3 Iulie - Muir Woods

Pe la ora 11 şi 30, îmbarcaţi în cele două maşini, toţi opt mergeam spre San Francisco să vizităm o rezervaţie naturală, situată la nord de oraş. Este vorba de pădurea de sequoia Muir Woods. Această pădure a fost cumpărată în 1905 de către un membru al Congresului, originar din SF, care a donat-o guvernului SUA. În 1908 preşedintele Theodore Roosvelt o declară monument naţional. Se construieşte un drum de acces şi se amenajează potecile şi aleile de plimbare, pavându-le cu dulapi din lemn de esenţă tare. În anul 1937, după darea în folosinţă a Podului Golden Gate, parcul a fost vizitat de 180.000 de turişti. Principala specie existentă în parc este Sequoia serpervirens, un arbore care poate trăi câteva sute de ani, poate ajunge la o înălţime de peste 100 de metri, un diametru de 6 m şi are un lemn de culoare roşiatică. În parc trăiesc şi vreo 60 de specii de păsări specifice Coastei Pacificului, numeroşi batracieni şi mamifere, printre care enumerăm coyotul şi râsul. Numărul vizitatorilor rezervaţiei în 2008 a fost de peste 800.000.

Noi am urmat acelaşi drum ca şi ieri, am traversat Podul Golden Gate, care era în ceaţă, dar ca şi ieri ceaţa a dispărut când am ajuns pe malul dinspre nord al strâmtorii. De aici am luat-o pe un drum turistic, care urca prin multele sale serpentine şi care era destul de aglomerat, fiind vinerea liberă din ajunul Zilei Naţionale a SUA. Înaintând destul de încet, depăşirea fiind imposibilă, am început după un timp să coborâm şi am ajuns la intrarea în parc. Aici se afla o parcare cu destul de puţine locuri şi care evident era plină. Ne-am dat jos din maşini, iar cei doi Mihai au plecat mai departe pe drumul care cobora, să le parcheze undeva pe marginea drumului, unde era loc. S-au întors după 20 de minute şi atunci am început vizitarea parcului. Am cumpărat bilete de la un automat şi am intrat pe o alee pavată cu scânduri.

După 50 de metri era expusă o bucată din trunchiul unui arbore de sequoia de formă cilindrică cu generatoarea de 1,5 m şi diametrul de peste 2m, care după inelele sale dovedeşte că a trăit în jur de 1000 de ani, cam din anul 900 până în 1932 când a fost tăiat. Sunt vopsite discret inelele corespunzătoare diferitelor evenimente mondiale, care respectă condiţia că s-au petrecut în America (construcţiile aztece, descoperirea Americii de către Columb, sosirea primilor colonişti, Declaraţia de Independenţă din 1776, Alipirea Californiei la SUA şi altele).

Turiştii pot urma diferite trasee foarte bine marcate, unde este specificat şi gradul de dificultate al traseului. Noi am ales un traseu cu o dificultate de grad mediu, care era circular, jumătate plat şi cealaltă jumătate la înălţime, pe o potecă nepavată, mărginită de o prăpastie cu înălţimea de vreo 15 m. Am făcut poze, imortalizând o parte din cele mai semnificative peisaje întâlnite.

După ceva mai mult de două ore am ajuns de unde am plecat, am aşteptat pe nişte bănci sosirea maşinilor şi am hotărât să mergem în San Francisco la o cofetărie bună, ştiută de copii. Pe drum am oprit într-o parcare al unui magazin Subway unde se făceau tot felul de sendviciuri, printre care şi cel cu lungimea de un picior (30 cm). Am luat fiecare o jumătate de astfel de sandvici, care a fost cina pentru ziua de azi. Compania Subway are 31.000 de magazine în 91 de ţări şi se ocupă cu elaborarea şi vânzarea sendviciurilor mari.

După traversarea podului în celălalt sens, la piciorul dinspre SF nu ne-au mai cerut, nu ştiu din ce cauză, să plătim taxa de traversare. Am intrat în oraş şi călăuziţi de GPS am ajuns la cofetărie.

Cofetăria făcea parte din lanţul Ghirardelli, prezent pe coasta de vest şi poate că şi în alte oraşe din SUA. Avea două săli mari, situate la două nivele. Undeva pe drumul spre casieria la care se dădeau comenzile se aflau două vase mari de sticlă, pline cu bucăţi de ciocolată cam de 25 g, din care clienţii se puteau servi gratuit. Ne-am servit şi am constatat că ciocolata era foarte bună (m-am aşezat şi a doua oară la coadă).

Ciocolata Ghirardelli se fabrică în San Francisco, în mod continuu din 1852. Reclama o recomandă ca fiind cea mai bună ciocolată americană, prin faptul că face o selecţie riguroasă a boabelor de cacao (cele care nu corespund sunt vândute altor fabrici de ciocolată), prin prăjirea acestora prin metode proprii, prin aromele sale naturale, extrase prin metode secrete şi mai ales prin rafinarea intensă, care face ca granulele sale să aibă a cincia parte din grosimea unui fir de păr. O ciocolată concurentă bună are granule de dimensiune dublă.

Aici mi-a plăcut că după ce ai făcut comanda şi ai plătit, ţi se dă un fel de fanion pe care scrie numărul comenzii şi pe care-l aşezi pe masă. Când comanda este gata, chelnerul ştie să o depună pe masa ta, ia fanionul şi pleacă.

Am comandat câte o îngheţată foarte elaborată şi când au sosit două fete cu comanda ne-au întrebat dacă suntem români. Atunci am văzut pe ecusonul lor că se numeau Raluca şi Cristina. Ne-au spus că sunt studente aici în SF, una era din Iaşi, cealaltă din Sibiu şi lucrează în vacanţă în această cofetărie, unde câştigul este mulţumitor.

De-a lungul unui perete era o maşină veche, destul de silenţioasă care fabrica automat tabletele de ciocolată care se serveau gratuit. După ce am terminat îngheţata am ieşit să vedem şi cele două terase în aer liber, care erau tot ale cofetăriei Ghirardelli. Aici sub un mare drapel american un grup de copii cântau pentru consumatori, cântece patriotice cu ocazia sărbătorii de a doua zi (şoimii patriei americani). Aflându-se în California, patria mondială a cinematografiei, copiii foloseau play-back-ul asta observându-se în porţiunile mai dificile ale cântecelor.

Am părăsit cofetăria şi ne-am întors la San Jose, fiecare la casele lor.