sâmbătă, martie 21, 2015

Paris 2012

Oraş: Paris
Coordonate Geografice: 48g51m12s N  02g20m55s E
Ţara: Franţa
Populaţie: 2200000 (6500000 cu suburbii) de locuitori
Data Sejur: 16-22 Iulie 2012
Locuinţă: Accor Hotel Paris Porte de Vincennes

16 Iulie. Dimineaţa am plecat din Regensburg  pe lângă  Nuremberg  până la Saarbrucken.  Am trecut graniţa, în  Lorena  şi după câteva zeci de kilometri m-am întâlnit cu un lucru drag mie: peiage-ul  francez  (despre el am mai scris şi în 2001 August Luxemburg-Saint Quentin).  În Ghidul Michelin  scria că de la graniţa cu  Germania  şi până la Paris,  preţul autostrăzii este de 27 de euro (cât preţul vignetei elveţiene pe un an), dar am impresia că noi am plătit mai mult. Punctele de plată ale autostrăzii erau foarte dese.

Am trecut pe lângă oraşele  Metz  (oraşul Ducilor de Lorena), Verdun  şi  Reims   (capitala provinciei Champagne).  In  Reims   nu am mai oprit ca şi în 1991 şi în 2001 (Jurnal  de  Călătorie august 2001  Luxemburg - Saint Quentin),  din lipsă de timp. Dincolo de  Reims  am luat motorină. Preţul era mai mare decât în  Germania.

La ultimul  peiage,  cam la 30-40 de km de  Paris,  mă opreşte politia rutieră şi-mi spune să trec într-o parcare, pentru că am depăşit viteza pe autostradă. După ce am aşteptat să termine cu un alt  "client"  mi-a dat şi mie o amendă de 40 de euro. Mi-a comunicat viteza înregistrată de radar şi cred că era una din cele mai mici cu care am circulat.

GPS-ul m-a dus cu bine până pe  Avenue Leon Gaumont  unde cu puţină întârziere am văzut hotelul  Etape.  Nu am putut opri lângă el, dar am reuşit să intrăm într-o parcare subterană al unui supermagazin, lipit de hotel. Aici însă nu am găsit loc.

Am hotărât ca Betty şi Ghiţă să meargă la hotel, să facă formele, până eu şi Rodi ne vom învârti şi vom reuşi să găsim un loc de parcare. Când vor termina cu recepţia vor veni aici şi vom pleca cu maşina la parcarea hotelului.

Am circulat cu viteză redusă până o maşină a plecat şi i-am luat locul. După un timp a venit Betty. Ne-a spus că nu acela era hotelul nostru ci altul de pe aceeaşi stradă, dar mai sus cu 200 de metri. S-au dus la el, însă Betty nu a putut plăti pentru că nu avea cardul meu de credit, cu care am făcut comanda camerei. Am zis să mergem acolo pe jos, să rezolvăm cu hotelul şi să revenim apoi după maşină.

Într-adevăr, hotelul era în apropiere, am luat camerele la etajul al IV-lea, le-am vizionat şi am constatat că erau exact ca acelea de la  Regensburg.  E normal, doar aparţineau aceleiaşi firme: Accor Hotels  (fostă Etape).  Am ieşit din hotel să vedem unde este parcarea subterană. Am găsit-o în spate, pe  rue de Lagny.

Am mers cu doamnele după maşină. Partea proastă era că dacă ieşeam din parcarea subterană nu aveam voie să o luăm decât înainte sau la dreapta, iar hotelul era în stânga. Am ieşit din parcare, m-am încadrat pe banda de mers înainte şi la un moment dat, când circulaţia din sensul contrar a fost mai liberă, am virat la stânga. Am ajuns la hotel şi de aici la parcarea lui subterană.



Lanţul ghinioanelor, început cu amenda, apoi cu găsirea hotelului, etc. a continuat cu acela că nu se deschidea poarta de intrare când apropiam cardul de senzor. După numeroase încercări, când deja mi-am pierdut speranţa, uşa în sfârşit s-a deschis şi am reuşit să-mi parchez maşima. Aici va rămâne până la plecarea din  Paris!
În parcarea...
Subterană al hotelului.
Am plecat să ducem bagajele sus în camere. Holul recepţiei era ocupat de vreo sută de japonezi care tocmai au sosit cu două autobuse gigantice. Printre ei ne-am  prelins  spre lifturi şi am ajuns la camere. După ce am despachetat şi ne-am aranjat lucrurile, ne-am adunat în camera noastră şi am cinstit cu o  ţuică  (chiar cu mai multe) sosirea cu bine la Paris.  Am luat apoi masa de cină şi am ieşit să recunoaştem împrejurimile.

Noi am mai locuit în acest hotel în 2001 şi ştiam că foarte aproape e staţia de metrou  Saint Mande.
Am descoperit-o repede şi am încercat să ne facem abonament la metrou pentru zona centrală. Nu s-a putut însă la ora asta, aşa că vom aştepta până mâine.

Deja s-a înserat şi noi ne-am întors la hotel. L-am rugat pe recepţioner să ne mai dea două perne, dar a zis că nu mai are că le-au luat pe toate japonezii.

Am testat înainte de culcare şi programul de televiziune de la hotel, care era la fel de nedigerabil ca şi cel de la Regensburg,  atâta doar că era în limba franceză.

