vineri, martie 20, 2015

Santa Susana 2013

Oraş: Santa Susana
Coordonate Geografice: 41g38m00s N  02g43m00s E
Ţara: Spania
Populaţia: 3300 locuitori permanenţi
Data Sejur: 4-11 Septembrie 2013
Locuinţă: Hotel Tahiti Playa

4 Septembrie. Înarmaţi cu toate documentele primite de la Eximtur, noi şi familia Timar am plecat în jurul orei 3 PM spre Aeroportul din Cluj, duşi de fostul nostru elev Adi, cu maşina lui.

Am ajuns cu mai bine de o oră înainte de a se efectua chekin-ul pentru cursa de Barcelona,  timp în care am stat pe fotolii in sala de aşteptare de la Plecări. Deşi ajunşi primii, nu ne-am înghesuit la coadă şi am făcut operaţiunea de predare a bagajelor printre ultimii. Exact ca şi în Biblie:  Cei dintâi vor fi cei de pe urmă!!!

Pe Aeroportul Internaţional...

Din Cluj-Napoca.
Am aşteptat la poarta de îmbarcare sosirea autobuselor, care urmau să ducă pasagerii la avion. Nu ne-am grăbit nici aici şi luând al doilea autobus, care a oprit la uşa din spatele avionului, am găsit trei locuri pe o jumătate de rând şi al patrulea pe cealaltă jumătate.

Doamnele.

Ghiţă.

Eu.
În tipul zborului fetele de la Wizz Air au plimbat de mai multe ori cărucioarele pe culoarul avionului, la început cu mâncare şi băutură (contra cost), apoi cu obiecte din magazinul de la bord, parfumuri, cosmetice şi alte obiecte, foarte utile femeilor, despre care spuneau că sunt mai ieftine decât în magazinele din oraşe.

După două ore şi jumătate, care au trecut relativ repede, am aterizat la Barcelona.

Aici bagajele noastre au venit printre ultimele, astfel încât atunci când am ieşit de pe aeroport, toţi ceilalţi clienţi pe care firma Paralela 45  trebuia să-i transporte la hotelurile lor erau prezenţi. Nu ştim, dar bănuim, ce ne-au urat aceştia, la adresa noastră sau a mamelor noastre.

În autobus ghida, doamna Mihaela Maxim ne-a spus cam ce trebuie să facem, precum şi ce nu trebuie să facem în sejurul nostru din staţiunile unde vom fi cazaţi.

Vestea cea mai rea, pe care ne-a transmis-o, a fost că exact peste o săptămână, când noi ne vom întoarce la Barcelona,  catalanii vor bloca autostrăzile şi drumurile naţionale, în semn de protest că Spania nu este de acord cu independenţa  Cataloniei  faţă de ea. Nevinovaţi şi aflaţi între ciocan şi nicovală, vom suferi pierzând o zi activă din concediul nostru de aici. 

După ce am parcurs vreo 60 de kilometri, am coborât din autobus în staţiunea Santa Susanna  la hotelul  Tahiti Playa.

Staţiunea se află la Mediterană  pe  Costa Brava şi are o plajă ce depăşeşte lungimea de doi kilometri.
Este o staţiune liniştită, agreată de familişti şi mai ales de tinerii de vârsta noastră. Există avantajul că se poate ajunge uşor la  Barcelona,  fie pe autostradă, fie cu trenul electric de pe coasta mării, tren care circulă din 20 în 20 de minute şi în mai puţin de un ceas ajunge în Piaţa Cataloniei.

Hotelul este de patru stele, are şapte etaje şi trei corpuri de clădire dispuse in formă de U. Toate camerele au vedere la mare, hotelul are doua piscine şi este situat la 50 de metri de plajă.

Am mers la recepţia hotelului, unde Betty şi tânărul recepţioner purtau o conversaţie greoaie în engleză, limbă pe care niciunul nu o stăpânea prea bine. După ce nevastă-mea a zis un c'est bon tinerelul a întrebat-o dacă nu vorbeşte franceza. De aici încolo s-au pornit să turuie amândoi pe franţuzeşte, felicitându-se reciproc ce bine vorbesc fiecare. Foarte rapid s-au întocmit actele şi în plus am plătit o taxă modică pentru un seif (unde să ne păstrăm actele si camera foto) şi pentru un minibar care făcea ca pe lângă băuturile oferite de ei să avem în funcţie un frigider mărişor, suficient pentru necesităţile noastre. Tânărul ne-a mai spus că majoritatea personalului vorbeşte bine limba franceză. Poate că este ceva firesc, având în vedere că graniţa franceză este la mai puţin de 100 de kilometri mai spre nord. Pe Costa del Sol  (lângă Malaga), sau în Mallorca, recepţionerii nu ştiau niciunul franceza.

Am primit fiecare familie cartela pentru luat zilnic micul dejun şi cina, codul de intrare în propria cameră şi am fost obligaţi să lăsăm să ni se pună pe mâna dreaptă o brăţară galbenă de plastic, care dovedea că suntem locatari ai hotelului  Tahiti Playa. Aceasta ne permitea să intrăm nederanjați la piscine, la baruri şi în general în tot complexul ce ţine de hotel.

