San Jose CA 2009

Oraş: San Jose
Coordonate Geografice: 37g20m21s N  122g17m03s V
Ţara: Statele Unite ale Americii
Populaţia: 1000000 locuitori
Data Sejur: 17 Iunie-10 August 2009
Locuinţă: 3507 Palmilla Drive 

17 Iunie. Astăzi ne vom duce în Statele Unite, pentru opt săptămâni, la copiii noştri Mihai şi Mădălina, care s-au mutat în California de la începutul anului, în oraşul San Jose.

Am dormit în Cluj la tanti Carmen şi conform înţelegerii, ne-am trezit la ora 4 şi 30.
După o rapidă efectuare a toaletei de dimineaţă, am telefonat după un taxi, am salutat-o pe Carmen şi am coborât.

Taxiul ne-a dus la Aeroportul Internaţional Cluj, unde am ajuns cu ceva peste două ore înainte de decolare. Am predat bagajele, am trecut de controlul vamal şi am găsit locuri pe scaune în sala de aşteptare. Mai târziu s-a aglomerat, căci în jurul orei 7 plecau trei avioane, inclusiv al nostru spre Londra. La ora stabilită ne-am urcat în autobuze, care ne-au dus la  Airbus-ul companiei  Wizz Air.  Acesta a decolat cam pe la ora 7 şi 30.

Zborul a decurs fără evenimente şi după mai puţin de 2 ore şi 30 am aterizat pe aeroportul  Luton  din  Londra.

Am îndeplinit rapid formalităţile de frontieră şi vamă, am recuperat bagajul şi am ieşit în staţia autobuzelor  National Express,  cu care trebuia să ajungem pe aeroportul  Heathrow. Biletele pentru autobuz,  Luton-Heathrow  din 17 iunie şi  Heathrow-Luton  din 12 august, le-am plătit pe internet încă din luna martie.

În...

Aeroportul Luton...

Aşteptând autobusul.

La ora indicată pe bilet, 8 şi 35 a sosit autobusul, ne-am îmbarcat şi după două ore am ajuns la terminalul 5, de unde vom zbura la ora 1 şi 50 PM spre San Francisco.

Aeroportul Heathrow este cel mai mare aeroport din UE şi al treilea din lume. Este situat cam la 25 de km vest de centrul Londrei şi se întinde pe o suprafaţă cu aria de peste 13 kmp. Are 5 terminale, ultimul fiind dat în folosinţă în martie 2008 în prezenţa Reginei Elisabeta.

Am intrat în terminal la Plecări şi în sala imensă se aflau, de-a lungul peretelui, o mulţime de calculatoare aflate pe un suport cam la înălţime de un metru. Cam pe lângă calculatoare se aflau şi o mulţime de fete în uniformă, toate înalte şi cu un aspect fizic plăcut, pentru a informa călătorii. Pe o metisă superbă, dintre aceste fete, am întrebat-o unde se face checkin-ul la zborul nostru spre San Francisco. Ne-a întrebat dacă avem biletele, i-am arătat răspunsul de pe internet cu codul biletelor, ne-a legitimat, a bătut ceva pe tastele unuia dintre calculatoarele descrise mai sus şi calculatorul a eliberat biletele. Fata ne-a făcut la acelaşi calculator şi checkin-ul bagajelor, aşa că eram rezolvaţi cu trei ore înainte de zbor. I-am mulţumit fetei şi atunci am aflat că rostul respectivelor calculatoare este acela ca fiecare pasager (care ştie) să-şi facă singur checkin-ul. Pe celelalte aeroporturi pe care am mai fost nu exista aşa ceva. Ca dovadă că Heathrow este şi cel mai modern aeroport din UE.

Am depus bagajele la primul ghişeu întâlnit şi ne-am prezentat la controlul vamal. Ne-au descălţat, pe mine m-au descurelat, dar totul a fost bine şi am trecut în sala de aşteptare.

În...

Aeroportul...

Heathrow.

Aşteptând...

Îmbarcarea.

Ne-am dus prin magazine, am băut câte o cafea, am mai stat jos şi aşa au trecut cele două ore şi jumătate, până a început îmbarcarea.

De la poartă am mers la o coloană de autobuze, care ne-au dus undeva pe un traseu de vreo 5 km până la un Boeing 747 al companiei British Airways.

Avionul Companiei British Airways era imens. Noi nu am mai făcut zboruri intercontinentale, deci nu am mai avut ocazia să zburăm cu un astfel de avion. Avionul are patru motoare şi două etaje, cel de sus mai scurt, dând impresia unei cocoaşe. Poate transporta cu ceva peste 500 de pasageri la o viteză de peste 950 km pe oră. Însoţitorii de zbor ne-au ghidat spre locurile noastre, singuri nefiind în stare să le găsim.

Stăteam în partea stângă, pe al doilea şi al treilea loc de la geam. Urma un culoar, apoi patru locuri, iar un culoar şi din nou trei locuri, ultimul la geam. Fiecare rând avea 10 locuri. Ni s-au dat declaraţiile pe care trebuia să le completăm şi să le prezentăm la aterizare poliţiei de frontieră, împreună cu paşapoartele. Le-am completat rapid, după care am decolat cu vreo 10 minute peste timpul programat.

În Boeing 747.

Aripa imensă.

În avion.

Aşteptăm decolarea.

Pe spătarul scaunului din faţă exista un mic monitor de la care puteam urmări filme titrate în mai multe limbi, reclame, sau muzică, cu sonorul în nişte căşti aflate în dotare. Noi am ales să urmărim harta cu poziţia avionului, unde se indica viteza, înălţimea zborului, temperatura afară, ora locală, câţi km mai avem de parcurs şi ora locală la care vom ateriza.

Traseul pleca de la Londra peste Anglia, Islanda, Groenlanda, Golful şi Insula Baffin, traversa Canada spre sud-vest, ajungea în apropiere de Seattle şi o lua spre sud până la San Francisco. Viteza de croazieră a avionului era de 850 de km/h, altitudinea de 11000 de metri şi temperatura afară de -50 gr C.

Ni s-au servit două mese, inclusiv whisky şi coniac, la cerere. Am zburat în totalitate ziua, de la ora 2 PM, ora Londrei, până la 4 şi 30, tot PM, ora coastei de vest. Cerul a fost senin şi foarte impresionanţi au fost munţii din Groenlanda, care înzăpeziţi străluceau în soare.

Munţii...

Din...

Groenlanda.

Cele 10 ore au trecut destul de greu, mai ales pentru mine care nu pot dormi în tren sau avion, dar au trecut! Am aterizat frumos, avionul a fost dus la tunel, am coborât şi ne-am dus să ne recuperăm bagajele.

Am făcut apoi controlul de frontieră şi în paşaport ni s-a lipit câte o hârtie cu datele personale unde se specifica că avem drept de sejur în SUA până la 16 decembrie 2009.

Ne-am îndreptat apoi spre controlul vamal unde am depus spre detectare toate bagajele. Valiza noastră pe rotile a fost dată într-o parte de pe bandă şi un vameş de origine mexicană ne-a întrebat dacă avem înăuntru salami. Betty a răspuns că numai cârnaţi. Mexicanul m-a rugat să deschid valiza, după care a căutat în ea. Nu l-a interesat sticla de ţuică, nici borcanele cu pireu de castane şi dulceaţă de măceşe, nici absolut altceva, ci numai cele două perechi de cârnaţi. A spus că ne amendează cu 300 de dolari şi ne confiscă articolul care făcea obiectul contravenţiei. Ne-a explicat cât de periculoase pot fi produsele de carne şi fructele, pentru că pot duce la infecţii şi chiar la epidemii. Până la urmă a renunţat la amendă şi a aruncat cârnaţii într-un tomberon (foarte curat, făcut dintr-un oţel inoxidabil).

Puţin şocaţi am ieşit în sala de aşteptare, unde nu ne aştepta nimeni.
Am făcut greşeala să mergem la ieşirea următoare, mai impozantă, care era cam la 25 de m de a noastră şi am tot patrulat pe afară şi pe dinăuntru, dar nimic. În plus telefoanele noastre mobile nu aveau semnal. Aşa că gradul de şocare a crescut vertiginos, ajungând să fim cu moralul la pământ. După un timp, uitându-mă la ieşirea de dinainte, am văzut-o pe Mădălina.

Am mers acolo, unde era şi Mihai. Au spus ca au prins pe autostradă un ambuteiaj, care i-a întârziat cu o jumătate de oră. Încet-încet am început să ne revenim din starea de inconfort în care intrasem.

Am mers împreună la parcarea unde şi-au lăsat maşina şi am luat-o pe Autostrada 101, care străbate toată coasta de vest, de la San Diego la Seattle. Aeroportul din San Francisco este situat la sud de oraş, cam la 40 de km şi de San Francisco şi de San Jose, unde locuiesc copiii.

Autostrada are 4 benzi pe sens şi acestea fac traficul fluent înafara orelor de vârf. În rest apar ambuteiajele. Am circulat destul de bine şi în aproximativ 40 de minute am ajuns acasă la copii. Aici, la subsolul blocurilor de apartamente dintr-un complex se află o parcare imensă unde fiecărui apartament îi revin două locuri de parcare, deoarece fiecare familie are cam două maşini.

Am urcat cu un lift din parcare (care e nivelul 0) până la nivelul 3 unde este apartamentul lor. Pe lângă camera de zi, hol şi bucătărie, apartamentul mai are două dormitoare, fiecare prevăzut cu câte o baie cu WC, vană şi duş. Frigiderul, aragazul, cuptorul, maşina de spălat vase, cea de spălat haine, cea de uscat haine, cea de tocat resturile alimentare, covoarele, precum şi băile cu dotările lor, intră în componenţa apartamentului. Restul de mobilier locatarul şi-l procură singur şi la mutare îl duce cu el, eliberând apartamentul şi predându-l aşa cum l-a preluat.
Am luat masa de seară, o mâncare cu creveţi şi alte fructe de mare şi pe la ora locală 9 PM ne-am dus la culcare.

Această zi de 17 iunie 2009 a fost ziua cea mai lungă din vieţile noastre, a mea şi a lui Betty. Începută în România, la ora locală 0 se termină în California la ora locală 24, ea a avut 34 de ore, din care 27 le-am petrecut treji.

18 Iunie. Deoarece ne-am culcat ieri devreme, la ora 9 PM, azi dimineaţă la ora 6 eram treji. Tineretul încă dormea. După un timp, văzând că nu dau semne de a se trezi, ne-am preparat un mic dejun consistent.

Bucătăria.

Ne-am aşezat apoi la televizor, unde pe un canal sportiv, se treceau în revistă rezultatele din ziua respectivă de la  Turneul de Tenis de la Wimbledon.

După ce s-au trezit şi ei şi şi-au luat micul dejun, am ieşit prin împrejurimi să vizităm cartierul.

Arealul oraşului  San Jose  de azi, a fost locuit de triburi de amerindieni încă din cele mai vechi timpuri. Prin mijlocul secolului al XVIII-lea au sosit primii europeni,  călugări franciscani din  Spania,  iar în 1777 a fost declarat oraş, fiind prima aşezare civilă din colonia spaniolă  Alta California.  Agricultura sa trebuia să aprovizioneze forturile militare cuprinse între  Monterey şi  San Francisco.

În 1846 este ataşat Statelor Unite,  făcând parte din statul  California,  un timp fiind chiar capitala statului. Multă vreme a fost o zonă agricolă, abia la începutul celui de-al doilea război mondial s-a dezvoltat rapid industria de război.

După război, odată cu creşterea economică are loc şi o creştere a populaţiei, care a condus la creşterea numărului de locuinţe şi odată cu asta la creşterea suprafeţei locuite. Aceasta are o arie de 461 de kmp,

 Este capitala Comitatului (County) Santa Clara, din care mai fac parte și alte 14 orașe printre care Santa Clara, Palo Alto, Mountain View, Sunnyvale, Cupertino, Los Gatos, Saratoga. Numele acestora sugerează că multe sunt aşezări vechi, din perioada spaniolă de guvernare. Practic toate aceste orașe sunt lipite între ele și numai indicatoarele spun unde începe unul și se termină altul.