17 Iulie. Am dormit foarte bine în prima noapte la Paris. Dimineaţa la ora stabilită ne-am întâlnit cu Timarii şi am coborât pentru micul dejun. Acesta se servea într-un salon de lângă  Recepţie. Era bufet suedez, îţi umpleai tava cu felurile de mâncare care crezi că îţi plac, te aşezi la masă şi combaţi cu voinicie. Micul dejun era franţuzesc. Deşi mâncare era din abundenţă, felurile existente aveau menirea să nu care cumva să-i îngraşe pe turişti, având o grijă deosebită pentru silueta lor. Printre altele era cafea şi ceai, era unt şi tot felul de gemuri şi dulceţuri, iar din cele  365 de sortimente de brânzeturi franţuzeşti  le-au ales numai pe cele obişnuite, comparabile cu Bobâlna şi Moeciu,  care cu toate că erau mai ieftine, erau cele mai sănătoase! Mezeluri nu am văzut deloc.

Eu am luat un ceai, pe care mi l-am preparat singur, o pâine cu unt şi cu caşcaval, o altă pâine cu unt şi cu un anumit tip de brânză şi o pâine cu unt cu dulceaţă. Deşi franţuzesc, acest mic dejun m-a săturat, astfel că în continuare puteam cu succes să-mi îndeplinesc  obligaţiile importante de turist.

Am urcat cu toţii în cameră, ne-am îmbrăcat şi pentru că  cerul din Paris nu avea nici astăzi seninătatea celui din Napoli  (Anatole France, Crima lui Sylvestre Bonnard) a trebuit să luăm cu noi pelerinele de ploaie. Pelerina a ocupat locul aparatului meu de fotografiat, pe care a trebuit să-l las la hotel. Vom face poze numai cu aparatul lui Betty.

Din nou ne-am  prelins  de la lift până la ieşire, printre suta de turişti japonezi, care şi ei urmau să plece şi probabil că holul  Receptie  era punctul lor de întâlnire cu un ghid francez, care întârzia.

 Am mers la staţia de metrou  Saint Mande.  Cum lipsea şi acum funcţionarul de la abonamente, am cumpărat bilete şi am mers cu metroul până la staţia  Piaţa Etoile,  la  Arcul de Triumf.

Staţia noastră de metrou se afla pe Linia 1,  una din cele mai moderne din Paris. În tren se poate trece dintr-un vagon în altul şi spre deosebire de acum unsprezece ani, peroanele erau protejate de nişte parapeţi de sticlă, care împiedicau călătorii să cadă pe linii. În spaţiul dintre parapeţi, la oprirea trenului se aflau uşile vagoanelor. Trenurile nu au mecanic, ele fiind conduse automat. Despre staţiile acestei linii am scris în Jurnal de Vacanţă Olanda Franţa August 2001 (Fayet-Paris).

 În staţia din  Place de l'Etoile  am reuşit să facem abonamentele care ne permit să circulăm cu mai multe mijloace de transport în zona centrală a Parisului, timp de o săptămână, făcând astfel o economie considerabilă. Tot aici am cumpărat bilete pentru două zile la  Autobusele Roşii (Les Cars Rouges).

 Am ieşit în piaţă şi apoi, prin pasajul subteran, ne-am dus la Arcul de Triumf. Atât despre  Piaţa Charles de Gaulle-l'Etoile  cât şi despre  Arc  am mai scris în acelaşi  Jurnal de Vacanţă din August 2001 (Fayet-Paris),  când eram mai tânăr şi mai entuziast.
Am revăzut cu plăcere, pentru a patra oară detalii ale  Arcului  şi am imortalizat o parte din ele în fotografii.


Bolta Arcului.
Lista eroilor Franţei.

Cerul Parisului.

Sub Arcul de Triumf.

A patra oară sub Arc.









Cu Plecarea Voluntarilor


Sfârşind vizita, am revenit prin pasajul subteran în Piaţă şi aici ne-am urcat în primul  Autobus Roşu  care a sosit în staţie.

Autobusele Roşii  (Les Cars Rouges) este o companie care permite  clienţilor  să circule pe un traseu bine stabilit din oraş, putând astfel să vadă lucrurile care îi interesează. Pentru asta pune la dispoziţie autobusele sale, roşii şi supraetajate, cu partea de sus descoperită şi în care se pot asculta la căşti, comentarii despre traseu în mai multe limbi. Pasagerii pot urca sau coborî în oricare din cele nouă staţii, cât timp este valabil abonamentul.

Ne-am decis să parcurgem pentru început tot traseul, urmând ca a doua zi să ne fixăm porţiuni mai mici, pe care să le vizităm mai temeinic. Am urcat în staţia  Champs Elysees  şi am ocupat locuri la etaj, doamnele în faţă şi barbaţii în spatele lor.


Din Autobusul Roşu.


Arcul de Triumf.

Arcul de Triumf şi părul lui tanti Rodi.


Champs Elysees
Marele Palat
Autobusul a pornit, a înconjurat Arcul, prin imensul sens giratoriu din jurul lui şi a continuat drumul pe  Champs Elysees  până la  Marele Palat.  De aici a luat-o la dreapta, am trecut pe  Podul Alexandru al III-lea, am mers pe lângă  Trocadero,  apoi în apropierea  Turnului Eiffel,  până la  Câmpul lui Marte.  În drumul nostru am mai întâlnit  Muzeul Luvru,  Catedrala Notre Dame,  Muzeul Orsay,  Opera Garnier  şi după aproape două ore şi jumătate am coborât tot în  Piaţa Etoile  lângă Arc

Atât în 1991 cât şi în 2001 am circulat pe jos pe  Champs Elysees  numai pe partea stângă, mergând de la Arc spre Place de la Concorde  (Jurnal de Călătorie august 2001 Fayet-Paris).  Am hotărât ca acum să mergem pe partea cealaltă.