Am urcat cu unul din cele trei lifturi exterioare, cu peretele dinspre stradă transparent şi am ajuns la etajul al V-lea unde ni se aflau camerele.

Ne-am instalat sumar în camera noastră şi apoi ne-am dus cu o sticlă de ţuică şi ceva mâncare rece, în camera alăturată, care era a Timarilor.

În camera...

Noastră.

În camera...

Timarilor.

Ghiţă pudic.

Tot.

La Timari.

Sărbătorim pe balcon...

Sosirea cu bine...
La Santa Susanna.





Era trecut bine de miezul nopţii când am revenit în camera noastră.

Prin balconul deschis se auzea zgomotul mării, deşi aceasta nu se vedea din cauza întunericului.

5 Septembrie. Cu toate că ne-am culcat târziu, ne-am trezit amândoi în jurul orei şase. Am dat draperia la o parte şi am deschis uşa de la balcon. Întâi au apărut zorii zilei de joi, apoi s-a luminat încetul cu încetul şi a început să se vadă marea. Între hotel şi mare se aflau cele două piscine, albastre, strălucind de curăţenie şi încântând ochiul cu arhitectura lor bine studiată, concepută şi executată de specialişti în domeniu.

Vedere de pe balcon.

Înainte de răsăritul soarelui.
 Am detectat mişcare şi pe balconul familiei Timar, încântaţi şi ei de privelişte. Am decis ca la ora 8 să coborâm împreună la micul dejun. Între timp câte un locatar, încă somnoros, îşi ocupa cu prosoape locuri pe şezlongurile din jurul piscinei. Pe noi însă ne interesa numai marea.

Intrarea în restaurant se făcea prin curte. Un om al hotelului ne-a condus la masă şi apoi ne-am servit  personal. Era  bufet suedez  şi-ţi puteai alege feluri de mâncare din bucătăria internaţională, cred eu că, de ordinul sutelor. De la mâncare sută la sută vegetariană şi până la cele mai grase fripturi, se găseau expuse în rafturi. Majoritatea felurilor erau gătite cu ulei de măsline. Unele mâncări erau reci, dar cele mai multe erau calde. Se gătea chiar şi în faţa noastră şi când mâncarea era gata, la cerere, bucătarul ţi-o punea în farfurie.

Eu mi-am ales un  modest  mic dejun pe bază de ouă, o friptură mică, dar foarte gustoasă de porc şi o mâncare de peşte. Deşi existau şi alte feluri, unele foarte apetisante, nu am avut curajul să combat în continuare. Betty şi familia Timar au mâncat mai mult şi mai variat, inclusiv fructe şi prăjituri.

De la masă am mers din nou în camere să ne schimbăm îmbrăcămintea decentă, de la micul dejun, cu cea de plajă.

Citind comentariile pe internet, încă de când eram în California, despre hotelul nostru, zicea un individ că plaja este cu pietriş şi necesită pantofi speciali pentru a călca pe ea şi a face baie în mare. Mi-am cumpărat atunci dintr-un Mall din  San Jose o pereche de pantofi pentru umblat şi înotat în zonele cu corali. Echipându-mă pentru plajă mi-am încălţat aceşti pantofi.

Pregătiţi...

Pentru...

Primul contact...

Cu marea.
Am coborât din hotel, am traversat spaţiul piscinelor şi ajungând pe plajă am constatat că era un nisip de mărime medie, care nu jena talpa piciorului. La fel era şi nisipul de pe fundul accesibil al mării. Pantofii speciali i-am cumpărat şi transportat atâtea mii de kilometri degeaba. Am adresat lozinci, cu voce tare, individului de pe internet şi mai ales mamei lui (poate nevinovată), pentru informaţia falsă accesată. Toţi ceilalţi trei au fost totalmente de acord cu mine. Pe viitor aveam să constat că mai erau şi alte falsuri în comentariul său (cozile imense de la masă, obrăznicia personalului care se ocupa de siguranţa hotelului şi chiar percheziţia, pentru a nu aduce băuturi în incintă, înafara celor cumpărate din complex). 

Am intrat în apă şi aceasta era splendidă. În primul rând era caldă. Mult mai caldă decât pe  Costa del Sol  (la Fuengirola sau Torremolinos)  sau în insula  Mallorca  (la Cala d'Or), pomenind aici locurile unde am mai făcut baie în Mediterana Spaniolă.  În al doilea rând, la numai trei metri de mal era apă suficient de adâncă pentru a putea înota. 

Am stat cu Ghiţă cam o oră în apă, doamnele ieşind pe plajă cu ceva mai înainte. După o perioadă destul de lungă de plajă am mai intrat din nou în mare. Noi nu am prea făcut plajă în  America,  deci fiind nebronzaţi nu am mai avut curajul să stăm mai mult. 

Am mers toţi patru la hotel şi ne-am schimbat pentru a ieşi în staţiune.

Îmbrăcaţi...

Pentru oraş.
Ieşind din hotel am trecut printr-un tunel pe sub calea ferată electrică şi ne-am oprit la o terasă pe trotuar, unde am băut câte o bere bună nemţească. Aici am văzut nişte costiţe fripte, care păreau delicioase şi am hotărât ca mâine să le testăm, ca masă de prânz.