Populaţia aglomeraţiei urbane  San Jose  este de peste un milion de locuitori fiind al treilea oraş al  Californiei  şi al zecelea al  Statelor Unite. Suprafaţa relativ mare a oraşului (o suprafață egală cu a Moscovei la o populație de 13 ori mai mică), nu a dus la apariţia clădirilor foarte înalte, majoritatea dintre ele având numai patru nivele. Structura de rezistenţă a puţine dintre clădiri este din beton armat, cele mai multe fiind construite din materiale uşoare, între care predomină lemnul.

Străzile oraşului sunt paralele şi perpendiculare, sunt foarte largi şi sunt inundate de o vegetaţie abundentă compusă din arbori, arbuşti şi din flori. Dintre arbori, pe departe predomină palmierii, numeroase conifere şi chiparoşii, dar sunt şi mesteceni, sicamori, bambuşi, platani şi chiar stejari. Există deasemenea kilometri pătraţi de peluză de-a lungul majorităţii trotuarelor. Aici sunt îngropate la mică adâncime ţevi de plastic prin capetele cărora peluza şi vegetaţia sunt udate automat, după un anumit program, cu apă reciclată. Există plăcuţe care avertizează în engleză şi spaniolă cum că respectiva apă nu este potabilă. Apropo de trotuare, oraşul  San Jose  este un oraş civilizat al  Statelor Unite, pentru că le are. Multe dintre oraşele din  SUA au numai străzi pentru circulaţia auto.

Clima oraşului este de tip mediteranian, precipitaţiile sunt reduse (366mm/an), 300 de zile dintr-un an fiind însorite. Temperaturile sunt acceptabile, temperatura maximă vara este cam de 30 gr C, ziua, iar noaptea scade la în jur de 15 gr C. Pentru că pe toată perioada zilei bate o briză plăcută, temperatura asta maximă este foarte uşor de suportat. După apusul soarelui însă, trebuie neapărat să-ţi iei o haină sau un pulover.

Economia oraşului se bazează pe înalta tehnologie, inginerie, computere şi companii de microprocesoare, concentrate în  Silicon Valley.

În zona oraşului trec câteva autostrăzi, atât de interes local, cât şi de interes naţional. Există şi un aeroport de unde se fac curse în interiorul  Statelor Unite,  precum şi în  Mexic şi Canada.

În Comitatul Santa Clara, cu capitala în oraş funcţionează numeroase universităţi locale de prestigiu:  Universitatea Santa Clara,  Universitatea de Stat din San Jose,  Universitatea Stanford,                Universitatea Berkeley  care pregătesc studenţi mai ales în inginerie şi în ştiinţa calculatoarelor.

Cartierul unde locuieşte Mihai se numeşte  North Park Apartment Village. Apartamentele sunt grupate în complexe de câte patru, şase sau opt blocuri, plasate pe laturile unui patrulater şi legate între ele prin coridoare, astfel că, de la un apartament la altul poţi ajunge şi fără să ieşi afară.

Vegetaţie...

Şi blocuri din complex.

Cartierul a fost construit de o companie care închiriază apartamentele la un preţ foarte bun, mult mai mare decât în restul  Statelor Unite.  În interiorul patrulaterului se găseşte de regulă o piscină şi foarte multă vegetaţie. Sunt amenajate locuri cu instalaţii de gaz unde poţi face friptură la grătar (BBQ). La subsolul fiecărui complex, aşa cum am mai arătat mai sus, se găsesc parcări pentru locatari.

Mihai ne-a dat o cheie de la apartament şi o cheie magnetică cu care putem deschide uşile de acces la toate spaţiile exterioare din complexele din cartier.

Am făcut o plimbare pe nişte străzi din împrejurimi şi am băut o cafea la un magazin  Starbucks. Pe lângă cafeaua esspreso, care era băubilă, mai erau şi alte mărci de cafea, unele cu lapte, altele cu gheaţă, care nu mi-au inspirat absolut nici o încredere. După vreo doi kilometri ne-am întors acasă pe o stradă frumoasă şi liniştită care se numea  Baypointe.

Am luat o masă de prânz mai frugală, urmând ca masa principală să o luăm pe la ora 5, după care urma să mergem la piscină.

Ca să petrec timpul în mod util m-am apucat să ascut toate cuţitele familiei, apoi m-am culcat pentru aproximativ o oră.

Ascut...

Toate cuţitele.

În timp...

Ce ei butonează..

Mâncarea de brocoli.

Televizorul.

În sufragerie.

Pe la ora hotărâtă am luat masa de seară, o mâncare cu brocoli, ciuperci si piept de pui, după care ne-am echipat pentru piscină.

Acolo ne-am întâlnit cu celălalt Mihai, fratele Mădălinei şi cu Monica, soţia lui.

Am făcut baie într-o apă care avea aproape temperatura corpului şi după o oră de bălăceală am ieşit afară.

La Piscina Mare...

A complexului.

Cum soarele apusese, afară era destul de frig şi imediat ce m-am uscat a trebuit să mă îmbrac. Am constatat pentru prima dată răcoarea nopţilor californiene.

Seara era rece.

Ei patru şi Betty au ieşit din apă în jacuzzi, unde mie nu îmi place, ştiind cât de dăunătoare este apa fierbinte asupra unor persoane trecute de o anumită vârstă.

La jacuzzi

Se...

Înserează.

Era noapte când am ajuns acasă unde ne-am uitat la televizor şi apoi ne-am culcat.

Nu ne-am adaptat chiar de tot la diferenţa de fus orar, dar aceasta ne-a deranjat extrem de puţin în aceste prime două zile.

19 Iunie. Tot noi am fost cei care ne-am trezit primii şi astăzi. După un timp ne-am luat micul dejun şi ne-am aşezat la televizor. Pe lângă  Wimbledon,  am mai descoperit două canale de cinematecă TCM, unde am prins filme vechi, pe care le-am mai văzut şi am putut astfel să le înţeleg. Restul de aproximativ 200 de canale îmi erau aproape nefolositoare, mie personal.

După ce s-au sculat şi ei şi s-au pus la lucru, noi am ieşit la o plimbare prin oraş.

Am mers ca şi ieri până la  Starbucks, dar nu ne-am oprit aici, am traversat  1 St. (Strada Nr. 1) şi am luat-o pe strada  Rio Robles.  Aici este o zonă de birouri şi depozite, strada are câte o bandă pe sens, despărţite în apropierea intrărilor de o bandă de aşteptare. Trotuarele, de o parte şi de cealaltă, au formă de sinusoidă, mărginite în golul sinusoidei de o peluză cu un gazon mic şi foarte des, tuns mereu în aceiaşi zi a săptămânii.

Pe...

Rio Robles.

Intersecţia cu First Avenue (Str. nr 1).

Teren sportiv pe Rio Robles.

Foarte puţină lume circula la respectiva oră pe trotuare. După o oră de plimbare dus am mai făcut o oră  întors  şi am revenit acasă.

Programul nostru în continuare a fost asemănător cu cel de ieri, doar că acum în loc de mers la piscină vom merge la un  barbeque.

La ora 7 seara au venit la noi Mihai cu Monica şi toţi şase am coborât la piscina mică din faţa blocului nostru care are în interior două grătare. Acum ele sunt libere, dar la sfârşit de săptămână trebuie ocupate încă de dimineaţă.

Mihaii au aprins gazul şi când s-au încălzit "fiarele" dinăuntru au pus micii pe grătar. Micii sunt preparaţi în casă, după diferite reţete luate de pe internet. Pe al doilea grătar din incintă au pus cartofii îmbrăcaţi în staniol, garnitura de la felul doi.

La BBQ.

Cartofii în staniol.

De acum...

Aşteptăm...

Aşteptăm...

Şi încă aşteptăm...

Nu însă degeaba.

Între-timp noi am început să combatem, eu cu ţuică şi ceilalţi cu bere. Regulamentul interior prevede să nu se afişeze sticlele la vedere, iar populaţia să utilizeze numai pahare de plastic (probabil că cele de sticlă se pot sparge şi cioburile sunt periculoase în piscină).

Promite!

Grătare şi cartofi.

În timp ce mâncam micii Mihaii au pus pe grătar carnea de porc şi de pui.

Odată cu înserarea s-a făcut destul de frig, aşa că m-am dus acasă şi mi-am îmbrăcat treningul.

După ce am mâncat şi felul doi, am aprins şemineul din dotare şi în faţa flăcărilor şi a câte unei sticle de bere, sau vin, am stat de vorbă. Asta însă numai până la ora 10, când piscina trebuie părăsită.

În faţa şemineului.

Pe la 10 şi un sfert ne-am despărţit, am urcat în apartament, ne-am mai uitat la televizor şi apoi ne-am culcat.

20 Iunie. După ce ne-am trezit cu toţii şi am luat micul dejun, în jurul orei 1 PM am plecat, împreună cu Mihai şi Moni, spre  Golful Semilunei  (Half Moon Bay), situat în partea sud-vestică a oraşului  San Francisco. San Francisco  se află între acest golf şi golful SF care-i poartă numele.

Din  San Jose  se merge spre nord-vest, trebuind să străbaţi câteva culmi ale  Munţilor Californiei, care în zonă au înălţimea maximă cam de 1500 de metri.

Am mers pe autostrda care duce la  Aeroportul SF, după care am luat-o pe un drum de munte care urcă, apoi coboară destul de brusc, prin numeroase serpentine.

Am oprit în apropierea unui lac să admirăm peisajul.

Ne-am continuat apoi drumul până la un domeniu cu multe terenuri de golf, mărginite de ocean şi aparţinând lanţului de hoteluri  Ritz - Carlton.

Lanţul posedă hoteluri şi staţiuni de lux şi are 70 de proprietăţi în 23 de ţări din lume. Aici, din  poporanism,  plimbarea şi parcarea pe domeniu sunt gratuite, dar la intrare se iau numele tuturor vizitatorilor şi se introduc într-o bancă de date. Folosirea hotelului, a restaurantelor sau a terenurilor de golf evident că este contra cost.

Fiind sâmbătă, toate parcările de la suprafaţă erau ocupate, aşa că a trebuit să dăm maşinile la doi valeţi de parcare, care să le ducă în parcări subterane.

Domeniul este un imens teren de golf, cu un gazon de o foarte bună calitate, pe care se află clădirile hotelului, a restaurantelor şi a anexelor aferente, legate între ele prin alei pavate cu pietre de culoare roşiatică. Jucătorii de golf, solitari sau în echipe, sunt însoţiţi de către un angajat, care într-un mic vehicul electric le cară crosele şi uneltele necesare jocului.

Am mers pe alei, am trecut pe lângă o terasă unde nişte hinduşi bogaţi, în elegante costume naţionale, participau la o nunta şi am ajuns pe ţărmul mărginit cu grilaje al Pacificului.  Oceanul se află jos, cam la 5 m sub nivelul ţărmului. Strălucind în soare şi revărsându-şi valurile mari şi înspumate pe plajă este de-a dreptul impresionant.

Pe domeniul...

Ritz-Carlton

Cu Pacificul...

În fundal.

Şi eu!

Nora, noi şi Pacificul.

Tot aşa.

Cu tânăra familie Mudure.

Copiii si Pacificul.

Jos este plaja.

În celălalt ocean, Atlanticul,  am reuşit să fac baie în  Franţa  şi mai ales în Insulele Canare.  Regret că în acastă zonă a Californiei nu voi putea face baie, apa fiind prea rece. Dacă nu ar fi sărată, ar putea fi potabilă!

Am făcut poze cu oceanul, ne-am plimbat sus pe ţărmul lui, dar am coborât şi pe plajă.
Tineretul s-a descălţat şi a intrat până la glezne în Pacific.

Pe plajă.

Vine valul.

Scara spre plajă.

Vai, ce rece e picerele noastre!!!

Suntem încă în primăvară.

Plimbându-ne în continuare am ajuns de unde am plecat. Valeţii ne-au adus maşinile şi conform eticii americane au trebuit gratulaţi cu câte un bacşiş.

Ne-am întors pe un alt drum şi undeva într-un orăşel am oprit pentru ca dependenţii de cafea să-şi ingurgiteze drogul. Un "gânditor al omenirii" zicea că datorită consumului de cafea trei sferturi din populaţie este, dacă nu nebună, măcar bolnavă cu nervii, din care cauză eu beau cafea numai de 8 Martie.

Am ajuns în San Jose şi ne-am dus la un supermarchet de unde am cumpărat două perne şi am luat cina.

Acasă, programul de seară a continuat ca de obicei cu vizionarea unui film la televizor. Deşi nu stiu limba engleză, ca şi Filu acum 20 de ani, am înţeles totul.