Pe jos pe Champs Elysees.
Ne-am plimbat fără absolut nici o grabă, parcă eram în Dej.  În afară de grabă exista însă o imensă diferenţă. Undeva, pe terasa unui mic restaurant am luat masa de prânz, după care ne-am continuat plimbarea până la  Marele Palat.  Aici tocmai se închisese de două zile o expoziţie (nu-i cunosc tematica) şi se pregătea deschiderea alteia, de artă modernă, a unui pictor sud american. Şi despre  Champs Elysees  am mai scris în acelaşi jurnal din  August 2001 tot la ziua Fayet-Paris.  Ne-am mai plimbat pe lângă Palat şi trecând prin faţa statuii  Generalului De Gaule  ne-am dus în staţia de metrou de aici şi după mai mult de o jumătate de oră am revenit la  Saint Mande.

Ghiţă ne-a părăsit, mergând în grabă la hotel. Noi trei am intrat într-un mic şi foarte intim restaurant de cartier, unde am băut fiecare câte o bere  Stella Artois. Am mers apoi la hotel unde ne-am odihnit cam o oră.

Odihniţi şi voioşi ca şoimul cel uşor, am mers cu metroul până la staţia  Place de la Concorde.  Piaţa era închisă, fiind în reparaţie, atât Obeliscul, cât şi cele două fântâni. De aici am mers pe jos până la Grădinile Tuileries.  Despre Place de la Concorde  cât şi despre  Grădinile Tuileries am mai scris în  Jurnal de Vacanţă din August 2001 (Fayet-Paris).

Ne-am plimbat puţin prin grădini, după care ne-am aşezat pe scaune pe marginea  Bazinului Rotund  şi am savurat liniştea şi împlinirea pe care ţi-o dă înserarea într-un loc, vestit prin romantismul său, din  Oraşul Luminilor.

Bazinul Rotund...


Din Grădinile Tuileries.

Rodi şi Bazinul Rotund.
Am revenit cu metroul la hotel şi mai târziu ne-am culcat, după o zi rodnică de turism parizian.

18 Iulie. După ce ne-am trezit am mers la micul dejun, unde am mâncat ca şi ieri. După asta ne-am dus la un magazin de cartier să cumpărăm apă minerală. Şi aici, ca şi în alte părţi, este plin de apă plată şi trebuie să scormoneşti până reuşeşti să găseşti apă gazoasă. Am mai cumpărat şi o sticlă de vin de  Bourgogne  şi un tirbuşon cu care să o pot desface.

Tirbuşonul.
Cerul Parisului ne-a făcut să ne luăm din nou pelerinele şi m-a obligat să las iar la hotel aparatul foto, urmând din nou să-l folosim pe cel a lui Betty. Am luat metroul care ne-a dus până la  Marele Palat. După ce am făcut doamnelor o fotografie cu generalul  De Gaulle  am mers spre  Podul Alexandru al III-lea.


Cu generalul de Gaulle.

Spre...

Podul Alexandru al III-lea.
Acesta este unul din cele mai frumoase poduri din Paris.  A fost construit între anii 1897-1900, cu ocazia  Expoziţiei Universale de la Paris,  din ultimul an al secolului al XIX-lea. Piatra de temelie a fost pusă de ţarul  Nicolae al II-lea  în 1896, podul urmând să poarte numele tatălui său, care cu patru ani înainte a încheiat tratatul de alianţă dintre Rusia  şi  Franţa.  Podul are o lungime cu ceva mai mare de 100 de metri, iar la fiecare capăt are câte doi piloni înalţi de 17 metri, cu câte o statuie aurită pe fiecare. El leagă  Champs Elysees  de  Cartierul Invalizilor.  În acelaşi timp cu Podul, tot pentru Expoziţia Universală, au mai fost construite  Marele şi Micul Palat şi Gara Orsay  (actualul muzeu).


Am traversat şi noi Podul în drum spre Domul Invalizilor.

Pe Podul Alexandru al III-lea.





Spre Domul Invalizilor.


Doamnele şi Domul.
În 1670  Ludovic al XIV-lea a dat o ordonanţă prin care cerea să se construiască un spital militar pentru soldaţii francezi. A fost finalizat peste şase ani şi s-a numit  Domul Invalizilor.  În 1840 rămăşiţele lui  Napoleon Bonaparte,  aduse din insula  Sfânta Elena  trec pe un afet de tun pe sub  Arcul de Triumf  şi sunt depuse la Dom.  Aceasta a mărit considerabil importanţa turistică a edificiului. Aici se află şi mormintele fraţilor lui Napoleon, a fiului său  Puiul de Vultur, precum şi a multor altora dintre eroii  Franţei.

Atât noi cât şi Timarii am mai văzut Mormântul lui Napoleon, (încă în secolul trecut), aşa că acum nu vom mai merge acolo. Am vizitat  Biserica Domului,  după care ne-am retras într-un restaurant din curte, unde am luat câte o cafea şi coca-cola.

Într-o curte a Domului.

Domul înclinat.
După Dom urmează să vizităm Muzeul Rodin din apropiere.

Auguste Rodin (1840-1917) este cel mai mare sculptor francez şi poate că şi din întreaga lume modernă. Mulţi cunoscători îl clasează imediat în urma lui  Michelangelo,  în topul sculptorilor din ultimele două milenii. Rodin  "a revoluţionat limbajul sculpturii, făcându-l capabil să expună adevărul uman şi să comunice starea de spirit a personajelor"(Cecile Goldscheider: Rodin, sa vie, son oeuvre, son heritage.)

Clădirea muzeului este  Hotel Biron.  Ea a fost construită între 1727-1732 şi de-a lungul anilor a avut mai mulţi proprietari. Unul dintre ei a fost  Mareşalul Biron,  de unde îşi trage numele. În 1905 palatul intră în proprietatea statului şi nefiind bine întreţinut se degradează destul de tare. În 1907 Rodin închiriază câteva camere la parter, unde îşi depozitează o parte din sculpturile sale. Peste doi ani se mută şi el în Hotel Biron. Peste alţi doi ani sculptorul propune să doneze statului francez întreaga sa operă artistică (peste 6000 de lucrări, multe dintre ele sculpturi), în schimbul deschiderii unui muzeu unde ea să fie expusă. Propunerea a fost acceptată în 1916 şi muzeul s-a deschis la aproape doi ani după moartea artistului.

