mondial.

Catedrala.

În Koln, vechea Colonia, a existat o episcopie creştină încă din 313, adică din timpul Împăratului Constantin. Pe locul actualei catedrale au fost construite şi reconstruite mai multe biserici romane, culminând cu domul sfinţit în anul 870, care avea o lungime de aproape 100 de metri. În secolul al XII-lea în dom au fost depuse moaştele Regilor Magi, aduse de la Milano. Numai în anul 1225 au fost terminate raclele pentru moaşte, la care o familie de bijutieri alsacieni au lucrat aproape 35 de ani. Aceste relicve au atras numeroşi pelerini din toată Europa, la Koln fiind unul din cele mai celebre pelerinaje din Evul-Mediu. Pentru a-i putea primi pe toţi aceşti pelerini, s-a pus problema construirii unei biserici mai mari, conformă cu importanţa acestui loc de pelerinaj. Arhitectura ei a fost inspirată din arhitectura gotică a catederalelor construite în Franţa. Construcţia era deja începută în 1265 şi s-a desfăşurat în mai multe etape, până a fost terminată în 1880 când s-a pus ultima piatră în prezenţa Împăratului Wilhelm I.

Am început vizitarea catedralei cu peretele de nord, mai precis cu cele cinci vitralii din secolul al XVII-lea, apoi seria de capele construite în pereţii domului, cu raclele Regilor Magi situate în vârful navei principale.

Moaştele Regilor Magi.

Am aprins şi noi, ca şi majoritatea vizitatorilor, nişte lumănări pentru morţii noştri, lucru pe care l-am făcut în aproape toate catedralele în care am fost. Am continuat vizita cu cripta Episcopilor de Koln, care este la subsol şi am terminat-o cu vitraliile bavareze, situate pe peretele sudic, care-i reprezintă pe Ioan-Botezătorul, Carol cel Mare, Constantin, Elena şi o Adoraţie a Păstorilor.

Remarcabil este că toată vizitarea catedralei este gratuită spre deosebire de alte ţări ca Austria, Franţa, Cehia, Belgia, Luxemburg, unde vizitarea anumitor locuri este contra cost. Asta înseamnă că Germania este o ţară bogată, bine administrată şi cu un venit anual care permite aceste gratuităţi, inclusiv gratuitatea circulării pe autostrăzi. Nu trebuie să pună pe umerii cetăţenilor, ca şi alte ţări, pe care nu le numesc, pe lângă impozite, sute de taxe şi accize. Ministrul lor de finanţe este un neamţ competent, nu un armean (asta nu ar fi mare bai) care ştie câte puţin din toate (muzică, poezie, matematică, la un nivel eventual mediu), dar nu este un specialist în nimic, nici măcar în comerţ şi finanţe.

După vizita care a durat cam o oră, am ieşit şi ne-am dus în partea opusă pieţei. De aici, se vedea partea de sud-est a catedralei, scăldată de soare în întreaga sa imensitate. Am traversat un parc şi am ajuns la un pod de cale ferată şi pietonal peste Rin, pod pe care am trecut cu trenul la sosire. Rinul este destul de lat aici, dar nu mai mult de vreo 300 de metri. Pluteau pe el şlepuri şi vaporaşe, unele de interes turistic. Am traversat Rinul pe pod, uitându-ne mereu în spate să vedem catedrala luminată de soare, care de aici nu mai părea neagră.

Scăldată în soare

Podul peste Rin.

Rinul.

Când am revenit în piaţă, catedrala era închisă, perioada de vizită fiind terminată. Am luat loc la o masă de restaurant de pe trotuar şi am mâncat prânzul.

Ne-am dus încet în gară şi am luat trenul spre aeroport. Când eram aproape de parcarea de lungă durată ne-a sunat Mihai şi ne-a spus că în Amsterdam plouă şi s-a făcut frig. De necrezut, când aici era o splendidă zi de vară.

Spre...

Parcarea...

De lungă durată...

A aeroportului.

Am plătit parcarea cu bani gheaţă la automat, introducând bancnotele una câte una printr-o fantă a aparatului. Din cauza uneia, care era cam îndoită la margini şi aparatul o tot respingea, nu puteam plăti parcarea. Noroc cu o doamnă care mi-a schimbat bancnota şi am obţinut talonul cu care vom deschide bariera la ieşire.

8 etaje...

De parcare.

Am urcat cu liftul la etajul şapte, am luat maşina şi am ajuns destul de repede pe autostrada A3, dar acum în sens contrar, spre Olanda.

 Şoseaua era destul de aglomerată, dar nefiind practic limită de viteză, am străbătut bine partea germană.

Cum am trecut în Olanda, vremea s-a înrăutăţit şi de la Arnhem s-a lăsat o bură, care numai ea mai lipsea alături de cerul negru de atâţea nori. Am condus cu viteza legală, cuprinsă între 80 şi 120 km/h şi într-un târziu am ajuns, parcă târându-ne, la Amsterdam.

Am parcat maşina tocmai când a început o ploaie deasă şi rece.

M-am aşezat la televizor şi în scurt timp am adormit, nu atât de oboseală, cât din cauza vremii deprimante de afară.

Deprimat de vreme.