La ora locală 22 şi 45 s-a produs un important eveniment astronomic: a avut loc Solstiţiul de Vară,  începând astfel  vara astronomică.

După...

Solstiţiul de vară (22h45min).

Deja suntem...

În vara...

Astronomică.

America...

Pe băţ.

21 Iunie. Fiind duminică, tineretul a dormit mai mult. Noi ne-am verificat poşta pe calculator şi am pus nişte poze, din cele făcute în  America.

După masă am ieşit să vizităm centrul oraşului. Am decis să mergem până acolo cu tramvaiul, astăzi fiind o zi în care maşina se va odihni.

În plimbările noastre ne-am mai întâlnit cu tramvaiul şi am văzut că circulă cu viteză destul de mare şi este silenţios.

Am ajuns în staţia cea mai apropiată, Tasman,  de unde am cumpărat bilete de la un automat destul de deştept, care primeşte şi monede şi bancnote şi dă şi rest. Un bilet costă 1,75 dolari şi e valabil pe orice traseu timp de 2 ore. Pentru seniori (cei trecuţi de 67 de ani) biletul costă 1 dolar. Tramvaiul nu a fost aglomerat şi după vreo 6 staţii am coborât în centru.

Centrul este foarte larg, are foarte multă vegetaţie şi la acea dată ieşeau în evidenţă nişte copaci cu flori mari colorate în violet.

În centru.

Copacii...

Mov.

Aici există şi clădiri mai înalte, unele cu în jur de 15-20 de etaje, între care se remarcă Primăria dată în folosinţă în 2005.
Consiliul Orăşenesc are 11 membri: primarul ales prin vot de toţi locuitorii şi 10 consilieri, fiecare ales de locuitorii unui district. Hotărârile se iau prin votul celor 11 membri ai  Consiliului Orăşenesc.

Primăria.

Am trecut pe lângă  Muzeul Tehnic,  care are o vitrină cu înălţimea a 2 etaje, unde se găseşte un ingenios mecanism cu bile care folosind, în general gravitaţia, face ca bilele să se mişte tot timpul. Nu este un  perpetum mobile,  pentru că bilele sunt urcate cu ajutorul unui motor electric.

Am umblat destul de mult, trecând şi pe lângă  Catedrala Catolică Sf. Iosif  (patronul oraşului) şi intrând în holul  Muzeului de Artă.

Multe flori.

Biserica Sfântul Iosif (San Jose)

Fiind destul de cald am mers la terasa în aer liber al unui restaurant, unde am băut câte o bere, zic ei că era chiar din  Cehia.

O bere Plzen.

Am luat din nou bilete de tramvai, căci cele două ore au trecut, şi ne-am întors acasă unde am petrecut seara ca şi în zilele precedente.

27 Iunie. Astăzi în jurul orei 4 şi 30 PM va sosi Mircea, tatăl Mădălinei, cu un zbor Budapesta-Londra- San Francisco. Vom merge să-l întâmpinăm la aeroport cu două maşini, noi patru cu maşina lui Miţă şi Mihai cu Moni în maşina lor.

Ca să nu ne încurce un posibil ambuteiaj, am hotărât să plecăm mai repede, cam cu o oră înainte de aterizarea avionului. Autostrada a fost normal de aglomerată, aşa că am ajuns în jumătate de oră, am parcat şi ne-am aşezat în sala de aşteptare.

Înaintea avionului nostru, trebuia să aterizeze unul de la Delhi. În sală erau foarte multi indieni şi printre ei am remarcat foarte multe tinere gravide, cu un copil mic în cărucior şi cu unul mai mărişor în picioare, pe lângă cărucior. Peste 50 de ani  ramura asiatică a populaţiei Statelor Unite va fi predominantă.  Aceştia nu se încurcă! Parcă au ordin să facă cât mai mulţi copii în  America.

După aterizarea avionului, la vreo 15 minute a apărut şi Mircea. Lui nu i-au făcut niciun control vamal. Ar fi putut aduce oricâţi cârnaţi ar fi vrut, dar el nu a încercat să aducă niciunul. Nici măcar ţuică pentru folosinţă personală nu a adus.

Am mers la parcare, ne-am urcat în maşini şi ne-am întors înapoi la  San Jose  pe aceiaşi  Autostradă 101.

Familia Mudure, ramura mai matură, deocamdată incompletă, va locui la Mihai şi Moni aşa că s-au dus acolo să depună Mircea bagajul.

Noi am revenit acasă şi peste o oră ne-am prezentat toţi patru la Mudureşti la cină, unde Moni a făcut o tradiţională fasole cu ciolan, în cinstea sosirii socrului său.

Ingredientele pentru respectiva cină au fost cumpărate dintr-un magazin cu produse est europene, ţinut de un sârb într-un cartier din  San Jose  (aici se găseşte şi apă minerală  Borsec).

După copioasa cină ne-am mai uitat la televizor, apoi, mult mai târziu, am revenit acasă.

28 Iunie. Pe la ora 10 AM l-am întâlnit pe Mircea în dreptul  Starbucks-ului de pe  Rio Robles  şi ne-am plimbat împreună o jumătate de oră.

O ciupercă.

Desculţă.

Sosim...

Acasă.

Se arăta a fi o zi foarte caldă, mai caldă decât toate zilele petrecute de noi până acum în  America.

După plimbare am revenit fiecare acasă, pentru că urma să mergem toţi şapte la cumpărături.

Cu cele două maşini am mers la  Great Mall of America,  care nu este foarte departe de noi. În cursul săptămânii noi am mai fost aici cu tramvaiul, la trei staţii de  Baypointe.

Mai dificil a fost să găsim loc de parcare, pentru că era duminică şi foarte multă lume îşi făcea cumpărăturile. Deşi se zice că americanii sunt şoferi politicoşi, am văzut câţiva, e drept că de origine mexicană, care  au suflat  locurile de parcare care se cuveneau altora. Asemănarea cu Miticii noştri, la fel de bruneţi, e absolut întâmplătoare!

Mall-ul are, zic eu, sute de magazine, poate peste 1000, aşezate într-o incintă circulară de cel puţin un kilometru, prevăzut cu aer condiţionat, absolut necesar pe căldura de azi.

Într-unul din magazine.

Atât eu cât şi Mircea ne-am cumpărat adidaşi  (marca Nike) şi câte o curea de piele, dar nu aşa de repede cum spun, ci după îndelungate căutări.

Shopping-ul nu este una din plăcerile mele (dimpotrivă), aşa că timp de aproape două ore am răbdat cu stoicism, intratul şi ieşitul în şi din magazine fără să cumpărăm nimic. Dar şi lucrurile rele se termină odată şi ne-am întors într-un târziu acasă.

Am udat adidaşii şi cureaua.

Scuzaţi ţinuta.

Familiile Mudure au venit la noi la masă, după care ne-am mai uitat la televizor, Mircea demonstrând că nu există efecte ale diferenţei de fus orar.

Nu există efecte...

Ale diferenţei de fus orar.

Aproximativ la ora 7 PM ne-am dus la piscina mare. Sperasem că nu va mai fi multă lume la ora asta, dar ziua excesiv de călduroasă, a dovedit contrariul.

La piscină.

Totuşi, toată lumea a făcut baie până s-a întunecat, în jurul orei nouă. Aici fiind o latitudine de 37 gr, ziua ţine, acum în preajma solstiţiului, cam de la 6 dimineața la 9 seara, cu două ore bune mai puţin decât la noi.

Am revenit toţi la casele noastre şi ne-am culcat, după oboseala acumulată în această zi toridă.

29 Iunie. Dimineaţă la ora 11 ne-am dat întâlnire cu Mircea la piscina mare unde am înotat şi am făcut plajă până pe la ora 3. Eram deja cât de cât bronzaţi, aşa că riscurile expunerii la soare au fost minime.

Dimineaţa...

La piscină.

După piscină am mers acasă, am luat masa şi am văzut filmul  Casino Royale cu  James Bond  interpretat de  Daniel Craig.  Filmul era înregistrat pe DVD şi era titrat în limba română.

Pe la ora 10 PM am mers din nou la  Aeroportul San Francisco, tot cu două maşini, să o aşteptăm pe Mihaela, mama Mădălinei, soţia lui Mircea. Ea venea de la Minesota  unde la Universitatea de acolo a participat la o conferinţă despre literatura engleză din secolul al XVIII-lea.

Am intrat în aeroport la  Sosiri Interne  şi după ora 11 şi 30 a sosit şi Mihaela la poarta indicată.

A sosit Mela.

Familiile sunt complete.

Acum cele patru familii sunt complete. Familiile Mudure vor locui la Mihai şi Moni iar familiile Cadariu la Mitză şi Mădălina.

Am revenit în  San Jose  după miezul nopţii şi ne-am culcat.

1 Iulie. La ora 11 ne-am întâlnit cu ramura bătrână a familiei Mudure la piscină unde am stat acolo până la ora 3. Ne-am îmbăiat, am făcut plajă, am povestit şi am citit, astfel că timpul a trecut repede.

În piscină.

Corpurile sunt mult mai uşoare în apă.

Fă tu asta pe uscat!!!

În...

Apă.

Am venit acasă şi pe la ora 6 am mers toţi patru la locuinţa Mudureştilor de pe  Rio Robles,  din vecinătate, unde vom frige la grătar din nou mici, dar şi frigărui cu pui şi porc şi garnitura casei, cartofi în staniol.

Aici Mircea ne aştepta afară, ocupând cele două grătare. Am venit şi eu să-i ţin companie şi ne-am făcut curaj şi poftă de mâncare cu câte o ţuică.

Am ocupat...

Grătarele.

Au coborât din apartament Miţă şi Mădălina cu micii şi au încins grătarele. La timpul potrivit au pus micii şi când aceştia se făceau a apărut şi Mihai de la slujbă.

Se încing....

Grătarele.

Se pun micii.

Familia Ardeleanu.

Adina şi Sara.

Mădălina cu Sara.

Primii mici.

Gogoşii lui Moni.

Când micii au fost gata au venit şi doamnele cu tacâmuri, farfurii şi cele necesare şi a început ospăţul. Am lăsat nişte mici şi pentru întârziaţi, două familii de români, prieteni ai copiilor.

Când întârziaţii au ajuns, s-au fript deja şi frigăruile şi cartofii.

Vegetaţia luxuriantă din jur.

Se munceşte.

A doua tură...

De mici.

Cu familia Cornea.

Am început...

Să strângem...

Lucrurile.

S-a făcut ora închiderii.

Ne-am luptat să mâncăm totul şi cu greu am reuşit. Am băut berea în pahare de plastic, regula fiind valabilă şi aici şi pe la ora 10 am strâns lucrurile şi le-am urcat în apartament.

Am băut cu Mircea paharul căputului  şi ne-am dus toţi patru acasă.

2 Iulie. Miţă are astăzi zi liberă şi ne duce pe cei patru din ramurile bătrâne ale familiilor, la  San Francisco.

La ora 11 am urcat în  Nissan  şi din nou am luat-o pe autostrada care duce la aeroport, doar că acum am mers mai departe spre nord.

Au apărut dealurile pe care este situat oraşul, pe dealuri scria cu nişte litere imense  San Francisco  şi în faţă, prin parbriz, vedeam un grup de zgârie nori.

San Francisco  este al patrulea oraş, ca populaţie din  California,  după  Los Angeles,  San Diego şi San Jose.  Are cu ceva peste 800.000 de locuitori, dar aglomeraţia urbană San Jose - San Francisco - Oakland,  numită  San Francisco Bay Area, are peste 7.000.000 de locuitori.

Dovezile arheologice arată că zona era locuită încă cu 3000 de ani înainte de Cristos. Expediţii europene au sosit în zonă în secolul al XVI-lea, dar numai în 1776 spaniolii au înfiinţat un fort  (la piciorul dinspre sud al Podului Golden Gate)  şi o misiune închinată  Sfântului Francisc de Assisi. Aşezarea făcea parte din colonia  Alta California.

În 1812 Mexicul câştigă independenţa faţă de Spania şi California devine provincie mexicană.

În urma războiului dintre  Statele Unite şi Mexic  (1846-1848), după ce armata  SUA   invadează  Mexicul  şi cucereşte capitala, se încheie tratatul de pace, astfel încât graniţa dintre cele două ţări devine  Rio Grande.  Astfel teritoriile  Texas, Nevada, Arizona, California  şi altele vor fi alipite  Statelor Unite  şi vor deveni cu timpul state ale Uniunii.