Curtea...
Muzeului Rodin. (În dreapta mijloc Gânditorul)

Cu trandafirii şi Gânditorul în grădină.
Am început vizita din sala principală, în care sculpturile sunt expuse într-o ordine aproximativ cronologică. Cea mai remarcabilă, din punctul meu de vedere, a fost  Sărutul,  inspirat din  Divina Comedie  a lui  Dante.  Poetul întâlneşte în al  Cincilea Cerc al Infernului  pe cei care au păcătuit din dragoste. Printre ei se află şi  Francesca da Rimini şi cumnatul său  Paolo Malatesta, ucişi de soţ, Giovanni Malatesta,  după ce acesta i-a surprins în adulter. Sculptura îi înfăţişează în momentul surprinderii, când sunt pe cale de a se săruta, dar buzele lor încă nu se ating.

Am intrat din curte într-un alt corp de clădire, unde o sală este rezervată sculptoriţei Camille Claudel.

Camille Claudel (1864-1943), a devenit la nouăsprezece ani, eleva şi iubita lui Rodin. Relaţia lor amoroasă şi profesională a durat 15 ani, influenţându-şi unul altuia viaţa şi opera. După despărţire Camille se retrage în singurătate, suferă câteva depresii nervoase şi din 1913 va fi internată într-un sanatoriu până la sfârşitul vieţii.

Sunt expuse în Muzeul Rodin aproximativ douăzeci de lucrări ale ei, majoritatea bronzuri, dar şi din argilă, teracotă şi marmură. Dintre acestea Betty apreciază cel mai mult Valsul, statueta pe care a descoperit-o aici în 1995, când a vizitat muzeul împreună cu o prietenă pariziană Nicole, pe care am cunoscut-o amândoi în Cluj  la începutul anilor 1990.

Valsul de Camille Claudel
În grădina muzeului am văzut cea mai cunoscută operă a artistului: Gânditorul. Rodin a sculptat 20 de Gânditori, în diferite materiale, (răspândiţi astăzi în întreaga lume), până a ajuns la giganticul bărbat gol din bronz, care şade pe o piatră de marmură, cu bărbia sprijinită în palmă.

Tot afară este expusă şi  Poarta Infernului, la care Rodin a lucrat o mare parte din viaţă, fără să reuşească să o termine.

Poarta Infernului cu Umbrele.

Betty şi Poarta Infernului.
În curte, spre ieşire, se află o variantă a  Burghezilor din Calais.

Pricipalul grup statuar (pentru care Rodin a fost plătit) este expus la Calais,  în faţa  Primăriei, fiind o comandă a municipalităţii caleziene, inaugurată în 1895 în prezenţa artistului (Jurnal de Vacanţă august 2001, Saint Quentin-Calais). Rodin a sculptat mai multe variante ale Burghezilor din Calais care sunt expuse în mai multe oraşe. Eu personal am văzut-o pe cea din  Calais,  prima dată în 2001 şi a doua oară în 2004, apoi una la  Londra,  în 2007, în faţa  Parlamentului,  alta la  Universitatea Stanfort, la Palo Alto  în  California, în 2010 şi un singur burghez la  Muzeul Van Gogh din Amsterdam.

Burghezii din Calais de la Muzeul Rodin.


Burghezii din Calais în faţa Primăriei din Calais
(2004).


2010 la Universitatea Stanford...

Cu alţi Burghezi din Calais.
Am ieşit de la muzeu şi ne-am îndreptat spre Câmpul lui Marte, unde era cea mai apropiată staţie a Autobuselor Roşii.  Nu departe însă de Dom a oprit un Autobus Roşu, chiar în dreptul nostru, făcând coadă la un stop. Eu am scos abonamentul şi l-am agitat spre şofer. Acesta a deschis uşile, noi am urcat şi stimatul nostru conducător  (auto) ne-a spus că acolo nu e staţie, deci nu avem voie să urcăm. I-am spus ca atunci vom coborî. El a zis că dacă tot ne-am urcat să rămânem în autobus. Mă întreb de ce a deschis uşa?  Sau dacă a deschis uşa,  de ce a mai deschis gura? Oricum noi ne-am urcat la etaj şi ne-am început turul parizian din această zi cu respectivul autobus colorat.

Am trecut printre altele, pe lângă Luvru,  pe lângă  Catedrala Notre Dame, prin Piaţa Vendome  şi în final, am coborât din autobus şi ne-am deplasat pe jos până la Primărie,  de unde am luat metroul spre casă.


Luvru.

Notre Dame.

Coloana Vendome.
Din staţia  Saint Mande ne-am dus toţi patru direct la restaurantul intim de cartier, unde am fost şi ieri. Ne-am aşezat la o masă de pe trotuar şi am băut fiecare câte o bere Stella Artois, privind circulaţia de pe strada din faţa noastră. Dacă aş fi parizian mi-ar plăcea să-mi petrec astfel fiecare după-amiază!

Am mers la hotel să ne odihnim, urmând ca mai târziu să ieşim la o plimbare pe Sena cu vaporaşul.

Privind oraşul de la fereastra camerei noastre de hotel, mă gândeam că în 2001 nu am apucat să vizităm  Palatul Vincennes,   Grădina Zoologică  şi  Pădurea Vincennes,  toate aflate în apropiere. Am zis atunci că  poate altădată.  În mod sigur nu le vom vizita nici acum.  Poate altădată!