Deoarece ieri seara am ajuns prea târziu la hotel şi am ratat cina, la cererea noastră, ne-au programat să luăm azi masa de prânz, drept compensaţie.

Am mers la restaurant destul de târziu, pe la ora trei şi  bufetul suedez  oferea din nou câteva sute de feluri de mâncare. Am ales ceva mai uşor, având în vedere că micul dejun nu era încă digerat în întregime. În plus, peste cîteva ore vom fi obligaţi să luăm şi masa de seară (doar am plătit-o). La fiecare masă câte un chelner aducea băutura comandată de clienţi, asta contra cost. Noi am luat un uşor vin alb. După bere, vinul mere!

Ne-am odihnit puţin  în cameră şi apoi am mers din nou la mare, unde am stat, înotând şi făcând plajă până spre seară.

Pe când se întuneca am luat cina, din nou bufet suedez cu sute de feluri la alegere. Am mâncat toţi patru şi costiţe de porc, asemănătoare cu cele văzute la terasa de pe trotuar. Bineînţeles că am luat şi un vin, de astă dată roşu.

După cină am ieşit din nou prin tunel, pentru plimbare pe principalul bulevard al staţiunii, cuprins între calea ferată electrică şi nenumăratele magazine. Spaţiul pietonal, cu toate că era foarte larg, era plin de trecători, care intrau şi ieşeau din magazine, mai mult uitându-se decât făcând cumpărături. Pe pereţii magazinelor erau reclame, scrise întâi în catalană şi spaniolă, apoi în limba rusă şi eventual în engleză. Asta dovedeşte că foarte mulţi turişti sunt din Rusia. Personal am auzit aici vorbită mult această limbă, dragă mie încă din timpul şcolii elementare.

Doamnele au intrat bineînţeles şi ele prin magazine, la început însoţite de noi, apoi singure, atunci când răbdarea noastră şi-a atins limita. Scopul lor era să sondeze piaţa, în vederea cumpărăturilor viitoare.

Bulevardul era foarte lung şi se continua într-o altă staţiune lipită de Santa Susanna. Nu l-am parcurs tot, dar dus şi întors, am făcut vreo patru kilometri.

Reveniţi la hotel ne-am instalat pe balcon şi am urmărit un spectacol muzical. Conducerea hotelului oferea gratuit în fiecare seară un astfel de spectacol, pe o scenă deschisă, aflată în faţa barului de la piscine. Acesta ţinea cam până în jurul miezului nopţii, după care luminile puternice se stingeau şi se făcea linişteşe; linişte care îţi permitea să dormi tot restul nopţii.

6 Septembrie. Ne-am trezit pe la ora şapte şi exact la opt am coborât cu Timarii la micul dejun. Acum am avut mai mult curaj şi mi-am mărit porţia faţă de ziua de joi. Am luat, în plus şi o iahnie de fasole cu o carne de porc friptă în faţa mea. Mai precis bucătarul a luat-o din tava cu uleiul sfârâind şi mi-a aşezat-o lângă fasole.

Ghiftuiţi, toţi patru am părăsit restaurantul, am urcat în camere şi ne-am pregătit pentru o nouă zi de plajă.

Ghiţă a ocupat, mai de dimineaţă, patru şezlonguri la piscină, aşezate strategic la umbră. În plin soare se găseau în tot timpul zilei şi nu trebuiau rezervate dinainte.

Bărbaţii ne-am dus direct la mare, iar doamnele au rămas la piscină. Am stat, ca şi ieri, mai mult de un ceas în apă, am făcut apoi plajă şi când să intrăm din nou în apă au apărut şi doamnele. Am intrat împreună, după care am mers cu toţii la piscină.

Apa era curată, destul de caldă, dar nu era  Marea Mediterană!  Am hotărât ca de-acuma înainte s-o folosesc  cât mai puţin!

La piscină

În apa foarte curată.

Cu picioarele...

În jacuzzi rece.
După o baie în piscină am stat întins pe şezlongul de la umbră şi nu ştiu din ce cauză m-a apucat o sete, demnă de un călător în deşert. Aducând la cunoştinţa celorlalţi simţămintele mele fizice, aceştia, ca nu cumva să păţesc ceva, au propus ca rapid să mergem să bem câte o bere.

De la barul de lângă piscină, un ospătar ne-a servit patru beri spaniole, atât de reci, încât a trebuit să le mai lăsăm pe masă în plin soare până să le putem folosi. Am mai comandat încă o tură, care stând la soare a devenit numai bună de conzum,  atunci când am terminat-o pe prima.

Am urcat pe urmă în camere, dar nu pentru mult timp, după care am coborât din nou la plajă. Eu am mers la mare, în timp ce restul populaţiei a rămas la piscină.

M-am bălăcit, am înotat, am ieşit la soare şi tot aşa de câteva ori până au venit şi ceilalţi şi am mai făcut şi toţi patru încă o baie în mare.

După ce ne-am zvântat, am luat-o agale spre camerele noastre, recuperând prosoapele de la piscină. Din balcon am văzut că activitatea pe plajă era încă în toi.

Oamenii...

Încă muncesc...
La plajă şi la piscină.


Am mers la masă şi ne-am îndopat ca şi în seara precedentă. Merită să ne felicităm că am ales numai demipensiune. Două astfel de mese sunt arhisuficiente pe zi!