San Francisco, ca oraş american, se dezvoltă mult, datorită emigraţiei, fiind locul de reşedinţă al căutătorilor de aur din perioada 1848 - 1849. Pe lângă prospectatorii şi căutătorii de aur sosesc aici şi oamenii care asigură servicii pentru populaţia în creştere. Un exemplu este  Oscar Levi Straus  care soseşte la  San Francisco  şi fabrică primii  jeans-i  articol foarte apreciat şi astăzi, deşi purtătorii lor nu mai efectuează munci grele, cum era mineritul, care să le solicite rezistenţa. Până la sfârşitul secolului sosesc numeroşi emigranţi chinezi, care formează în oraş o puternică diaspora, dar şi emigranţi din toate ţările europene, remarcându-se ca număr evreii şi germanii.

După cutremurul din 1906, care aproape a distrus oraşul, s-a construit masiv, mai ales în stil victorian, astfel că această arhitectură se îmbină perfect cu cea modernă. Astăzi  San Francisco  are o suprafaţă terestră de 120 kmp, unde sunt incluse şi cele 43 de dealuri ale sale şi o suprafaţă de 480 kmp de apă.

Clima oraşului este de tip mediteranian, dar influenţată puternic de curenţii reci ai oceanului. Deşi situat în  California  (calida fornax = cuptor fierbinte), oraşul nu are decât 28 de zile pe an în care temperatura depăşeşte 24 gr C. Mai mult de jumătate din zilele unui an sunt cu ceaţă şi aproape tot timpul bate o briză care nu este deloc caldă. Temperaturile minime se realizează în nopţile de iarnă şi media lor este de 5 gr C. Precipitaţiile au loc toamna, dar sub formă de ploaie. A nins numai de 10 ori în ultimii 150 de ani, de când se monitorizează starea vremii.

Principalul obiectiv turistic pe care-l vom vizita astăzi este  Podul Golden Gate.  A fost proiectat ca un pod rutier care să treacă peste strâmtoarea  Golden Gate  (Poarta de Aur) care leagă  Pacificul   cu  Golful San Francisco.  Proiectul a fost făcut de inginerul  Joseph Strauss  încă din anii '20 ai secolului trecut, dar lucrările de construcţie ale podului au început numai în 1933. În luna mai a anului 1937 podul a fost dat în folosinţă. În prima zi au circulat simultan 18000 de pietoni, apoi în a doua zi, s-a deschis circulaţia pentru automobile, pe câte trei benzi pe sens. Între cele două turnuri ale podului sunt 1280 m, iar podul are 1970 m, fără viaductele de acces. Din 1937 şi până în 1964 a fost cel mai lung pod suspendat din lume. Lăţimea lui este de 27 m, cuprinzând câte 3 benzi pe sens şi un trotuar pentru biciclişti şi pietoni. Înălţimea de la nivelul apei la cota cea mai ridicată a turnurilor este de 230 m, aşa că toate vapoarele, oricât de mari ar fi, pot trece pe sub el.

Ne-am încadrat la intrarea în oraş pe banda care mergea spre pod şi am ajuns la piciorul de sud tocmai când se lăsa ceaţa.

Viaductul de acces...

Spre pod.

Admirînd crabii.

Pe un curent destul de rece.

Ce feciori eram odată.

Alcatraz în dreapta.

Am vizitat fortul  (Fort Point)  care datează de pe vremea spaniolilor, pe un vânt rece cu o viteză foarte mare, vânt de care am mai întâlnit numai în armată, când am fost să tragem cu tunul pe poligonul din apropierea Galaţiului.  Nu foarte departe în larg, se vedea insula  Alcatraz,  până nu de mult (anii 1960), închisoare celebră, de înaltă securitate.

În fort...

Pe un vânt...

Cu o viteză deosebită.

Deasupra fortului Podul...

Golden Gate.

Am traversat podul, pe  Autostrada 101,  remarcându-i pe vopsitorii urcaţi în nişte coşuri, cocoţate la mare înălţime, care permanent luptă cu coroziunea provocată de aerul sărat al golfului.

Când am parcat pe celalalt mal, am constatat că aici nici măcar nu a fost ceaţă, nu bătea nici vântul şi în consecinţă era destul de cald să-mi dau jos puloverul. Am admirat priveliştea, măreaţă putem spune, am făcut poze cu podul şi golful şi deasemenea cu statuia marinarului american.

Pe Podul...

Golden Gate.

Imagini cu Podul.

Cu statuia Marinarului American.

Imagine cu portavionul...

De pe soclul statuii.

Am continuat drumul urcând mai multe serpentine în nişte locuri din care priveliştea spre pod era magnifică şi de unde, bineînţeles că am mai făcut poze.

Podul din alte poziţii.

Am trecut din nou podul spre  San Francisco  şi acum, la piciorul său am plătit taxa pentru ambele traversări.

Am mers până la  Dana 39  (Pier 39)  unde se află un port turistic de unde intenţionăm să mergem cu un vaporaş pe insula  Alcatraz.  În port am aflat că pentru a ajunge pe insulă trebuie luate bilete din timp, de obicei cu trei săptămâni înainte.

Renunţând, am mers spre un restaurant situat pe malul golfului şi în drum am văzut multe pontoane în apă, înţesate cu nişte foci uriaşe din specia leilor de mare. Sunt hrănite de turişti, deşi acest lucru este interzis. Aceasta îi atrage aici în număr aşa de mare.

Leii de mare.

De la Dana 39.

La restaurant am luat o mâncare specifică localului pe bază de peşte, care pe lângă că nu a fost bună, a fost foarte scumpă şi prost servită.

Am ieşit din restaurant şi ne-am mai plimbat prin dană.

Celebrele clătite de la Dana 39.

De la Dană am mers apoi în oraş să ne plimbăm cu tramvaiul tras de cablu. Miţă ne-a condus la staţia de plecare unde am văzut  o coadă stufoasă,  care ne-a cam tăiat din elan. Ne-am aşezat totuşi la ea şi tot dezbăteam dacă să rămânem sau nu, până am vazut că nu mai eram ultimii ci undeva la mijlocul cozii. După ce s-au umplut şi au plecat trei tramvaie, într-al patrulea am încăput şi noi.

Tramvaiul se cuplează la un cablu aflat între şine, iar în staţie se decuplează print-un ambreiaj şi se frânează.

În...

Tramvaiul...

Cu cablu.

Noi în general am tot urcat, pe unele străzi chiar în pantă de 45 gr şi ca să nu mai servim o coadă la fel de stufoasă la întoarcere, am hotărât să coborâm la mijlocul traseului.

Eram în plin cartier chinezesc, majoritatea anunţurilor erau scrise numai în chinezeşte, până si tăbliţele specific americane, unde scrie ce nu ai voie să faci.

În cartierul chinezesc.

Când a venit tramvaiul din sens contrar am urcat în el, am plătit la vatmanul negru şi noi bărbaţii nu am mai avut loc decât pe scări.

Scările sunt locurile preferate de adolescenţi şi la vârsta mea şi a lui Mircea parcă nu erau aşa de potrivite pentru noi. Având în vedere că acum la întoarcere mai mult coboram, strângeam bine bara cu mâinile noastre puternice şi ne rugam să nu rămânem fără frână ca în numeroasele filmele cu urmărire pe aceste străzi din  San Francisco.  Atunci când vedeam acele filme nici nu bănuiam măcar că vom ajunge vreodată să călătorim aici, cu un astfel de tramvai.

Coborâm...

Pe scara...

Şi înăuntrul...

Tramvaiului cu cablu.

Ca tinerii.

Străzi...

Cu o mare pantă.

Adolescentul Mircea.

Am coborât la staţia finală, am mers pe jos la dană, am luat maşina din parcare şi călăuziţi de GPS am ajuns la locuinţa unui publicist român stabilit în SUA,  Sasha Vlad,  pe care Mihaela îl cunoştea.

Se ajungea la apartamentul său pe o scară îngustă şi abruptă cum nu mai văzusem decât în Olanda.

După ce Mihaela a discutat cu el ne-am întors la  San Jose  pe aceeaşi  Autostradă 101.

Am adus familia Mudure acasă, am sosit şi noi la casa noastră, am descărcat pozele făcute la  San Francisco şi apoi ne-am culcat.

A fost o zi plină în care am văzut lucruri pe care cu numai doi ani înainte nu aş fi sperat să le vedem vreodată.

3 Iulie. Pe la ora 11 şi 30, îmbarcaţi în cele două maşini, toţi opt mergeam spre  San Francisco  să vizităm o rezervaţie naturală, situată la nord de oraş. Este vorba de pădurea de sequoia  Muir Woods.

Această pădure a fost cumpărată în 1905 de către un membru al Congresului, originar din SF, care a donat-o guvernului SUA. În 1908 preşedintele  Theodore Roosvelt  o declară monument naţional. Se construieşte un drum de acces şi se amenajează potecile şi aleile de plimbare, pavându-le cu dulapi din lemn chiar de sequoia, care printre alte calităţi o mai are şi pe aceea că nu putrezeşte.

În anul 1937, după darea în folosinţă a  Podului Golden Gate,  parcul a fost vizitat de 180.000 de turişti. Principala specie existentă în parc este  Sequoia serpervirens,  un arbore care poate trăi câteva sute de ani, poate ajunge la o înălţime de peste 100 de metri, un diametru de 6 m şi are un lemn de culoare roşiatică. În parc trăiesc şi vreo 60 de specii de păsări specifice Coastei Pacificului, numeroşi batracieni şi mamifere, printre care enumerăm coyotul şi râsul. Numărul vizitatorilor rezervaţiei în 2008 a fost de peste 800.000.

Noi am urmat acelaşi drum ca şi ieri, am traversat  Podul Golden Gate,  care era în ceaţă, dar ca şi ieri ceaţa a dispărut când am ajuns pe malul dinspre nord al strâmtorii.

Spre...

San Francisco.

Podul...

Golden Gate...

În ceaţă.

De aici am luat-o pe un drum turistic, care urca prin multele sale serpentine şi care era destul de aglomerat, fiind vinerea liberă din ajunul  Zilei Naţionale ale SUA.

Înaintând destul de încet, depăşirea fiind imposibilă, am început după un timp să coborâm şi am ajuns la intrarea în parc. Aici se afla o parcare cu destul de puţine locuri şi care evident era plină.

Ne-am dat jos din maşini, iar cei doi Mihai au plecat mai departe pe drumul care cobora, să le parcheze undeva pe marginea lui, unde era loc.

S-au întors după 20 de minute şi atunci am început vizitarea parcului. Am cumpărat bilete de la un automat şi am intrat pe o alee pavată cu scânduri.

După 50 de metri era expusă o bucată din trunchiul unui arbore de sequoia de formă cilindrică cu generatoarea de 1,5 m şi diametrul de peste 2m, care după inelele sale dovedeşte că a trăit în jur de 1000 de ani, cam din anul 900 până în 1932 când a fost tăiat. Sunt vopsite discret inelele corespunzătoare diferitelor evenimente mondiale, care respectă  condiţia  că s-au petrecut în  America  (construcţiile aztece, descoperirea Americii de către Columb, sosirea primilor colonişti, Declaraţia de Independenţă din 1776, Alipirea Californiei la SUA şi altele).

Bucată dintr-un...

Sequoia de 1000 de ani.

Turiştii pot urma diferite trasee foarte bine marcate, unde este specificat şi gradul de dificultate al traseului. Noi am ales un traseu cu o dificultate de grad mediu, care era circular, jumătate plat şi cealaltă jumătate la înălţime, pe o potecă nepavată, mărginită de o prăpastie cu înălţimea de vreo 15 m. Am făcut poze, imortalizând o parte din cele mai semnificative peisaje întâlnite.

După ceva mai mult de două ore am ajuns de unde am plecat, am aşteptat pe nişte bănci sosirea maşinilor şi am hotărât să mergem în  San Francisco  la o cofetărie bună, ştiută de copii.

Pe drum am oprit într-o parcare al unui magazin  Subway  unde se făceau tot felul de sendviciuri, printre care şi cel cu lungimea de un picior (30 cm). Am luat fiecare o jumătate de astfel de sandvici, care a fost cina pentru ziua de azi. Compania  Subway  are 31.000 de magazine în 91 de ţări şi se ocupă cu elaborarea şi vânzarea sendviciurilor mari.