Privelişte de la fereastra camerei de hotel
Când să ieşim am trecut pe la Timari şi am văzut că au musafiri. Venise la ei Aurica, sora lui Rodi, care era la Paris la fiica ei Mihaela, căsătorită de mai mulţi ani în Franţa. Aurica ne-a spus că i-a invitat a doua zi pe Timari la ei la masă şi că ne invită şi pe noi. Regretăm, dar timpul scurt de sejur parizian nu ne permite să onorăm invitaţia.

Am părăsit hotelul, am mers toţi cinci cu metroul şi Aurica a coborât într-o staţie de unde schimba linia spre casă. Noi am coborât în staţia  Luvru,  am trecut pe lângă  Arcul de Triumf Carusel  şi pe lângă Piramidă  şi apoi pe malul Senei am mers până lângă Podul Alma, la cheiul de unde pleacă vaporaşele  Bateau Mouche.
Arcul de Triumf Carusel.




Piramida de la Luvru.
Când am ajuns la Bateau Mouche deja plecase ultima cursă, aşa că a trebuit să amânăm plimbarea pe  Sena  pentru altă dată. Am mers la o staţie a metroului şi ne-am întors acasă.

Cam în dreptul parcării subterane a hotelului se află un restaurant  La Boucherie  unde am decis să bem o bere. După ce am comandat, chelnerul tot spunea seize, soixante quatre şi nu înţelegeam semnificaţia acestor numere. Când ne-a adus comanda am realizat că asta era marca berii: 1664. Este anul înfiinţării fabricii de bere  Kronenbourg  (din Alsacia), producătoarea licorii băută de cei patru însetaţi în urma mersului pe jos, după o plimbare ratată cu vaporaşul pe Sena.
La o bere 1664...

La Restaurantul La Boucherie.

In formaţie completă.
Am revenit la hotel unde ne-am culcat după o altă zi plină  de turism parizian.

19 Iulie. Am luat micul dejun cu familia Timar, la fel ca în zilele anterioare, după care ne-am despărţit. Ei au plecat la masă la Aurica, iar noi la  Muzeul Orsay.

Construcţia Palatului Orsay a început în 1810. Datorită situaţiei economice în care se găsea Franţa postnapoleoniană, acesta a fost terminat numai după treizeci de ani, aici avându-şi sediul diferite servicii administrative.

În timpul  Comunei din Paris,  primul guvern al clasei muncitoare care a condus Parisul, (din fericire numai 61 de zile), palatul a fost incendiat, la fel ca  Palatul Tuileries,  cel care se afla vis-a-vis de el pe celălalt mal al Senei.

Pe ruinele lui s-a dat în folosinţă  Gara Orsay  în anul 1900, cu scopul de a primi vizitatorii  Expoziţiei Universale,  deschisă în capitala franceză  în acel an.

Între anii 1983-1986, în timpul preşedinţiei lui Mitterrand, s-au efectuat lucrări prin care gara a fost transformată într-un muzeu de artă franceză şi europeană, din perioada 1848-1914. Astăzi muzeul deţine cea mai bogată colecţie de pictură impresionistă din lume.

La intrarea în muzeu am fost controlaţi cam ca şi pe aeroport. In dreptul buzunarului drept, aparatul a ţiuit şi am fost întrebat ce am acolo. Am zis că am tocul de la ochelari. Funcţionarul a vrut să-l vadă şi sigur, m-a invidiat că am un toc metalic, care protejează perfect ochelarii. Cred că el nu avea aşa ceva! Tocurile lor sunt din plastic, carton sau în cel mai bun caz din piele.

Am făcut cunoştinţă cu Impresionismul  în timpul studenţiei, prin citirea unei serii de şapte cărţi, despre viaţa unor pictori francezi care au creat (sau au aderat la) această mişcare artistică. Autorul lor este scriitorul şi criticul de artă Henri Perruchot (1917-1967). Ele au apărut în  Editura Meridiane, colecţia  Biblioteca de Artă, între anii 1967-1968. Editura nu le-a scos în ordinea apariţiei lor, ci în ordinea anilor de naştere ai pictorilor în cauză. Toate au titlul  Viaţa lui  şi urmează numele artistului:  Manet,  Cezanne,  Renoir,  Gauguin,  Van Gogh,  Seurat  şi  Toulouse-Lautrec.

Am mai admirat pictură impresionistă la  Muzeul Van Gogh din Amsterdam,  pe care l-am vizitat de mai multe ori, remarcabilă fiind expoziţia Van Gogh-Gauguin  organizată acolo în 2002. Deasemenea am vizionat de trei ori secţia impresionistă a  Galeriei Naţionale din Londra,  revăzând cu plăcere de fiecare dată  Floarea Soarelui  a lui Van Gogh,  expusă acolo.

În scurta noastră vizită de la Orsay (patru ore), am văzut numai opere ale pictorilor impresionişti şi în mod special ale celor şapte de mai sus. Marea lor majoritate mi-au fost necunoscute, în muzeu văzându-le pentru prima dată. Aici le voi aminti numai pe acelea despre care am mai auzit înainte, insistând asupra pânzelor ale căror reproduceri le-am văzut în albumele, mai mult alb-negru, editate în strălucitoarea epocă de aur.

Eduard Manet: Dejunul pe Iarbă, Olympia, Portretul lui Berthe Morisot, Portretul lui Stephane Mallarme.

Manet: Dejunul pe Iarbă.
În muzeu fotografiatul este interzis. Totuşi se fotografia în neştire şi nimeni nu zicea nimic. Când am fotografiat şi eu, deşi am crezut că sunt discret, a venit la mine un supraveghetor şi politicos, dar ferm, mi-a amintit interdicţia. Aşa că Dejunul pe Iarbă este singura pictură pe care am reuşit să o pozez.

Paul CezanneJucătorii de cărţi.

Auguste RenoirBal la Moulin de la Galette.