Restul programului a fost foarte asemănător cu cel al serii precedente.

7 Septembrie. Este ziua în care vom face o excursie cu vaporul la  Tossa de Mar, o staţiune aflată mai la nord de Santa Susanna, tot pe  Costa Brava.

După un mic dejun la fel de consistent ca şi în dimineţile precedente, dar luat ceva mai târziu, am urcat în camere şi ne-am îmbrăcat pentru croazieră. Pentru că era mai înnorat, am luat cu noi şi pelerinele de ploaie folosite anul trecut la  Regensburg.

Am coborât pe plajă şi de la un chioşc, nu departe de hotel am cumpărat biletele de călătorie, dus şi întors. Având camera foto la mine am profitat de asta şi am făcut câteva poze şi invers: de la mare spre hotel.

Am cumpărat bilete.

Pe plaja.



Hotelul văzut de pe plajă.

Balcoanele noastre (mijloc, stânga 2 şi 3).

Balcoanele noastre (detaliu).
Mult timp am fost singurii viitori pasageri ai vaporului. Au mai venit apoi şi alţii şi s-a format o coadă.

Aşteptând vaporul.
La ora exactă, scrisă în program, vaporul a sosit şi noi ne-am urcat pe puntea superioară care era descoperită.

Uite Nae vamporu c-apare; c-apare şi dă din piciare...
Croaziera s-a desfăşurat de-a lungul coastei cam la 200 de metri de mal. Am parcurs o parte din  Costa Brava,  coastă a Mediteranei ce se întinde de la nord de  Barcelona  până la graniţa cu  Franţa.

Costa Brava  înseamnă Coasta Sălbatică şi a primit numele acesta la începutul secolului al XX-lea datorită, în special, peisajului său format din stânci împădurite care coboară în mare, fragmentate apoi de porţiuni plane de plajă. Pe unele din aceste stânci se află construcţii vechi, metereze, dar şi vile ultramoderne. A fost locul preferat al vacanţelor scriitorilor şi pictorilor spanioli interbelici, amintind dintre ei pe marii  Salvador Dali  şi  Pablo Picasso.

Am admirat şi noi, de pe puntea vaporului, frumuseţea ieşită din comun a coastei şi am imortalizat aceasta atât pe fotografii cât şi pe filmuleţe.



Timarii.

Pe punte.






Stâncă singuratică.

Cu teleobiectivul de la 200 m.

Cititoare pasionată.

Steagul Cataloniei.

Costa Brava.








Fortareaţă.

Seamănă cu Gaura Babei de la Poiana Blenchii (parţial inundată).

Se întorc de la vizionarea fundului mării prin cala transparentă..



După aproximativ două ore de navigat am ajuns la Tossa de Mar. Este o staţiune celebră prin casele sale albe şi numeroasele plaje din preajmă. Pădurile de pe dealurile care o înconjoară ajung până la mare.

Aşezarea este foarte veche, a fost fondată de triburile iberice şi apoi dezvoltată de romani. Se mai păstrează astăzi  fortăreţe medievale construite în secolul al XII-lea, cu scopul de a apăra coasta de invazia maurilor şi apoi a piraţilor din Nordul Africii. Prin lucrările de restaurare, toate acestea sunt foarte bine conservate. Economia regiunii era dominată de viticultură şi pescuit.

După 1951, când a fost lansat filmul  Pandora, cu  Ava Gardner  în rolul principal, care s-a filmat în Tossa, satul devine un oraş turistic din ce în ce mai prosper, ajungând astăzi să fie  Perla staţiunilor maritime de pe Costa Brava. Acum peste trei sferturi din localnici lucrează în sfera turismului, pescuitul şi viticultura fiind drastic diminuate ca pondere economică.

Am debarcat pe plajă, ca la  Santa Susanna,  de unde am mers să vizităm fortăreţele de pe  Dealul Farului.  Dacă o să ne mai rămână timp până la întoarcerea cu vaporul vom mai vizita şi partea medievală a oraşului.

În Tossa de Mar.


Obosit după statul pe vapor.

Aşezaţi strategic.

Ce fac ăştia pe bancă?

Vedere spre Golful Menuda.




Trenuleţul spre far are prioritate.

Drum îngust.

Poarta.

Golful Menuda prin poartă.

Doamnele cu Ava Gardner.



Golful în spate.

Şi pelerinele.

La fel.

Colonie de pescăruşi.


Spre vârful...

Dealului din Vila Vela.
În vârful dealului se află farul oraşului construit în 1917 pe locul unui vechi castel. Noi l-am văzut mai de departe, pentru că am intrat la o grădină de vară pe malul abrupt al mării, numită tocmai  Terasa Farului. Peisajul era de vis, dar şi berea băută aici nu a fost mai prejos. La terminare am repetat comanda.

Doamnele (deocamdată) cu cafele...

Pe Terasa...

Farului.
După ce am terminat şi a doua bere a dispărut soarele şi nori din ce în ce mai negri îşi făceau apariţia. Am început să coborâm, dar fără grabă, pe acelaşi drum pavat cu o rocă vulcanică.

La coborâre...

Mai facem câte o haltă.

Jos peisajul e superb.