După traversarea podului în celălalt sens, la piciorul dinspre SF nu ne-au mai cerut, nu ştiu din ce cauză, să plătim taxa de traversare. Am intrat în oraş şi călăuziţi de GPS am ajuns la cofetărie.

Cofetăria făcea parte din lanţul  Ghirardelli,  prezent pe coasta de vest şi poate că şi în alte oraşe din SUA. Avea două săli mari, situate la două nivele. Undeva pe drumul spre casieria la care se dădeau comenzile se aflau două vase mari de sticlă, pline cu bucăţi de ciocolată cam de 25 g, din care clienţii se puteau servi gratuit. Ne-am servit şi am constatat că ciocolata era foarte bună (m-am aşezat şi a doua oară la coadă).

Ciocolata Ghirardelli  se fabrică în San Francisco, în mod continuu din 1852. Reclama o recomandă ca fiind cea mai bună ciocolată americană, prin faptul că face o selecţie riguroasă a boabelor de cacao (cele care nu corespund sunt vândute altor fabrici de ciocolată), prin prăjirea acestora prin metode proprii, prin aromele sale naturale, extrase prin metode secrete şi mai ales prin rafinarea intensă, care face ca granulele sale să aibă a cincia parte din grosimea unui fir de păr. O ciocolată concurentă bună are granule de dimensiune dublă.

Aici mi-a plăcut că după ce ai făcut comanda şi ai plătit, ţi se dă un fel de fanion pe care scrie numărul comenzii şi pe care-l aşezi pe masă. Când comanda este gata, chelnerul ştie să o depună pe masa ta, ia fanionul şi pleacă.

Am comandat câte o îngheţată foarte elaborată şi când au sosit două fete cu comanda ne-au întrebat dacă suntem români. Atunci am văzut pe ecusonul lor că se numeau Raluca şi Cristina. Ne-au spus că sunt studente aici în SF, una era din Iaşi,  cealaltă din  Sibiu  şi lucrează în vacanţă în această cofetărie, unde câştigul este mulţumitor.

De-a lungul unui perete era o maşină veche, destul de silenţioasă care fabrica automat tabletele de ciocolată care se serveau gratuit. După ce am terminat îngheţata am ieşit să vedem şi cele două terase în aer liber, care erau tot ale cofetăriei  Ghirardelli.  Aici sub un mare drapel american un grup de copii cântau pentru consumatori, cântece patriotice cu ocazia sărbătorii de a doua zi  (şoimii patriei americani).  Aflându-se în  California,  patria mondială a cinematografiei, copiii foloseau play-back-ul asta observându-se în porţiunile mai dificile ale cântecelor.

Am părăsit cofetăria şi ne-am întors la  San Jose,  fiecare la casele lor.

4 Iulie. Mihaela are aici o prietenă, peofesor la  Universitatea din Santa Clara,  care a invitat-o la ea acasă de Ziua Independenţei,  împreună cu familia. Zicând că suntem 8 persoane, a zis să venim cu toţii, că vor mai fi şi alţi colegi ai ei.

Am mers toţi în cele două maşini, călăuziţi de GPS. Am găsit la adresa dată o casă de lemn cu un singur nivel şi intrând am văzut că era adresa bună.

Gazda ne-a prezentat oaspeţilor care erau de faţă, cei mai mulţi fiind răspândiţi şi prin alte camere ale casei. Majoritatea lor erau profesori universitari, colegi ai gazdei.

Am fost serviţi de unul din copiii gazdei, care e ziarist în  Berlin  şi care, în interes de serviciu, a ajuns şi la  Cluj.

Am băut bere şi am reuşit să conversez în ruseşte cu un tinerel care este lector universitar la  Santa Clara  şi a lucrat patru ani la  Universitatea din Kiev.

Mela cu gazda noastră.

Am mai conversat cu o doamnă cam de vârsta mea, care ne-a spus că a fost în  Iran  imediat după fuga şahului. I-am spus anul sosirii aiatolahului şi a fost mirată cum de îi cunosc numele şahinşahilui şi mai ales numele împărătesei. Pe la sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70   Şahinşahul Mohamed  Reza  Pahlawi  Ariamer  şi  Împărăteasa Farah  veneau anual în  România  ca invitaţi ai lui Nicolae Ceauşescu, apărând şi bancuri pe socoteala lor (c-aşa-i românul).

Specialista în probleme iraniene.

Sărbătorim...

Ziua Independenţei.

Am şi mâncat, servindu-ne la alegere, de pe o masă mare, plină cu mâncare, care se afla într-o cameră alăturată.

Am fost invitaţi apoi să mergem undeva în apropiere pe un teren să jucăm baseball. Noi ne-am scuzat că nu cunoaştem regulamentul acestui joc naţional al lor şi ne-am întors cu toţii acasă la familiile Mudure, să ne antrenăm, vezi doamne, la jocul de pocher, pentru că peste o săptămână vom fi la  Las Vegas.

Pentru că eu eram cel care băuse cel mai puţin şi numai bere americană, care este slab alcoolică, am condus eu maşina lui Miţă până pe  Rio Robles,  la locuinţa Mudureştilor.

Jocul...

De pocher.

Pochereşte şi Mela.

Câştigătorul.

Ca şi altă dată în viaţa mea, am pierdut toate fisele cu cu care am început jocul şi mi-am zis că nici acum la bătrâneţe, nu este pericol să devin pocherist.

Când a început înserarea am venit acasă şi mai târziu ne-am culcat.

5 Iulie. A treia oară în zilele acestea mergem la  San Francisco,  de data aceasta la operă. Am pornit în aceeaşi formaţie (patru familii) pe la ora 11 şi 30, ca să ajungem în siguranţă la spectacolul care va începe la ora 2 PM. Drumul n-a durat decât o oră, autostrada fiind destul de liberă de astă dată.

Spre...

San...

Francisco.

Am parcat gratuit (este duminecă), pe o străduţă de lângă Operă  şi am pornit să ne petrecem plăcut timpul rămas până la începerea spectacolului.

Am intrat într-un restaurant mexican, aflat chiar aproximativ vis-a-vis de  Operă  şi am comandat fiecare câte o  margherita,  o băutură mexicană care este un amestec din mai multe lichide, unul din ele fiind slab alcoolic. Se serveşte într-un pahar bordat la gură cu un strat de sare. Mie personal nu mi-a plăcut, pentru că avea un gust ciudat, dar am băut-o.

În restaurantul mexican.

La câte o margherita.

Betty inspirată a luat suc de mere.

Înainte de ora unu şi jumătate am ieşit şi am mers la  Operă.

Opera din San Francisco  este cea mai importantă din SUA,  după  Metropolitan Opera din New-York.  Ea a fost fondată în 1923, dar clădirea a fost terminată în 1932 după planurile arhitectului  Arthur Brown jr. şi se numeşte  War Memorial Opera House.  A fost inaugurată în septembrie acel an cu  Tosca de Pucini. Timp de 10 ani  Baletul din SF  făcea parte din  Operă,  dar din 1942 sunt două instituţii separate, însă folosesc aceeaşi clădire.

La controlul biletelor fiecare spectator a primit un program, care este o revistă luxos tipărită (are 74 de pagini) în care se găsesc: numele  Preşedintelui instituţiei,  numele principalilor membri ai  Consiliului de Administraţie,  un istoric al  Operei, numele marilor artişti care au evoluat pe scena ei de la inaugurare şi până în prezent, programul spectacolelor din actuala stagiune, artiştii angajaţi în prezent şi la sfârşit o listă cu principalii sponsori.

Am admirat holul operei care avea înălţimea a două etaje şi pe tavanul său erau pictate în aur, nişte floarea soarelui stilizate. Tavanul era susţinut pe margini de două şiruri de coloane sculptate în marmură albă.

În holul...

Operei.

Ne-am lăsat cele nenecesare la garderobă şi am urcat pe scările care nu erau aşa de ergonomice ca acelea de la  Opera din Viena.

Ajunşi în sector am fost conduşi spre locurile noastre de un plasator mai în vârstă, foarte distins, care ne-a spus că sala are o acustică foarte bună şi de la aceste locuri se va auzi foarte bine. Serviciile de plasatori sunt executate de voluntari, mari iubitori de operă.

Sala de jos, şi în general întreaga clădire este bine întreţinută, dar este foarte sobră, lipsind eleganţa de la  Covent Garden  sau de la  Opera din Viena.

Spectacolul de astăzi va fi ultimul din sezon, reluarea lor începând numai în octombrie, după vacanţa de vară. Vom vedea Traviata de Verdi , operă pe care eu am mai văzut-o de trei ori, de două ori la Timişoara,  pe vremea studenţiei şi o dată la  Cluj. Mă bucur că acum am ocazia să o văd şi la  San Francisco!

Aşteptând...

Ridicarea...

Cortinei.

Rolurile Violettei şi al lui  Alfredo  sunt jucate de doi foarte cunoscuţi interpreţi, de renume mondial, Elizabeth Futral  şi  Charles Castronovo.  Amândoi au avut spectacole pe toate continentele şi au scos o serie de discuri cu muzică de operă.

Spectacolul a început exact la ora 2 şi ca la orice operă care se respectă, s-a cântat în limba originală, italiana. Undeva la marginea de sus a scenei, era un ecran lung şi îngust unde se titra textul în engleză. Atât soliştii cât şi corul sunt profesionişti de înaltă clasă.

Mi-a plăcut foarte mult Violetta,  dar  Alfredo  suferea puţin de o lipsă de volum.

Imagini (clandestine)...

Din spectacol.

S-au făcut două pauze între cele trei acte şi am ieşit pe culoar. Deşi  America  e ţara organizării, a planificării şi a rezolvării rapide a situaţiilor, bufetul operei era parcă dintr-o ţară bananieră, cu personal format din oameni moleşiţi şi plictisiţi. Clienţii de la cozile formate nu au putu fi serviţi în cele 15 minute ale pauzelor.  Şi aici Europa, prin operele de la Londra şi Viena s-a dovedit net superioară Americii.

După terminarea spectacolului am aşteptat să mai plece lumea şi când s-a mai golit am vizitat sala mai temeinic şi bineînţeles am făcut poze, inclusiv cu  afişul Traviatei.

În holul Operei...

După...

Spectacol.

Afişul.

În drum spre maşină înrăitele au intrat într-o cafenea unde au mai băut o cafea.

Ne-am întors la  San Jose, am mers fiecare la casele noastre, iar noi am căutat pe You Tube diferite arii din Traviata în interpretări celebre. Pavarotti  a fost net superior lui  Castronovo, chiar dacă nu am ţine cont de faptul că el cântă în condiţii ideale de studio.

Spre seară familiile Mudure au venit la noi la cină şi după mâncare ne-am uitat la un film cu Asterix, nu desene animate ci jucat de actori. Filmul e bine făcut, există în el numeroase momente de parodie şi ne-a plăcut enorm  Alain Delon  în rolul lui  Cezar.

16 Iulie. În zilele următoare sejurului la  Las Vegas  am avut un program mai monoton, ramurile bătrâne ale celor două familii petrecându-şi timpul la piscină, atât înainte cât şi după masa de prânz.

Ziua de 16 a fost şi ea petrecută la fel, doar că seara vom lua cu toţii masa la noi, urmând ca a doua zi ei să se întoarcă în ţară, întâi Mihaela, la ora 6 dimineaţa şi apoi Mircea tot la ora 6, dar seara.

În seara precedentă am făcut varza secuiască. Am folosit pentru ea ingrediente internaţionale. Varza murată era poloneză, boiaua de ardei ungurească (cumpărate de la sârbu), carnea de porc era de la un magazin chinezesc (Ranch), iar ardeii şi iuţelile erau mexicane.

Am început masa cu un aperitiv, din ouă umplute, urmat de felul principal, varză secuiască.

Masa de seară.

Am mâncat toţi opt temeinic, după care am mers cu maşinile, într-un orăşel satelit al  San Jose-ului, la un circuit de Karting, unde vom concura numai bărbaţii.

Ne-am echipat precum piloţii de cursă şi am participat la un instructaj de  Protecţie a muncii, astfel încât dacă, Doamne fereşte,  se întâmplă ceva, proprietarii circuitului să fie absolviţi şi vina să fie numai a concurentului.

Terenul de karting.

Echipaţi pentru cursă.

Cu instructajul făcut.

Ne-am luat fiecare câte un kart, mie mi s-a nimerit numărul 13, numărul meu norocos şi am făcut o încălzire cam de un sfert de oră.

Concurez cu No 13, pseudonimul UDAR.

Miţă.

M-am obişnuit cu condusul cartului, dar costumul de pilot m-a făcut să transpir şi să mă simt lipsit de orice confort.

Când au trecut cele 15 minute am crezut că s-a terminat şi am vrut să mă retrag la boxe. Mi-au spus că de-abia acum va începe concursul propriu-zis şi ne-a aliniat în ordinea timpilor realizaţi.

În timpul cursei.

Eu, concurând sub pseudonimul de Udar, ocupam penultima poziţie. Am început concursul precum un pilot profesionist. Dacă nu am fost plătit, politicos, îi lăsam pe toţi cei interesaţi să mă depăşească.

La un moment dat mi s-a arătat un fanion negru şi m-am retras la boxe. A fost o neînţelegere, că fanionul nu-mi era adresat mie, ci celui din spatele meu care comisese o infracţiune. Profitând de ocazie, nu mi-am mai continuat cursa, abandonând. Am putut astfel să-mi dau jos casca şi să-mi deschei costumul pentru a putea respira în voie.

Din greşeală retras la boxe.

Am abandonat.

După cinci minute s-a sfîrşit concursul şi Miţă a ieşit pe locul doi, după un tânăr care concura frecvent aici şi figura într-un clasament al circuitului.

Pe locul doi.

Echipa The Black Shtrimph.

După concurs.

Cele două jumătăţi...

Ale echipei.

Cu staful tehnic.

Impostoarea.

Am făcut o poză cu tot grupul nostru, toţi fiind udaţi de transpiraţie şi nu de şampania curgând din sticle magnum.

După dezechipare ne-am dus acasă şi ne-am culcat.

Copii o vor conduce pe Mihaela mâine dimineaţă la ora 4 la  Aeroportul din San Francisco.

20 Iulie. Aproape zilnic făceam plimbări, pe trotuarele curate, făcute dintr-un beton special, cu un grad de elasticitate mai mare decât al asfaltului şi bordate pe o parte cu un strat de gazon verde, menţinut tot timpul la aceiaşi dimensiune. De multe ori eram singurii pietoni pe o distanţă de mai mulţi kilometri (sau aici, de mai multe mile). Între plimbări mergeam la piscină, astfel că am ajuns să fim aproape la fel de bronzaţi ca şi mexicanii.

Luni, în 20 iulie copiii au hotărât să ne ducă să vizităm un cartier al  San Jose- ului  Santana Row. Cartierul este nou, a fost dat în folosinţă în 2002. Deşi se află la graniţa dinspre nord al oraşului, pare a fi centru său. Are o stradă principală lungă cam de 800 de m (1/2 milă) şi mai multe străduţe care pleacă din aceasta.

Am găsit fără dificultate un loc, într-o imensă parcare subterană, care era şi gratuită. Acolo am lăsat maşina şi ne-am dus pe o terasă.

Aici am luat cafea sau prăjituri, după preferinţă şi apoi am ieşit la plimbare.

Strada principală este foarte folosită la plimbări, mai ales în weekend, când marea de pietoni circulă pe ea aşa cum se circula în anii 1960, pe  Corso  la  Timişoara,  în timpul studenţiei mele. Astăzi nu este weekend, deci nu sunt foarte mulţi  pietoni plimbăreţi  pe ea.

În tot timpul plimbării m-am simţit foarte bine şi numai într-un târziu mi-am dat seama de ce. Cartierul acesta seamănă extraordinar de mult cu un cartier elegant dintr-un oraş european. Specificul american al cartierului este curăţenia, poate puţin exagerată. Ea este întreţinută de o armată de oameni de serviciu, aşezați cam din 50 în 50 de metri.

Parcă am fi undeva în Europa.

Pe stradă trec alene multe maşini europene, BMW,  Mercedes,  Lamborghini,  etc.

Majoritatea magazinelor sunt cu articole de lux, dar şi cele cu articole de largă folosinţă sunt foarte scumpe. Am intrat într-un magazin de menaj, unde un set de cuţite de bucătărie costa 199,99 dolari, cam de cinci ori mai mult decât în restul oraşului. Erau cuţite fabricate în Europa, de către muncitori care aveau mâna stângă legată la spate, cuţite care au fost transportate în America în cabinele de lux ale transatlanticelor. Numai aşa se justifică preţul lor exagerat!

O cratiţă mai mare, similară cu cea cumpărată de noi de la Ranch cu 30 de dolari, costa aici 150.

Cartierul este scump şi la chirii şi la preţurile din restaurante. Există aici şi un  Hotel Valencia, unul din cele mai luxoase nu numai din  San Jose,  ci din  San Francisco Bay Area.

Locuitorii lui  Santana Row  sunt oameni bogaţi şi invidioşii care nu-şi permit să locuiască aici, îi cataloghează pe aceştea drept snobi.

După vreo două ore am plecat din Santana Row,  am mers la un magazin  Cotsco,  de unde am luat o pizza mare, care a fost cina noastră de azi.

Cina.

Pizza...

Pepperoni.

23 Iulie. Dimineaţa, pe la ora 10, Miţă şi Mădălina au plecat în oraş, iar noi ne-am echipat adecvat şi am mers la piscina mare.

Piscina mică...

Văzută de la fereastra dormitorului.

Broscuţele de la intrare.

Echipat pentru plajă.

Cu apartamentul (etaj 2 dreapta).

La piscina mare.

Şi aici flori.

Înot lent.

Numai de plăcere.

Între două...

Intrări în apă.

Am făcut plajă şi am înotat până pe la ora două.

Acasă copiii ne-au spus să nu mâncăm prea mult, că diseară vom merge împreună cu Mihai şi Moni la un restaurant specializat în fripturi.

În jurul orei 7 am ajuns la restaurant şi după ce am dat comanda şi ni s-au adus băuturile, chelnerul ne-a construit din scobitori, solniţă si furculiţe o alcătuire, care datorită centrului foarte jos de greutate, stătea în echilibru.

Alcătuirea care...

Stătea în echilibru.

După un timp Miţă a bătut cu cuţitul în pahar. Nici nu mi-am dat seama că vrea să facă un anunţ. Ne-a spus că dimineaţă a fost cu Mădălina la un doctor, unde a făcut un test de sarcină şi acesta a ieşit pozitiv.

Toţi i-am felicitat, am băut în cinstea evenimentului (mai puţin Mădălina) şi nu am discutat decât despre aceasta în cele aproape două ore cât am stat în restaurant.

S-a anunţat vestea.

Felicitări!

A la votre!

Eroina momentului...

Împreună cu eroul.

Unchiul şi mătuşa.

Bunicii mari.

După  conzumaţie  am hotărât să mergem, cu toţii, acasă şi să transmitem vestea mai departe în România, unde se făcuse ora 7 dimineaţa.

Anunţăm...

Telefonic...

România.

Primul telefon l-am dat familiei Mudure care erau de aproape o săptămână ajunşi la  Cluj.

Am trezit-o pe Mihaela, ne-a spus că Mircea plecase la serviciu şi deşi este o femeie puternică şi raţională, s-a distins prin telefon marea emoţie de care era cuprinsă la auzul veştii.

L-au sunat apoi pe Mircea pe celular, care le-a răspuns că este în maşină.

I-au cerut să tragă pe dreapta şi i-au transmis vestea. Mircea are o fire comunicativă şi directă, veselia lui a fost mai zgomotoasă şi a zis că regretă că nu este şi el aici, să fi primit vestea direct prin viu grai.

Am sunat-o după aceea pe bunica de la  Oradea  şi pe cea de la  Sebiş  şi evident că amândouă s-au bucurat şi ele.

Eu m-am sacrificat şi am băut un whisky, închinând cu viitorul tătic, în cinstea nepotului.

Unchiul şi mătuşa, aici de faţă, nu au putut închina. Cu răcoritoare nu se închină!

Înainte de culcare i-am mai urat (a câta oară?) Mădălinei să-şi ducă cu bine sarcina până la capăt!

24 Iulie. Astăzi vom merge să vizităm Observatorul Astronomic Lick  situat pe un munte din împrejurimile  San Jose-ului.

Am plecat împreună cu Mihai şi Mădălina pe la prânz, întâi la  Cotsco, să luăm benzină şi să facem cumpărături, iar apoi spre Muntele Hamilton,  la est de  Santa Clara.

La Cotsco.

Alimentaţie variată.

Cumpărăturile de deasupra.

James Lick  a fost un om întreprinzător care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a făcut în  San Francisco o avere de câteva milioane de dolari.

Pentru a rămâne o amintire despre el după moartea sa, prietenii l-au sfătuit să finanţeze construirea unui obiectiv cultural sau ştiinţific. Tot ei au propus ca acesta să fie un observator astronomic. Lick a fost de acord şi a spus că va începe construcţia pe un teren al său din centrul  San Francisco-lui. Prietenii l-au lămurit că într-un oraş cu aproape 200 de zile cu ceaţă pe an, un observator astronomic ar avea un randament foarte mic. Atunci Lick a propus ca observatorul să fie amplasat pe dealul din depărtare care se vede de la fereastra dormitorului său. Acesta era Muntele Hamilton,  înalt de aproape 1400m.

Lick a pus la dispoziţie suma de 700000 de dolari, o sumă uriaşă pentru anii 1870, dar cu condiţia ca municipalitatea să construiască drumul de acces.

În trei ani drumul a fost construit, a fost un drum cu foarte multe serpentine, pentru ca panta maximă să nu depăşească 6%, astfel ca să poată fi utilizaţi caii de tracţiune.

Noi am urcat pe acelaşi drum, doar că între timp, acesta a fost asfaltat.

Din parcarea observatorului era o privelişte impresionantă, asupra Văii Siliconului,  adică asupra lui  San Jose  şi a împrejurimilor sale.

Pe Muntele Hamilton...

La Observatorul Astronomic Lick.

Se vede întreaga ...

Vale a Siliconului.

Turiştii aflaţi acolo am fost introduşi în sala lunetei şi o ghidă a prezentat pe scurt istoria acestui obiectiv.

 Construcţia observatorului a început în 1876, cu un an înainte de moartea lui Lick.

Luneta de 36 de inci.

Luneta, cea mai mare din lume atunci, cu un diametru de 36 de inci (0,9m) a fost dată în funcţie în 1888. Este diametrul maxim al unei lentile de randament, deoarece la diametre mai mari, lentila face să apară aberaţiile de sfericitate şi observaţiile astronomice vor fi eronate.

Lentila lunetei a fost şlefuită la Paris. Adusă aici s-a constatat că ceva nu se potriveşte. A trebuit să fie trimisă din nou la  Paris, s-a remediat şi abia în anul menţionat mai sus observatorul a devenit funcţional.

La inaugurare, rămăşiţele pământeşti ale lui James Lick au fost depuse la fundaţia observatorului, care a fost primul observator astronomic montan din lume. El a devenit proprietatea  Universităţii din California cu sediul,  bineînţeles,  în San Francisco.

Locul ales de  Lick  s-a dovedit foarte bun, existând aici peste 330 de nopţi senine pe an.

Pe coridor.

Mormantul lui Hamilton.

Şoseaua cu serpentine.

Cupola.

În anii 1970, datorită dezvoltării oraşului San Jose  şi a puternicei sale iluminări nocturne, cercetările astronomice de la Lick au fost perturbate de poluarea luminoasă apărută. S-a pus chiar problema mutării observatorului în zona Monterey,  dar nu s-a putut efectua din lipsă de fonduri.  Municipalitatea din San Jose  a rezolvat problema în 1980, de când pentru iluminatul stradal în oraş se folosesc numai lămpi cu vapori de sodiu, a căror lumină galbenă nu mai deranjează observaţiile astronomice de pe  Muntele Hamilton.

Aici la 1400 de metri nu mai bătea plăcuta briză din  San Jose şi ca urmare era o căldură uscată, destul de greu de suportat.

După ce am vizitat cupola lunetei  şi împrejurimile imediate, am hotărât să mergem să vizităm şi  cupola noului telescop  a cărui oglindă are diametrul de 120 de inci (3 m). Aceasta era situată la vreo 500 m de vechea cupolă. Drumul pietonal ditre ele este străjuit de măslini, destul de mari dar tineri, care nu fac încă fructe.

Spre telescopul...

De 120 de inci.

Ziua la cupola telescopului nu se află personal, dar turiştii pot intra pe hol unde este o expoziţie cu istoricul telescopului care, am aflat că, are o greutate de 275 de tone.

Holul cupolei telescopului.

Am coborât aceaşi drum plin de serpentine şi am ajuns acasă în jurul orei 7 seara.

Ne-am schimbat şi Betty a plecat înainte la piscina mare, să ocupe un loc, unde împreună cu Mihai şi Moni vom face un  barbeque.

Când am ajuns şi noi cu ustensilele, locul era deja ocupat de Betty, dar nu era aglomeraţie şi din cele 4 grătare existente numai încă unul se mai folosea.

Am făcut mici, frigărui şi friptură de pui la grătar în timp ce copiii făceau baie. Au sosit şi Ami cu Nicu, doi foşti colegi de liceu de-ai lui Mihai de la Cluj.

După apusul soarelui atmosfera s-a răcit brusc şi a început să fie un frig mai tare decât altă dată.

După terminarea mâncatului am fost nevoit să merg acasă să mă încălzesc. Nu după mult timp au sosit şi restul trupei la noi,  goniţi de acelaşi frig californian nocturn .

Am văzut un film titrat în româneşte de pe un DVD şi după plecarea musafirilor ne-am culcat.

27 Iulie. Astăzi vom vizita numai noi doi orăşelul  Mountain View.  Pentru aceasta trebuie să luăm tramvaiul din staţia  Tasman.

După ce am luat biletele de la automat a trebuit să aşteptăm mai mult de o jumătate de oră să vină tramvaiul potrivit. Biletele fiind valabile numai 2 ore, aşteptarea s-a făcut din timpul plătit de noi.

Drumul cu tramvaiul a durat destul de mult, aproape 45 de minute şi am coborât la staţia finală de unde începe strada principală cu numele de  Castro. 

Numele oraşului vine de la faptul că el oferă o splendidă vedere asupra Munţilor Santa Cruz,  dincolo de care este  Pacificul.

Mountain View  este situat tocmai în mijlocul  Văii Siliconului  şi aici se află sediul a mai multor firme de renume mondial din domeniul calculatoarelor. Amintesc dintre ele sediile pentru  Google, Fundaţia Mazilla, MSN,  Hotmail  şi nu în ultimul rând un Centru de Cercetări al NASA. 

Mihai, cumnatul lui Miţă, lucrează aici la  Google  şi zilnic face până la locul de muncă 15-20 de minute.

Noi am luat-o pe  Castro Street  care ca şi  Santana Row,  pare a fi o stradă dintr-un oraş european.

Plimbare...

Prin...

Orăşelul...

Mountain View.

Unul după altul sunt înşirate restaurante cu bucătării ale diferitelor popoare: mexicană, chinezeasă, coreană, italiană, japoneză şi bineînţeles, indiană.

Dacă aţi mai citit din însemnările mele dinainte, ştiţi care este părerea mea despre cafea şi despre băutorii acestei licori diabolice.

Nevastă-mea a trebuit neapărat să bea aici o cafea, nu cumva să păţească ce i-a urat retroactiv  Marius  Chicoş  Rostoganu  mamei unui elev de-al său când discutau despre  cometă.

Am luat, pe terasa unui restaurant italian, o cafea şi o coca-cola şi astfel timpul de valabilitate a biletelor de tramvai a expirat.

Ne-am întors din nou în staţia de tramvai şi am făcut drumul înapoi până în staţia Tasman  de unde am mers acasă pe jos.

După siestă am ieşit la o plimbare prin împrejurimi, dar plecând din spatele complexului, de pe strada Zanger  şi parcurgând un traseu dreptunghiular am revenit acasă pe  Pamilla Drive.

Pe strada Zanger.

Singuri pe trotuare.

Staţia Baypointe.

Un sediu al Universităţii Phoenix din Arizona.

În timpul plimbării noastre Mădă a făcut o prăjitură cu ciocolată şi alune, care avea un aspect foarte promiţător.

Prăjitura..

Cu ciocolată şi alune.

Imagini...

De la...

Balcon.

Seara am avut o cină festivă, sărbătorind din nou evenimentul anunţat cu câteva zile în urmă.

Ne sacrificăm...

La nevoie...

Şi cu şampanie.

Mădă însă...

Numai cu apă.

 Deşi era destul de dulce am mâncat o felie din prăjitură şi după şampanie şi a mers foarte bine. În tinereţe cred că n-am mai mâncat prăjituri timp de aproape un sfert de secol (între 16 şi 40 de ani).

După cină ne-am uitat la televizor şi apoi ne-am culcat.

31 Iulie. În zilele trecute am urmat, în general, programul de plimbare şi piscină.

Miercuri femeile au fost la cumpărături şi după vreo 5 ore de căutări a reuşit şi Betty, ghidată de Mădălina, să-şi găsească nişte haine pe măsură. Marfă există extraordinar de multă, dar majoritatea mărimilor sunt pentru tinerele.

Betty...

A reuşit...

Să facă...

Cumpărături.

Astăzi, Mihai şi-a luat liber ziua de vineri şi ne vom duce la Santa Cruz, o staţiune balneară pe ţărmul  Pacificului.  Mădălina nu poate veni pentru că are de lucru.

Am plecat pe la ora 11 şi am mers pe autostradă până în  Saratoga.

De aici am luat-o pe un drum foarte drăguţ, destul de îngust, foarte bine întreţinut şi marcat, care pe o distanţă cam de 40 de km trecea printr-o pădure destul de tânără de sequoia. Spun destul de tânără, pentru că arborii ei, foarte înalţi, aveau numai 100 - 150 de ani. Drumul trecea prin câteva mici aşezări montane, cu magazin, şcoală, benzinărie şi biserică fiecare. În unul din aceste sate am văzut şi o biserică ortodoxă, cred că rusească.

La început am urcat destul de mult, am ajuns la o altitudine de aproape 900 de metri şi apoi am coborât, în final la nivelul mării.

Drumul prin pădure...

Spre Santa Cruz.

Drumul acesta pitoresc ne-a adus până la marginea staţiunii. Pe tabla pe care ne ura  bun venit, scria că oraşul are 55000 de locuitori.

Am mers în zona turistică de pe ţărmul  Pacificului  şi am parcat maşina pe o străduţă în pantă. Aici se simţea atmosfera de vacanţă mult mai mult decât pe domeniul  Hotelului Ritz Carlton  din  Half Moon Bay. 

Plaja era plină de o grămadă de oameni care stăteau la soare sau jucau volei. Foarte puţini erau în apă, cu parapante viu colorate sau cu scândura de surf, dar aceştia erau protejaţi de costume speciale, împotriva apei reci.

Plaja şi oceanul.

Trece o locomotivă.

Hot dogul.

Am hotărât să ne plimbăm pe un promotoriu vopsit în alb, lat de aproape 20 de metri, care intra în ocean aproximativ un kilometru. A putut fi construit pentru că apa este destul de mică aici.

Am admirat picajul vertical al pelicanilor ieşiţi la vînătoare, probabil asupra vreunui banc de peşti, pentru că rateurile erau foarte puţine.

Promotoriul era susţinut de nişte stâlpi uriaşi de lemn, avea o parcare pe întreaga sa lungime şi deasemenea multe restaurante şi buticuri.

Pe Promotoriul Alb.

Lei de mare pe ambarcaţiune.

Spre capătul dinspre larg, la picioarele stâlpilor era paradisul leilor de mare. Numărul lor era de ordinul sutelor şi leneveau la soare pe pontoane special construite pentru ei. Era cu desăvârşire interzis să fie hrăniţi de către turişti. Erau foarte curajoşi, nu se temeau de oameni şi dădeau impresia că ei erau aceia care ne tolerează pe noi pe teritoriul lor. Femelele erau ceva mai mici, dar existau şi masculi în greutate de o jumătate de tonă.

Foci...

Din specia Lei de Mare.

Scara...

Spre habitatul...

Focilor.

Iahtul Chardonnay.

Care plimbă turiştii.

Pe pontoane.

La plecare, înspre ieşirea de pe promotoriu am văzut un pelican care stătea în parcare lângă un  Porsche  mai vechi. Nici măcar nu s-a sinchisit de noi, care era să-l călcăm pe labe.

Pelicanul.

Am trecut pe lângă un parc de distracţii situat foarte aproape de plajă şi ne-am dus apoi la maşină, cu care ne-am întors la  San Jose,  tot prin pitorescul drum din pădurea de sequoia.

Parcul de distracţii.

Reveniţi la maşină.

Acasă Mădălina ne-a aşteptat cu cina gata caldă.

2 August. Astăzi dimineaţa Mitză şi Mădălina s-au dus la un film cu  Hary Poter  şi noi am rămas acasă să ne petrecem dimineaţa de duminică la televizor şi la calculator. Urmează să mergem după masă în  Peninsula Monterey, situată la  Pacific, mai la sud-vest de  San Jose.

Peninsula Monterey cuprinde oraşele Monterey, Carmel şi Pacific Grove. 

Monterey  a fost fondat de spanioli în 1777 şi a fost mult timp capitala Californiei spaniole şi apoi mexicane, până în 1849. Aici s-a dat în 1846 o bătălie între armatele americană şi mexicană şi în urma victoriei americanilor  California  este pretinsă de americani.

Pacific Grove  a fost fondat la o sută de ani după  Monterey  şi la sfârşitul secolului al XIX-lea a devenit un paradis al artiştilor, în special scriitori şi pictori. Aici a locuit mai mulţi ani  John Steinbeck  şi la câteva mile mai înspre continent se află ale sale  Păşuni ale Raiului  (The Pastures of Heaven).

Carmel  şi-a luat numele de la valea care pleacă de la ocean spre munţii dinspre est şi a apărut la începutul secolului trecut, devenind şi el un loc al artiştilor, mai ales după  Cutremurul din 1906 din San Francisco.

La sfârşitul secolului al XIX-lea se dezvoltă în peninsulă o puternică industrie a pescuitului şi a conservării peştelui. După 50 de ani de exploatare neraţională a fondului piscicol, această industrie a falimentat şi a fost necesar ca după războiul al II-lea mondial să apară reguli severe de protecţie a faunei marine.

Astăzi principala industrie din zonă este turismul, apărând aici numeroase hoteluri de toate categoriile, unele dintre ele mândrindu-se că i-au avut clienţi pe  mai mulţi preşedinţi ai Statelor Unite  şi  pe mari actori de la Holliwood,  altele, care aduc cel mai mare profit, având clienţi oameni obişnuiţi, care plătesc preţuri accesibile. Aceştea sunt foarte mulţi şi duc prosperitate hotelurilor pomenite mai sus. Peninsula are 50000 de locuitori care au venituri mai mari decât cei din alte zone ale SUA.

Noi am plecat spre Monterey  destul de târziu şi fiind departe, am ajuns în jurul orei cinci şi jumătate la  Carmel.  Pe plajă se mai afla o numeroasă populaţie, dar toţi erau îmbrăcaţi destul de gros, din cauza vântului suficient de rece. Baie în ocean nu se făcea, doar câţiva surfişti, îmbrăcaţi în costumele lor speciale de cauciuc încercau să călărească valurile. Nisipul plajei era extraordinar de fin şi de alb, parcă era gris.

Pe plaja de la Carmel.

Nisipul alb.

După o cură de aerosoli, inspirând  aerul sărat al mării  (dintr-un cântec al Margaretei Pâslaru), am ieşit de la plajă prin staţiune.

Ca în orice oraş turistic erau aici foarte multe restaurante, cafenele şi magazine cu obiecte de artizanat. Am intrat în mai multe astfel de magazine, am cumpărat mici suveniruri, precum şi o ilustrată pe care am trimis-o în  Franţa Jaqueline-ei.

Prin Carmel.

Ilustrata...

Pentru Jaqueline.

Intr-o cafenea, în timp ce populaţia se otrăvea cu acest drog uşor (legal încă) numit  cafea,  eu am mâncat o plăcintă umplută cu carne de pasăre zburătoare ( cred că mierlă). Plăcinta a fost bună, condimentele umpluturii fiind foarte bine alese şi proporţionate şi sunt convins că ar fi fost la fel de bună şi dacă carnea ar fi fost de cioară sau de altă pasăre răpitoare.

Mihai a propus să ne întoarcem pe şoseaua de coastă până la  Santa Cruz  şi de acolo să revenim în  San Jose,  tot pe drumul care trece prin pădurea de sequoia pe unde am mai fost vineri fără Mădălina. Bineînţeles că am fost de acord şi nu am regretat.

Am trecut prin  Salinas,  oraşul unde se alfă urna funerară cu cenuşa lui  John Steinback  într-un mausoleu al familiei. În oraş şi în împrejurimile sale s-a petrecut acţiunea mai multor opere ale scriitorului, inclusiv al romanului La est de Eden considerat de mulţi capodopera sa (mai bun decât Fructele Mâniei).

Drumul, pe unele porţiuni era autostradă şi pe altele numai drum naţional cu câte o bandă pe sens, dar aproape pe tot parcursul său se vedea  Pacificul  în stânga.

Am oprit într-un loc unde un fermier din împrejurimi avea o mare tarabă şi se puteau cumpăra legume şi fructe. Marfa era aleasă de client, pusă în pungi şi plătită la casă, ca într-un supermarket. Spre deosebire de acesta marfa era foarte proaspătă, culeasă de curând şi cu preţul la jumătate decât cel din supermarchet. Am cumpărat cireşe, căpşuni, roşii şi alte produse care la noi acum ar fi extra-sezon. Copiii au spus că păcat că respectivul loc este destul de departe de  San Jose,  dar l-au reţinut şi când vor mai fi în zonă se vor mai opri aici pentru cumpărături.

Cum timpul trecea şi se însera, am prins, cu  Pacificul  în stânga, în câteva locuri nişte splendide apusuri de soare, pe care fiind în mersul maşinii le-am văzut în diferite faze. Fiind senin la orizont, soarele din ce în ce mai roşu se scufunda în ocean.

Apus...

De soare.

La Pacific.

Odată cu amurgul am ajuns în  Santa Cruz  şi timp de un ceas am traversat noaptea pădurea de sequoia.

La capătul ei, în  Saratoga  am oprit la un restaurant mexican unde am mâncat câte un  burito,  adică un fel de clătită în care se pune o umplutură de carne, de brânză, orez, legume şi tot felul de murături pe care şi le alege clientul, apoi diferite sortimente de ardei iuţi, pe care tot clientul şi le alege. Toată alcătuirea se încălzeşte şi apoi se mănâncă din mână. Probabil alegerea mea, de nepriceput, nu a fost cea mai fericită, pentru că al meu  burito  nu a fost ceva grozav. Mult mai mult mi-au plăcut dintre mâncărurile mexicane  enchelade - le. Să lămurim lucrurile: a fost bun, dar nu cum m-am aşteptat.

Din  Saratoga  am mers direct la San Jose  şi ne-am petrecut restul serii la televizor.

8 August. În cursul săptămânii programul nostru a fost cel obişnuit: plimbări prin  San Jose  şi baie la piscină. Betty şi Mădălina au mai fost în două zile la cumpărături.

Rezultate ale cumpărăturilor.

Sâmbătă 8 August am mers toţi patru să facem o drumeţie printr-o pădure în parcul  Alum Rock.

Alum Rock Parck  a fost fondat în 1872 şi a fost primul parc municipal din  California.  Este o rezervaţie naturală, se află într-un canion şi are o suprafaţă cu aria de 3 km pătraţi. Parcul oferă 21 de kilometri de trasee de plimbare, pe jos, cu bicicleta, cu calul şi alpiniştii încercaţi pot face ascensiuni. Fiecare tip de traseu este de sine stătător, neintersectându-se cu vreun traseu de alt tip. În parc se mai află zone de picnic, terenuri de joacă şi terenuri sportive.

Traseele trec prin pădure, unde se află numeroase specii de ferigi şi copaci bătrâni precum stejarii,  dafinii de California  (care emană un miros plăcut),  arţarii şi paltinii albi.

Există în pădure multe specii de păsări mari, ca vulturul turcesc, uliul, eretele, curcanul, egreta mare şi  prepeliţa de California.

Sunt şi numeroase familii de căprioare, fiecare cu cerbul lor, pisici sălbatice şi în ultimul timp au început să se înmulţească râşii. Pentru securitatea lor, turiştii sunt sfătuiţi să nu se abată de la trasee.

Alun Rock  înseamnă roca din care se extrage alaunul. Acesta este un sulfat de aluminiu în combinaţie cu hidroxidul de potasiu. Alaunul se folosea înainte în cosmetică şi eu personal, pe la începutul anilor 60 foloseam bastonaşe din alaun pentru oprirea sângerării după tăieturile din urma barbieritului. Alaunul fiind astringent se foloseşte în produsele de machiaj ale actorilor, precum şi în prepararea produselor after shave.

Am ajuns la intrarea în parc pe la ora trei şi jumătate după un drum care a durat aproape o oră.

Parcarea...

De la intrare.

Am ales un traseu accesibil, de-a lungul unui pârâu. Din cauza secetei prelungite ( de aproape 2 luni de când am venit noi nu a plouat niciodată), copacii aveau frunzele colorate ca şi toamna.

În jurul nostru am întâlnit foarte multe veveriţe mici şi negre, care nici măcar nu ne băgau în seamă. Erau obişnuite cu oamenii şi înseamnă că aceştia nu le-au făcut niciodată rău.

Chiar pe malul pârâului am întâlnit o familie formată din trei căprioare şi un cerb, de care ne-am apropiat cu grijă, ca să le putem fotografia. Nici acestea nu ne-au băgat în seamă, mâncând mai departe din frunzele unor arbuşti de pe mal.

Căprioare.

Ca să nu o supunem pe Mădălina la eforturi, plimbarea a durat numai un ceas.

La plecare am aflat după orar că parcul este deschis de la ora 8 dimineaţa până la o jumătate de oră după apusul soarelui.

Există câţiva rezidenţi permanenţi ale căror proprietăţi se află în vecinătatea parcului. Aceştia pot ajunge la ei acasă cu maşina pe un drum care pleacă chiar din parcare şi care este închis cu o poartă de fier. Rezidenţii pot deschide poarta cu ajutorul unui cod. Celorlalte maşini, precum şi câinilor accesul în parc le este interzis.

Am revenit în  San Jose  trecând pe la  Ranch,  de unde am cumpărat carne de pui pentru friptură.

Chiar în seara asta Betty a făcut respectiva friptură. De fapt a pregătit-o, a pus-o la cuptor şi emanând un plăcut miros, s-a făcut ea singură.

9 August. Dimineaţa am început să ne selecţionăm bagajele, să le punem în genţile de călătorie şi să le cântărim. Evident că depăşeau greutatea permisă. Am continuat cu selecţia şi am ajuns într-un târziu la o greutate acceptabilă. Nu ne era frică de compania transatlantică,  British-Airways, deoarece aceasta nu face caz dacă bagajul depăşeşte 1-2 kg, ci de  Wizz Air,  care se leagă şi de o depăşire cu 200 de grame.

După ce am luat masa de prânz, noi doi şi Mihai am plecat să facem o călătorie pe Coasta Pacificului  de la  Half Moon Bay înspre sud până unde o să ajungem în timp util.

Am mers pe  Autostrada 101 până aproape de  Aeroportul SF,  de unde vom zbura mâine, şi am luat-o apoi pe drumul naţional care traversează munţii înspre ocean.

Am oprit într-o parcare cu menţiunea  perspective  care înseamnă că priveliştea de acolo merită să fie văzută.

Spre Half Moon Bay.

După ce ne-am reintegrat în trafic, pe banda noastră s-a creat un ambuteiaj, astfel că am făcut 500 de metri în mai mult de o jumătate de oră.

Când s-a creat situaţia favorabilă, Mihai a trecut pe banda de sens contrar şi a luat-o apoi pe un drum forestier, foarte îngust şi foarte abrupt care ieşea la ocean. În multe locuri, dacă se întâlneau două maşini, acestea nu puteau trece una pe lângă alta. Norocul nostru a fost că din sens contrar urcau numai motociclişti. Cred că diferenţa de altitudine între punctul în care am intrat noi pe drum şi capătul lui de pe coastă, era de vreo 800 m.

Am ajuns la  Pacific  undeva mai la sud de Half Moon Bay  şi în prima parcare de pe ţărm am oprit şi am mai făcut poze cu oceanul.

Din nou Pacificul.

Ţărm erodat.

Frunze mirositoare.

Am mai repetat operaţiunea de câteva ori şi când am prins un loc unde se putea ajunge cu maşina pe plajă, am mers acolo.

Erau destul de mulţi care stăteau la soare, respirau aerul bogat în aerosoli şi admirau valurile care veneau până în apropierea lor. Baie evident că nu făcea nimeni, din cauza pe care am mai pomenit-o: curenţii reci din zonă menţin apa în toiul verii la cel mult 12 gr C.

Ne-am dat jos pantofii şi am intrat în apa Pacificului  până ceva mai sus de glezne. Chiar şi pentru picioare era rece! Îmi pare rău că nu am ajuns în zona  Los Angeles-ului unde am fi putut face şi baie în  Pacific.

O privelişte...

Măreaţă.

Este...

Rece...

Şi pentru picioare.

Alt ţărm erodat.

Am ajuns la concluzia că în zona aceasta a oceanului, întreg ţărmul este supus unui proces continuu de eroziune, apa luând din ce în ce mai mult locul pământului. Parcă am învăţat la geografia fizică   (clasa a VIII-a, pentru mine prima de liceu), că acest lucru se întâmplă malurilor vestice ale mărilor, oceanelor şi chiar ale râurilor, din cauza mişcării de rotaţie a Pământului. Omul mai încearcă, măcar, să mai amâne acest proces, reuşeşte uneori să-l şi încetinească, dar nu-l poate opri definitiv. Chiar şi şoseaua de coastă A1,  pe care ne aflam, este zdravăn consolidată în anumite puncte atinse de eroziunea pomenită mai sus.

Cu oceanul în partea dreaptă, de astă dată, ne-am tot dus spre sud, pe şoseaua de costă, până în apropiere de Santa Cruz. De aici am ajuns la o autostradă şi ne-am întors la  San Jose  fără să mai trecem prin pădurea de sequoia.

Am mers la un magazin deschis non - stop şi am cumpărat pâine, pentru că azi îi avem invitaţi la cină pe Mihai şi Moni.

Nu mult timp după ce am ajuns acasă au sosit musafirii şi ne-am înfruptat din friptura gătită cu o seară înainte.

Friptura.

Clătite cu umplutură picantă.

Am mai discutat după masă şi în final ne-am luat rămas bun de la tânăra familie Mudure , până la următoarea revedere care poate fi în  America  sau în  România.

Ceva mai târziu ne-am culcat şi am dormit ultima noapte în  America  anului 2009.

10 August. După ce ne-am sculat şi am luat micul dejun am trecut la împachetare. A trebuit să renunţăm la a aduce cu noi unele lucruri, considerate nesemnificative şi în final am ajuns la o greutate a valizei de 20 kg.

Pe la ora 1 PM am plecat spre aeroport pentru a fi acolo cu trei ore înaintea zborului. Am ajuns bine, am făcut checkin-ul, unde am văzut că valiza principală depăşeşte greutatea cu 200 g.

Ne-am dus toţi patru la o cofetărie din incinta aeroportului. Fiind în  San Francisco, din nou a trebuit făcută comanda la casă şi un fanion cu numărul comenzii l-am aşezat pe masă. Chelnerul a ştiut unde să vină şi în timp ce  consumam noi am mai discutat despre ultimele chestiuni de care ne-am adus aminte.

Când a trebuit să mergem înăuntru pentru controlul de frontieră, ne-am despărţit de copii, urmând să ne revedem în  România  în luna octombrie.

Controlul de frontieră nu a ridicat nicio problemă, am intrat în incinta aeroportului, am fost prin câteva magazine şi am mai luat câteva cadouri pentru cei de acasă.

Aeroprtul din...

San...

Francisco.

Cadouri.

Pe la ora 4 a început îmbarcarea, de astă dată prin tunelul lipit de avion, care era tot un Boeing 747  şi ne-am ocupat locurile care acum erau unul în spatele celuilalt. Nu am avut posibilitatea să le schimbăm şi am rămas aşa: eu în faţă, la marginea culoarului şi Betty în spatele meu.

Am văzut câteva filme pe monitorul încastrat în spatele scaunului din faţa mea, alternativ cu harta care indica poziţia avionului. Am mâncat de două ori, solicitând de fiecare dată câte un whisky ca aperitiv şi un vin ca digestivo.

Spre deosebire de sosire, acum cele 10 ore au trecut foarte repede, deşi nu am dormit niciun minut.