Paul Gauguin: Sena la podul Jena, Autoportret cu pălărie.

Van Gogh: Madame Ginoux cu umbrela, Noapte înstelată pe Ron, Sala de dans din Arles, Dormitorul artistului din Casa Galbenă. Toate acestea sunt din epoca Arlesiană a pictorului. Portretul doctorului Gachet, Grădina doctorului Gachet şi Doamna Gachet în grădină, acestea din perioada când a fost internat la Auvers. Portretul doctorului Gachet se remarcă prin aceea că, pe măsură ce doctorul îmbătrânea, el semăna din ce în ce mai mult cu personajul din tablou. Mult timp tabloul a servit ca perete la coteţul de găini al doctorului. L-a scos de acolo prin 1905, când a venit un negustor de tablouri să i-l cumpere, deoarece picturile lui Vincent au început să fie căutate.

Georges Seurat: Circul. Un detaliu din el se află pe coperta cărţii lui Perruchot referitoare la Seurat.

Henri de Toulouse-Lautrec: Toaleta, Panneaux pour la baraque de la Goulue.

Mai reţin că am văzut, dintre picturile cunoscute,  Absintul  şi  Dansatoare pe scenă  a lui Edgar Degas precum şi  Parlamentul din Londra, a celui care a dat numele mişcării impresioniste, Claude Monet,  singurul dintre cele 19 tablouri ale lui cu acest titlu, care se află la Muzeul Orsay.

Terminând vizionarea, am ajuns la un coridor dintre două săli, unde se află spatele celebrului orologiu rămas de pe vremea Gării Orsay.  Aici am putut face nestingheriţi câte fotografii voiam.


Cu spatele Orologiului de la Muzeu.
Am ieşit de la muzeu şi pe jos am ajuns până la  Place de la Concorde, care era împrejmuită, pentru că se făceau lucrări de reparaţii.

Cu Obeliscul de la Luxor...

Din Piaţa Concorde.
Despre Piaţa Concorde am scris în Jurnalul din august 2001 Fayet-Paris.

Din staţie am luat metroul şi ne-am întors la hotel. Aici am luat masa de prânz, după care ne-am odihnit.

În jurul orei cinci am trecut pe la camera Timarilor, dar ei nu se întorseseră încă. Am mers la  Saint Mande  de unde am luat metroul si ne-am dus cu el numai câteva staţii, coborând la Piaţa Bastiliei.

Ieşind din staţia de metrou, care este la suprafaţă, am ajuns în piaţă foarte aproape de Coloana Iulie. Aceasta comemorează Revoluţia din 1830,  care s-a desfăşurat în zilele de 27, 28 şi 29 iulie şi a avut ca rezultat abdicarea regelui Carol al X-lea  şi venirea lui  Ludovic-Filip. În Piaţa Bastiliei nu mai există clădiri de pe timpul Revoluţiei din 1789.

Piaţa Bastiliei cu Coloana din Iulie...

Şi Opera în dreapta.
Nu departe de Coloană se află clădirea albă a Operei Bastilia, pe care am mers să o vedem mai de aproape .

Preşedintele Franţei, Francois Mitterrand (1981-1995) decide în 1982 să se construiască o nouă şi modernă operă în Paris, pentru a se descongestiona programul foarte încărcat al Operei Garnier. Aceasta s-a construit în spaţiul rămas după demolarea altei gări pariziene: Gara Bastilia (avea Mitterrand ce avea cu gările!).

Primul spectacol în noua Operă a avut loc în ajunul comemorării a 200 de ani de la Revoluţia franceză. (O prietenă franţuzoaică ne-a spus cum că preşedintele Mitterrand a fost înmormântat în 1996 ca un rege. Alături de soţie se afla amanta şi alături de copiii legitimi, bastarda).

Scopul aflării noastre aici este să vizităm una din cele mai vechi şi în acelaţi timp, una din cele mai frumoase pieţe din Paris: Place des Vosges. (Am ratat vizitarea ei în 2001).

Regele Henric al IV-lea a început în 1604 construirea unui pavilion regal, al cărui parter din piatră, avea deschideri în formă de boltă. Cele două etaje erau din cărămidă aparentă şi acoperişul foarte abrupt, din ardezie. Pavilionul mai avea două rânduri de mansarde. Pentru a deveni mai popular, regele ordonă să se construiască încă 15 pavilioane, toate aproximativ la fel, unul pentru regină, vis-a-vis de al său şi restul pentru doritori, inclusiv din burghezie, formându-se astfel o piaţă dreptunghiulară care se va numi Piaţa Regală.

Piaţa va fi inaugurată la doi ani de la asasinarea sa, în 1612, cu ocazia logodnei fiului său  Ludovic al XIII-lea  cu  Ana de Austria.

În timpul Revoluţiei numele pieţei este schimbat de mai multe ori, iar în 1800  Napoleon  o botează  Piaţa Vosgilor,  în cinstea primului departament francez care şi-a achitat impozitele. După restauraţie îşi ia din nou numele de  Piaţa Regală,  apoi după iulie 1830 devine  Piaţa Revoluţiei, urmând să revină definitiv la numele de Piaţa Vosgilor  din 1870. Statuia lui  Ludivic al XIII-lea  situată în piaţă a fost distrusă de revoluţionari, dar s-a amplasat alta în 1815 care există şi astăzi.

Am parcurs toate trotuarele ce mărginesc piaţa pe sub bolţile de piatră, în lungime de peste o jumătate de kilometru şi ne-am oprit la poarta locuinţei lui Victor Hugo,  unde acesta a scris cea mai mare parte din  Mizerabilii.  Puţin obosiţi ne-am aşezat apoi pe o bancă în parc, urmărind şi de la această distanţă armonia perfectă a clădirilor.