Şi oraşul!

Pavajul.

Tossa.



Soseşte un vapor.
Ajunşi jos am intrat în partea medievală a oraşului, unde multe case vechi erau renovate şi transformate în restaurante. Ne-am urcat pe nişte ziduri de apărare, dar înnorarea devenea tot mai intensă.

Am revenit spre plaja de debarcare, cu intenţia de a intra la o cafea. Nu mult după asta a început ploaia. Noi ne-am îmbrăcat pelerinele, dar am văzut că în câteva momente toate restaurantele şi cafenelele, tot ce era local, s-au umplut de  către cei ce se adăposteau de ploaie.
Stradă din Tossa medievală.

Plouă, plouă, ce ne pasă nouă...

C-avem pelerine asortate...

Un produs de calitate!
Am recunoscut, după număr, vaporul nostru ancorat pe plajă, cu o coadă în faţa lui, deşi ar mai fi fost o oră până la plecare. Ne-am apropiat şi o funcţionară ne-a spus că astăzi vaporul spre  Santa Susanna  va pleca mai repede. Nu ştiu din ce cauză. Ce ne-am fi făcut dacă veneam numai la ora fixată în program? Ne-am pus şi noi la coada, care după noi devenea din ce în ce mai lungă. Am urcat când ne-a venit rândul şi cred că am prins ultimele locuri jos, pe puntea acoperită. Între timp ploaia de afară se intensifica, iar cei urcaţi după noi stăteau în picioare pe interval. Cred că puntea superioară era complet goală.

Pe vapor.

La întoarcere.

Vaporul a plecat cu cel puţin trei sferuri de oră înainte de program şi după aproximativ două ore am ajuns la Santa Susanna,  pe o ploaie care nu s-a oprit deloc.

Am debarcat pe plajă, am trecut pe nisipul ud spre piscine, am urcat în camere şi ne-am dres cu nişte pahare (de unică folosinţă), pline cu ţuică. Datorită pelerinelor nu ne-am udat, dar paza bună trece primejdia rea. Ce ne-am fi făcut dacă ne răceam?

Scuturătura vaporului, mersul pe jos până la Terasa Farului  şi înapoi, precum şi ţuica îngurgitată ne-au făcut o foame care ne-a obligat să mergem rapid la masă. Cred că a fost cea mai bogată dintre cinele luate până acuma aici.

Ploaia nu ne-a permis să ne facem plimbarea de seară şi nici să se ţină cotidianul spectacol de la piscină. Am urcat în camere, am privit puţin ploaia de la balcon, am trecut apoi să privim programul anost de la televizor, după care am adormit destul de devreme.

8 Septembrie. După micul dejun, pentru că cerul era destul de înnorat, am hotărât toţi patru să mergem astăzi la Barcelona. Vom face deplasarea cu trenul electric, care fiind duminică, va pleca din 20 în 20 de minute.

Am urcat în camere, ne-am îmbrăcat adecvat pentru excursie şi am mers aproximativ un kilometru până la gara trenului electric.

Până am aflat că biletele pentru tren nu se cumpără din gară, ci de la un chioşc de vizavi, am ratat primul tren sosit în staţie. L-am luat pe următorul, ne-am aşezat pe locuri şi pe măsură ce opream în staţiile, aflate pe coasta mării, trenul se tot aglomera. Numeroşi călători au fost nevoiţi să stea în picioare.

Noi am mai fost la Barcelona în 2012 (vezi Jurnal de Călătorie, Barcelona Sâmbătă 2012 13-16 Aprilie) şi am vizitat atunci, zicem noi, cele mai importante obiective turistice. Acum, în această după-masă vizita noastră va fi mai sumară.

Am coborât în staţia subterană Piaţa Cataloniei,  am ieşit la suprafaţă şi ne-am îndreptat spre primul obiectiv al vizitei: o plimbare pe  Aleea Pietonală La Rambla.

Deşi aleea este de obicei aglomerată 24 de ore pe zi, acum a fost destul de liberă.

Pe Aleea Pietonală...

La Rambla.

Detaliu.
După ce am parcurs cam trei sferturi din alee am luat-o la dreapta spre o staţie a  Autobusului Albastru  din care vom vedea Barcelona pe un întreg circuit al său.

În drum ne-am oprit la un mic restaurant, unde a trebuit să intrăm în interior, pentru că locurile de la mesele de pe trotuar erau toate ocupate. Aici doamnele au băut câte o cafea şi noi bere.

Cafea...

Şi bere.
Ieşind din restaurant am ajuns la staţia de la care am luat bilete pentru  Autobusul Albastru.  Am constatat că faţă din primăvara lui 2012 preţurile aproape s-au dublat (sau atunci a fost reducere).

Ne-am urcat în autobus pe terasa superioară descoperită şi după ce ne-am aşezat şi ne-am pus în urechi căştile pe limba franceză, am avut surpriza ca următoarea staţie să fie tocmai  Sagrada Familia. Am admirat edificiul din autobus, nu am coborât şi ne-am continuat turul spre  Parcul Guell.

În Autobusul Albastru.

Sagrada Familia.

Văzută din autobus.

Ghiţă privind admirativ (după o superbă filmare).

Betty şi bazilica.

Turnuri încă în lucru.