Piaţa ...

Vosgilor.

Arteziana.






Unul din cele 16 pavilioane.

Locuinţa lui Victor Hugo.
În piaţă au locuit de-a lungul anilor personaje celebre din istoria Franţei  (Richelieu),  din cultura franceză  (Victor Hugo),  precum şi artişti celebri, inclusiv din cinematografie (Annie Girardot),  dar şi unele persoane dubioase (armăsarul de la FMI  Dominique Strauss-Kahn,  care este în stare să agreseze sexual orice femeie, chiar şi dacă e desenată pe un gard).

Am trecut apoi pe la fântânile arteziene, am traversat parcul şi am revenit pe jos în Piaţa Bastiliei. De aici am luat metroul şi ne-am întors la hotel.

Timarii erau acolo şi ne-au spus că s-au întors imediat după ora cinci. Păcat că nu au putut veni cu noi, pentru că precis le-ar fi plăcut.

Cred că a fost ziua în care am văzut cele mai frumoase obiective din această vacanţă. Deşi s-a făcut târziu, ne-am hotărât să o sărbătorim. Am scos sticla de  Bourgogne,  am introdus tirbuşonul în dop, am tras cu putere şi...( vezi poza).




Atâta doar a mai rămas...

După prima utilizare a tirbuşonului.

Tirbuşonul era fabricat în Uniunea Europeană. Nu sunt un nostalgic comunist, dar cu unul românesc din epocă nu s-ar fi întâmplat asta!

Nu am vrut să-i mai deranjăm pe Timari, aşa că le vom cere mâine tirbuşonul lor. Pinot Noir-ul mai poate aştepta şi cu sfredelul în dop.

Am adormit repede, odihna fiindu-ne necesară pentru următoarea zi, în care este planificat să mergem la  Versailles.

20 Iulie. După micul dejun am luat metroul din staţia noastră şi l-am schimbat undeva pe traseu. Noul metrou ne-a dus până într-o gară de unde am luat trenul spre Versailles. Castelul era destul de aproape de gara oraşului şi am ajuns foarte repede la el.

Am vizitat Versailles în 1991, când am fost prima dată în Franţa. Acea vizită a fost temeinică. Am fost acolo cu prietenul nostru Gilbert Tupigny (Jurnal de călătorie Fayet 1991 4 Septembrie) şi am intrat în Palat chiar la deschidere la ora 9. Am văzut fiecare sală, am urmărit fiecare detaliu, după care am fost în grădini, unde pe atunci funcţionau toată ziua jocurile de apă din fântâni. Am mers pe jos la Grand Canal, la  Ferma Reginei, am intrat în Marele şi în Micul Trianon, ne-am întors iar la Palat şi am plecat spre Paris aproape pe înserat.

  De la intrarea în curtea Palatului, pietrele cubice din pavaj erau pline de mulţimea turiştilor aşezaţi la două cozi îmbârligate. La una se cumpărau bilete, iar la cealaltă se aştepta intrarea în Palat. Doamnele s-au aşezat la prima coadă, care era mai scurtă, eu şi Ghiţă la a doua.

Curtea Palatului.

La a doua coadă.








Betty şi Rodi au luat bilete de intrare.


Aşteaptă şi ele la coada noastră.

Făloasă Timăroaia!

Da şi Betty!

După coadă...

Putem intra!
Deşi mare, coada era aerisită şi se înainta repede.

Am intrat în Palat, dar nu mai aveam energia de acum douăzeci şi unu de ani. Am făcut vizitarea într-un aproximativ stil japonez: Înaintăm cu privirea la pantofi până la obiectivul care credem că e într-adevăr important. Acesta e fotografiat îndelung şi dacă mă înţelegeţi domnule, exact aşa mai departe. În serile lungi de iarnă ne vom uita la poze şi ne vom spune: ce frumoase lucruri am vizitat în vacanţa din vara respectivă.


În interiorul Palatului.

Galeria Oglinzilor.



Fereastră spre grădini.
Am constatat că acum se vizitau cu mult mai puţine săli decât în 1991. Aceasta, coroborată cu stilul nipon de vizitare a făcut să ieşim destul de repede din Palat şi să intrăm în Grădini.

Grădinile erau foarte îngrijite, dar fântânile nu funcţionau. S-a înorat şi ne aşteptam ca dintr-un moment în altul să înceapă ploaia. Ghiţă şi cu mine ne-am aşezat pe nişte trepte având în faţă o perspectivă spre Grand Canal, iar Rodi şi Betty au luat un trenuleţ asemănător cu cel de la  Regensburg. Acesta le-a dus prin împrejurimi, cam pe unde am fost noi în 1991.

În depărtare Fântâna lui Neptun...

Şi Marele Canal.

Speriaţi de o viitoare ploaie.

Autoportret (selfie).
Deşi nu mai speram, am scăpat de ploaie şi după ce au sosit doamnele ne-am dus la gară. Am urcat într-un vagon şi cam după un sfert de oră trenul a plecat spre Paris.

Cu toate că era un tren local, acesta era foarte curat, se circula destul de rapid şi erau în el suficiente vagoane, astfel ca toţi pasagerii să aibă loc. Am văzut că staţia dinaintea celei în care trebuie să coborâm este lângă  Podul Alma,  de unde pleacă vaporaşele  Bateau Mouche.  Rodi a propus că acuma e momentul să facem plimbarea pe Sena.

Am ajuns la debarcader chiar la ora plecării unei curse. Am luat bilete şi am urcat exact în ultimul moment. Traseul a fost acelaşi pe care l-am parcurs cu unsprezece ani în urmă tot cu un vaporaş al acestei companii  (Jurnal de călătorie august 2001, Paris I).


Pe Sena...

Cu vaporaşul.

