Macarale.

Spre Parcul Guell.

Am părăsit autobusul în staţia cea mai apropiată de  Parcul Guell,  al doilea obiectiv al excursiei.

Contele  Eusebi Guell  a fost unul din cei mai bogaţi oameni din  Barcelona.  El este cel care a dăruit în 1919 un palat familiei regale spaniole, care astăzi este  Palatul Regal  din Barcelona.  Era un iubitor al artelor şi i-a remarcat talentul tânărului  Antoni Gaudi,  căruia i-a comandat construcţia actualului  Palat Guell  de pe Rambla, terminat în 1890.

În 1900 Gaudi a terminat construcţia  Parcului Guell,  în continuarea căruia trebuia să ridice un alt palat pentru conte, proiect care, din cauze economice, nu s-a mai putut realiza. A rămas numai parcul, care este unul din monumentele turistice de top ale Barcelonei.  Cu un an şi jumătate în urmă nu am apucat să-l vizităm, aşa că vom recupera acum.

De la staţia autobusului am urcat o stradă lungă în pantă, pe o căldură înăbuşitoare care prevestea ploaia. Intrarea în parc era încă gratuită, dar se spune că nu pentru multă vreme. Întreg teritoriul era plin de turişti, printre care ne-am strecurat şi noi patru, remarcând  amprenta inconfundabilă al stilului lui Gaudi.

În Parcul Guell.


Îmbulzeala mare.

Stânga sus Banca Serpentinată.

Mândre, dar şi pline de demnitate. 

Detaliu.


Dar şi eu.




Arcade gotice

Sub arcade.





Ne plac palmierii.


Precum Romeo

Şi Julieta sa în balcon.

Îi priveşte admirativ.

Spre Sala Hipostila.





Transpirat...

De la urcare.

Odihna...

Pe banca...

Serpentinată.




Cu...

Salamandra.

Veşnic înconjurată...

De admiratori.

De la Parcul Guell  am revenit pe strada, care de astă dată cobora, spre staţia Autobusului Albastru. Aici o funcţionară ne-a obligat să ne înşirăm câte patru, în ordinea sosirii şi permitea să se urce în autobus atâţia turişti, câte locuri libere rămâneau. Am reuşit şi noi să urcăm în al doilea autobus care a sosit şi ne-am continuat turul.

Noi am mai fost pe el în 2012, trecând, printre altele pe lângă  Stadionul lui FC Barcelona,  pe lângă  La Pedrera  şi prin  Piaţa Cataloniei  (vezi Jurnale de Călătorie Barcelona Sâmbăta 2012 14 Apr). O mică ploaie călduţă, cu stropi destul de rari ne-a însoţit aproape pe tot traseul. Am îmbrăcat pelerinele, deşi ne-am fi descurcat şi fără ele.

Am coborât când am ajuns din nou la  Sagrada Familia,  al treilea obiectiv al excursiei. Ne-am aşezat la coada de bilete pentru o vizitare superficială a bazilicii. Zic superficială, datorită timpului puţin pe care-l mai aveam la dispoziţie, până la plecarea trenului nostru, din  Piaţa Cataloniei.

Din nou pe traseu.

La coada de bilete...

Destul de aerisită...

Pentru vizitarea Bazilicii.
Contrar aparenţelor, coada s-a mişcat destul de repede şi la un moment dat ne-am trezit în faţa intrării în Bazilică pe la  Faţada Patimilor,  ale cărei sculpturi în piatră înfăţişează ultimele zile din viaţa lui Iisus (vezi  Jurnale de Călătorie Barcelona Sâmbătă 2012 14 Apr).

Vizitând  Sagrada Familia,  după un an şi jumătate, am constatat că lucrările au mai avansat şi mai ales numărul vitraliilor a crescut considerabil. A apărut o placă mare, sculptată în piatră, cu Tatăl Nostru  în limba catalană.

Faţada Patimilor.

Iisus răstignit.

În interior.








Cu Scările...

Elicoidale.


Vitralii noi.

Coloane de susţinere precum copacii.







Tatăl Nostru în catalană.

Vitralii noi.



Altarul în fundal.


Picioare lungi (în fundal).
Iartă-mă Doamne!
Vitralii.

Vitralii.


Iisus atârnând.

Betty în faţa altarului.



Betty în faţa altarului.


O placă simplă comemorează vizita Papei Ioan Paul al II-ea în 1982:
Acest templu numit Sfânta Familie ne aminteşte de o altă construcţie făurită din piatră vie:
FAMILIA CREŞTINĂ.
Am ieşit din Bazilică prin Faţada Naşterii, numită aşa pentru că prin sculpturile sale în piatră înfăţişează şi naşterea şi copilăria Mântuitorului (vezi Jurnale de Călătorie Barcelona Sâmbătă 2012 14 Apr),  pe care am filmat-o şi eu, dar mai mult Ghiţă (până i s-a terminat bateria).

Faţada Naşterii.


Detaliu.
Am mers de aici la magazinul de obiecte turistice din curte şi din el am ieşit în stradă. Cum Autobusul Albastru mergea de acolo numai într-un singur sens, am fi ajuns în  Piaţa Cataloniei numai la sfârşitul turului şi nu eram siguri că vom prinde ultimul tren spre  Santa Susanna.

Am luat atunci un taxi care ne-a dus în piaţă, am coborât în subterană, dar de aici nu am găsit peronul de la care pleca trenul nostru. Mai rău era că nu am găsit niciun birou de informaţii. După mai multe căutări, am văzut un poliţist la un ghişeu, care ne-a indicat peronul şi am înţeles cu greu de la el că pe tren nu va scrie Santa Susanna  ci numele localităţii care este capăt de linie, localitate numită  Massanet.

Ne-am dus la peron şi după un timp s-a afişat pe tabelul electronic numele trenului nostru şi ora de plecare. Când a sosit trenul ne-am urcat şi primele trei staţii le-am parcurs în subteran.

Când am ieşit la suprafaţă am văzut că ploua des şi mocăneşte.  Marea, de-alungul căreia mergeam până la destinaţie, nu mai era albastră ci maro-murdară. Călătoria a durat cu ceva mai mult de o oră şi când am ajuns la  Santa Susanna  era deja noapte.

Kilometrul până la hotel l-am parcurs pe ploaie cu pelerinele pe noi. Am intrat direct în restaurant unde am luat o cină masivă, pe bază de carne de porc, pe care am stropit-o cu un vin negru sec.

Am urcat în camere şi nu după mult timp ne-am culcat, obosiţi după drumurile făcute cu trenurile, autobusele, taxiul şi propriile noastre picioare.

9 Septembrie. Când ne-am trezit soarele stălucea pe mare, undeva în stânga hotelului. Am constatat că şi Timarii s-au sculat şi comunicând prin balcon, am hotărât ca peste o jumătate de oră să coborâm la masă.

Am luat micul dejun, mai bogat şi mai variat decât altă dată şi ne-am pregătit să mergem la înot. Eu la mare şi ceilalţi la piscină, pentru început.

Am înotat timp îndelungat, după care am făcut plajă şi am repetat asta de trei ori până a venit şi restul populaţiei la mare. Am mai înotat şi cu ei, după care ne-am dus la piscină.

Am fost nevoit să urc în cameră (din cauza micului dejun prea abundent poate) şi după un timp, uitându-mă de pe balcon, i-am văzut pe toţi trei instalaţi la celălalt bar al piscinei, cu câte o bere în faţa fiecăruia. Am imortalizat evenimentul, pentru posteritate, cu ajutorul teleobiectivului (zoom 54).

La câte o bere.

La terasa de la piscină.

Pozele sunt...

Făcute de pe balcon...

Cu teleobiectivul.
M-a cuprins o indignare enormă, simţindu-mă de-a dreptul ignorat, fapt care a avut ca rezultat, că în aproximativ cinci minute m-am alăturat lor, străduindu-mă să-i ajung din urmă.

Am petrecut restul timpului, până la cină, la mare. După copioasa masă de seară ne-am însoţit doamnele la cumpărături.

Betty a cumpărat pentru Clara şi Adela două rochii de dansatoare catalane de flamingo, pe care le vom trimite în  California,  să le poarte la sărbătoarea lor de Halloween.  Alte cumpărături nu prea a mai făcut. Pozele rochiilor au fost făcute după ce am ajuns acasă.

Rochia Clarei.

Rochia Adelei.

Aduse din Spania.

Pentru Halloween.
Venind în camere am urmărit, din balcon, până după ora unsprezece spectacolul de la piscine, după care ne-am culcat. Simţeam că se apropie sfârşitul sejurului.

10 Septembrie. Fiind ultima zi activă de concediu, imediat după micul dejun am ieşit la plajă. Eu am stat numai la mare, ceilalţi îmbinau marea cu piscina. Am înotat de mai multe ori, am mers apoi toţi la o bere şi am revenit la mare. Apa era foarte caldă şi am înotat destul de mult.

După masă deasupra hotelului au apărut câţiva nori, care au început să se îngroaşe până au devenit negri şi denşi. În acest timp cerul de deasupra mării era senin şi de un albastru foarte plăcut. Urmărind evoluţia vremii, mi-am dat seama că norii negri se extindeau şi spre mare şi au invadat cerul senin. A început un fenomen la care eu am participat pentru prima dată în viaţa mea: o ploaie torenţială, însoţită de tunete şi fulgere, în timp ce mă aflam în mare. În apă era foarte plăcut, nesimţindu-se ploaia rece. Am stat aşa câteva minute, după care a trebuit să ies din apă şi să merg spre hotel. La barul de la piscine mă aştepta trupa şi am plecat împreună. În cameră am privit ploaia de pe balcon, în timp ce băieţii de la servicii strângeau saltelele şi umbrelele şi le aşezau la adăpost.

Plouă torenţial.



Este frumos de pe balcon.
Am făcut câteva fotografii şi cu camera şi dotările ei.

Baia.




Patul.


Conversaţie cu Rodica.


Soseşte vaporul...

De la ora şase.


Apare şi soarele...

Dar prea târziu.

Uite Nae...

Vamporu cum pere...
După cină am făcut o ultimă plimbare pe bulevardul aglomerat dintre calea ferată şi magazine. A fost plimbare exclusiv, cumpărăturile fiind deja făcute.

11 Septembrie. Ne-am trezit pe o dimineaţă mohorâtă, în care ploaia plutea în aer. Am coborât la  ultimul mic dejun de la Tahiti Playa  şi am revenit în camere pentru a definitiva bagajul.

Astăzi ar fi trebuit să părăsim hotelul la ora 12 şi să fim transportaţi la aeroport la ora şase jumate seara. Dar astăzi este o zi deosebită, din care cauză am mai pierdut efectiv opt ore din vacanţă.

Între anii 1700-1713 a avut loc Războiul pentru Succesiunea la Tronul Spaniei.  În urma morţii fără moştenitor al ultimului rege spaniol din casa de Habsburg, au apărut doi pretendenţi la tron.

Arhiducele Carol,  susţinut de Sfântul Imperiu Roman, Marea Britanie şi Tările de Jos şi  Filip de Anjou  (nepotul lui Ludovic al XIV-lea), susţinut de o parte din spanioli, de Franţa şi de Bavaria.

În 1713 ultimul a obţinut tronul Spaniei şi a domnit ca rege sub numele de Filip al V-lea. Provincia Catalonia  nu l-a recunoscut şi Filip a asediat Barcelona,  care s-a apărat eroic, dar a căzut la data de 11 sepembrie 1714.

Din 1886 această zi este dedicată comemorării soldaţilor cataloni, căzuţi în timpul asediului. A fost sărbătorită până a venit la putere generalul Franco,  în timpul regimului său comemorarea ei fiind numai clandestină.

După 1980, 11 septembrie devine oficial  Ziua Naţională a Cataloniei,  numită mai simplu  La Diada.

După anul 2000 mai multe entităţi civile, sociale şi culturale revendică independenţa Cataloniei.

Separatismul Catalan  este un curent politic care susţine independenţa  Cataloniei  faţă de Spania şi integrarea ei liberă şi directă în Uniunea Europeană.

În această zi, cînd se împlinesc 299 de ani de la căderea Barcelonei,  Separatiştii  au organizat un lanţ uman pe şoselele catalane, care va fi, susţin ei, în lungime de aproape 400 de kilometri.

Aceasta a determinat agenţia  Paralela 45  să ne ducă la aeroport la ora 10, înainte de blocarea drumurilor naţionale.

Am coborât la autobus tocmai când a început o ploaie rece de toamnă. Ploaia a continuat şi când am ajuns la  Aeroportul din Barcelona.

Aici am stat de la ora 11 până pe la ora 20 când s-a făcut  check-in-ul  pentru avionul nostru de Cluj.

În situaţia noastră mai erau şi alţi turişti, aşa că aeroportul era foarte plin. Am găsit cu greu o masă la un restaurant cu autoservire din incintă şi instalaţi acolo, din când în când mai luam câte ceva.



Pe Aeroportul...

Din Barcelona.
Am luat cafea, mai târziu am luat bere, am luat mâncare (inclusiv sendviciuri cu brânza galbenă şi fâşii roşii, ce simbolizau Drapelul Cataloniei), din nou bere, am luat răcoritoare, iar doamnele au luat şi prăjituri. Timpul a trecut greu, dar a venit şi ora la care am depus bagajele şi am trecut de controlul vamal.

Ne-am îmbarcat în avion aproximativ la ora când ar fi trebuit să decolăm, din cauza întârzierii cursei Cluj-Barcelona.

Avionul a fost plin, neexistând nici un loc liber. Avionul a decolat într-un târziu şi fetele de la Wizz Air  au început defilarea cu obiectele din cărucioare, destinate pasagerilor, bineînţeles contra cost.

Profitând de faptul că Betty dormea, i-am spus unei însoţitoare de zbor să-mi aducă un parfum, în mod foarte discret, pentru că vreau să fie o surpriză. L-a adus şi l-a vârât în geanta mea deschisă, pusă la îndemâna ei. Sper că a priceput că surpriza va fi pentru nevastă-mea şi nu pentru alta, eventual mai tânără.

Am aterizat la Cluj, după miezul nopţii, cu o întârziere de numai 15 minute, piloţii reuşind să mai reducă din ea.

Am trecut de controlul vamal, am ridicat bagajele şi afară l-am întâlnit pe Adi, care ne aştepta cu maşina.

Peste mai puţin de o oră am fost acasă şi am sărbătorit întoarcerea cu bine din vacanţă.

Înainte de a mânca, am plasat în baie, la loc vizibil cadoul pentru nevastă. Deşi a intrat acolo de mai multe ori, nu l-a descoperit. Presupun că din cauza oboselii!

Cadoul meu pentru nevastă.

Sare în ochi...

Dar este remarcat cu întârziere.
Am mâncat, am băut un vin, românesc de astă dată, tot negru dar de Murfatlar şi apoi am terminat cu despachetatul.

În sfârşit şi-a descoperit şi nevastă-mea cadoul şi abia atunci a început adevărata sărbătorire.

Dimineaţa, mai târziu, am vizitat curtea şi grădina, rămase o săptămână fără noi.

Întorşi...

Acasă.
S-a terminat şi Vacanţa Europeană a anului 2013.





2 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  2. A fost foarte frumos, deosebit, pacat ca a tinut numai o saptamana. Betty

    RăspundețiȘtergere