După croazieră ne-am întors la hotel. Ne-am reunit în camera Timarilor şi cu Pinot-Noir-ul cu sfredel am cinstit ziua de Sfântul Ilie,  care cu toate că ne-a speriat de câteva ori, ne-a lăsat totuşi fără ploaie.

În camera...

Familiei Timar.

21 Iulie. După micul dejun am luat metroul şi am coborât la Palatul de Justiţie.

Palatul de Justiţie şi Sfânta Capelă.
De aici ne-am dus pe jos spre Catedrala Notre-Dame.

Catedrala este una din cele mai vechi biserici în stil gotic din Franţa. Construcţia ei a început în 1163 (cu opt sute de ani înainte ca eu să devin student) şi s-a terminat în 1345 (cu un an înainte de Bătălia de la Crecycare a transformat aventura semi-serioasă a lui Eduard al III-lea într-un război de 100 de ani-Barbara Tuchman: O Oglindă Îndepărtată). Este o catedrală de mare dimensiune, având lungimea, lăţimea şi înălţimea de 130, 45 şi 35 de metri.

Fiind vizitată anual de peste 13 milioane de turişti, este normal ca întodeauna când ajungi în piaţă, să găseşti aici o coadă stufoasă de indivizi care vor să intre înăuntru. Deşi am mai fost în Paris, din cauza cozii, eu şi Betty nu am mai văzut interiorul catedralei din 1991.

Acum am convenit să o vizităm, numai dacă stau doamnele singure la coadă, iar noi să venim la ele atunci când ajung la poartă.

Doamnele la coadă.
Vitralii

Moment de reculegere.

Şi eu mă reculeg.

Lumânări pentru morţii noştri.
Coada a avansat repede, am revăzut celebra catedrală după douăzeci şi unu de ani şi mi-a plăcut, dar întotdeauna mi-au plăcut mai mult marile catedrale din nordul Franţei: ReimsLaonBeauvais şi Amiens.

Punctul următor al programului a fost să ne aşezăm la o masă, de pe trotuarul din vecinătatea lui  Notre-Dame de Paris,  de unde să privim peisajul,  static şi mişcător,  în timp ce savurăm o cafea sau o bere (după preferinţă).

La Tours de Notre-Dame.

Savurând cafea sau bere.
De la cafenea ne-am dus şi fiecare s-a aşezat pe Kilometrul Zero  al Franţei,  după care ne-am mai plimbat prin piaţă. Lângă statuia lui Carol cel Mare, Timarii au propus ca la  Grădinile Luxembourg, următorul obiectiv, să mergem pe jos. Eu nu am fost de acord, doar am plătit abonament de metrou! Aşa că ei au să vină pe jos şi ne vom întâlni la  Bazinul Octogonal  în faţa  Senatului.

La Kilometrul 0.
Prin Piaţa Catedralei.

Carol cel Mare
Cu metroul am ajuns repede la  Grădinile Luxembourg, tocmai la amiază când căldura era destul de mare. Aş suporta căldura asta, sau chiar mai mare, aici sau în împrejurimi, cu mare plăcere în fiecare an!

Amenajarea Grădinilor Luxembourg a început în 1612, de către regina văduvă  Maria de Medici. Tot ea a cerut, trei ani mai târziu, ca aici să se construiască un palat asemănător cu  Palatul Pitti  din  Florenţa,  în care regina a copilărit. Palatul Luxembourg a fost terminat după doisprezece ani. Maria de  Medici  a locuit aici numai patru ani, în 1631 fiind exilată de fiul său  Ludovic al XIII-lea.

Cu timpul Grădinile au fost extinse, acum având peste 24 de hectare, iar  Palatul Luxembourg  a devenit sediul Senatului Francez  (Le Chambre Haute).

Ne-am plimbat prin Grădini în jurul  Bazinului Octogonal,  admirând numai aranjamentele florale, în care predomina culoarea galbenă, fără să dăm atenţie numeroaselor statui amplasate aici.

Bazinul Octogonal.

Senatul în fundal.

Aranjamente florale cu galben.

În plin soare.

Tot cu Palatul Luxembourg.

Am găsit locuri pe o bancă la umbră, de unde am ascultat muzica unei fanfare formată din elevi americani aflaţi în vizită la  Paris. I-am văzut pe Timari venind şi au ascultat şi ei, cu noi, fanfara de la umbră.

Ne-am plimbat în continuare împreună prin Grădini, admirând şi alte aranjamente florale, acestea pe bază de roşu.

Poarta de intrare în Grădini.

Aranjamente...

Florale...

Pe bază de roşu.
Ne-am întors din nou la Notre-Dame, împreună cu Timarii, pe jos, trecând şi prin Cartierul Latin. Eu şi Ghiţă am venit liniştiţi fără să ne oprim, în timp ce doamnele au mai intrat prin diverse magazine la cumpărături. Le-am aşteptat cam o jumătate de oră la catedrală.

Fântâna Saint Michel...
Din Cartierul Latin.

La soclul lui Carol cel Mare.

Cu porumbeii de la Notre-Dame.
Am luat metroul şi ne-am întors cu el la staţia noastră. În drum spre hotel ne-am oprit la restaurantul  La Boucherie  şi am băut câte o bere  1664. A fost bine primită, dar şi mai bine primită ar fi fost berea asta rece în  Jardins du Luxembourg.

La o bere.

La La Boucherie.
Ieşind de la restaurant am intrat vis-a-vis în parcare şi am studiat pe unde o să ieşim a doua zi în drum spre Germania.

22 Iulie. Am luat micul dejun, după care am mers la maşină cu bagajele. Ne-am îmbarcat toţi patru şi ghidaţi de GPS, am ajuns pe autostrada spre Germania.  Am parcurs acelaşi drum ca şi luni, dar în sens contrar.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu