Playa del Ingles 2006

Oraş: Playa del Ingles
Coordonate Geografice: 27g45m24s N  15g34m43s V
Ţara: Spania (Insulele Canare)
Populaţie: 7500 locuitori
Data Sejur: 28 Iunie-5 Iulie 2006
Locuinţă: Hotel Koka

28 Iunie.  Când am sosit la  Amsterdam, în data de 23, în cutia poştală am găsit, într-o scrisoare de la agenţia  D-Tours,  biletele de avion şi vouchere-le pentru vacanţa în  Canare,  comandată în aprilie şi plătită în mai, prin internet. Zborul spre Gran Canaria era în 28 iunie (asta ştiam) la ora 5 dimineaţa, bineînţeles de pe Schiphol.

Aşa că, la data susmenţionată, la ora 3 30 eram în aeroport. Am predat bagajele şi în drum spre poarta de plecare, ne-am dus la un magazin Duty-Free, de unde i-am cumpărat un cadou lui Mihai. Ne-am aşezat apoi într-o cafenea şi am băut o cafea foare mică, foarte tare, foarte amară, foarte bună şi foarte scumpă.

Am mers apoi la poarta noastră şi cu o jumătate de oră înaintea zborului ne-am îmbarcat. Pe la ora cinci s-a făcut ziuă şi după ce am decolat, mult timp s-a văzut pământul, apoi marea, după care au apărut norii.

De cu noapte...

Pe Aeroportul Schiphol.

Aripa Boeing-ului 737

Printre nori.

Deasupra mării.

În avion s-au dat mai multe filme plictisitoare cu Mister Bean, în timp ce însoţitoarele de bord, umblau cu căruciorul pe culoar, încercând să vândă mărfurile companiei Transavia. Încet, încet, cele patru ore de zbor au trecut şi la ora 8 (Canarele sunt după GMT) am început aterizarea.

S-a văzut întâi Oceanul Atlantic, apoi mai multe mori de vânt, o autostradă aglomerată şi nişte instalaţii din aeroport. Aterizarea a fost de nota 10, după care am coborât şi ne-am dus să recuperăm bagajele.

Aterizăm pe aeroportul din...

Las Palmas de Gran Canaria.

Am aterizat pe aeroportul Las Palmas de Gran Canaria.

In Arhipelagul Canarelor există şapte insule mai mari, toate de origine vulcanică. Cea mai veche este  Tenerife care are cam o sută de milioane de ani, iar cea mai tânăra La Palma de numai douăzeci de milioane de ani. Insulele au fost stăpânite pe rând de arabi, de vichingi, de portughezi şi din secolul al XV-lea de Regatul Castiliei. Castilienii au văzut la venirea pe insule foarte mulţi câini de mare (o specie de foci), şi astfel cuvântul  canis  a fost cel de la care insulele şi-au primit numele.

Astăzi ele formează Comunitatea Autonomă a Insulelor Canare, sunt două provincii ale Regatului Spaniei, cu capitalele în Las Palmas de Gran Canaria  şi în  Santa Cruz de Tenerife.

În  Insulele Canare  se înregistrează cea mai mare densitate a populaţiei din  Spania. Cel mai mare oraş al arhipelagului este Las Palmas de Gran Canaria care are 355000 de locuitori.

După recuperarea bagajelor am luat legătura cu reprezentantul agenţiei  D-Tours,  care ne-a indicat autobuzul care ne va duce la hotelul nostru situat în staţiunea  Playa del Inglés  aflată cam la 50 km de aeroport. Când au fost îmbarcaţi toţi pasagerii, reprezentantul a urcat şi el şi pe drum a început să ne spună, în olandeză fireşte, ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem ca sejurul nostru să fie perfect. Evident că nu am înţeles nimic.

Autobusul D-Tours...

Ne duce spre Playa del Ingles

Privit din autobuz, peisajul era de vis. O lumină puternică, foarte multe plante cu flori viu colorate, o autostradă bine întreţinută şi multe piscuri abrupte roşii sau negre, după tipul rocilor vulcanice din care erau constituite. Majoritatea piscurilor erau acoperite până la mari înălţimi, cu căsuţe albe şi cochete.

Autobuzul şi-a depus la diferite hoteluri turiştii şi în jur de ora nouă am coborât şi noi la hotelul  Koka,  un hotel de apartamente cu trei corpuri, corpul principal având zece etaje.

Hotelul Koka.

Recepţionerul ne-a indicat locul unde să depozităm bagajele, cazarea urmând să se facă la ora 12. Am ieşit în stradă şi am urmat grupurile de oameni îmbrăcaţi neprotocolar, până am ajuns la o plajă.

Aici am intrat într-un restaurant italian, Ciao-Ciao, unde am ocupat o masă la umbră şi am comandat, eu o “pizza romana”, având în vedere că Transavia nu ne-a dat mâncare la bord şi Betty o îngheţată “amaretto” imensă. Era foarte plăcut la umbră şi am stat acolo destul de mult, până s-a apropiat ora cazării.

La restaurantul italian...

Ciao-Ciao.

Ingheţata Amaretto.

O mică furtună de nisip.

În drum spre hotel am intrat într-un “supermercado” şi am văzut ce preţuri mari au canarienii, mai ales la produsele alimentare, mult mai mari decât cele din Olanda sau decât cele de anul trecut din  Elveţia. Preţurile din “Spania peninsulară”, unde am fost acum doi ani, erau minuscule faţă de acestea.

Am fost cazaţi la apartamentul 2109 (corpul 2, etaj 1, camera 9), la acelaşi nivel cu recepţia. Apartamentul avea un coridor, un dormitor, o cameră de zi, o bucătărie, o baie şi o terasă de pe care se vedea un pâlc de palmieri, piscina hotelului şi ceva mai departe  Atlanticul.

Coridorul.

Baia.

Camera de zi.

Bucătăria.

Terasa.

Dormitorul.

Pe terasă.

Palmierii, piscina şi Atlanticul.

Noroc!

În camera de zi era un televizor cu taxă: pentru un euro puteai vedea o oră de emisiune, pentru doi, trei ore şi pentru patru, 24 de ore.

Bucătăria avea o plită şi un cuptor, ambele electrice şi de mare randament şi mai avea un frigider care nu era plin de zăpadă, ca în alte locaţii. Apartamentul nu era dotat cu aer condiţionat, dar aveam să constatăm că nici nu era nevoie. Conform unei reclame, eram în “ţinutul primăverii veşnice”; din mai până în octombrie temperatura variind ziua între 23 şi 26 de grade, iar noaptea între 18 şi 21 de grade. În cele mai reci nopţi din decmbrie temperatura ajunge la 16 grade.

Ne-am preparat un prânz frugal şi am hotărât să ne odihnim puţin, pentru că noaptea precedentă a fost foarte scurtă.

Proaspeţi şi refăcuţi, pe la ora 16 30 eram deja pe plajă, cu picoarele în  Atlantic. Prima impresie a fost că apa e rece, dar încet, încet, ne-am obişnuit cu ea şi în final am constatat că era mai caldă decât apa  Mării Negre.  Am intrat în apă, printre valuri de mărime potrivită şi efectiv nu-mi venea să ies afară. Până şi Betty a reuşit să stea o jumătate de oră în apă până la genunchi!

Primul contact...

Cu Atlanticul.

Care este din ce în ce...

Mai cald.

În apă...

De la glezne...

Până la genunchi.

Am intrat de mai multe ori în apă şi după ora şase plaja a început să se golească. Betty a venit şi mi-a spus că un imbecil (având în vedere că era campoinatul mondial de fotbal şi fiecare degenerat ca el se credea câte un mare fotbalist), care fugea cu mingea la picior şi dribla lumea de pe plajă, a lovit-o cu mingea. Eu m-am apucat să scandez lozinci la adresa lui şi mai ales la adresa mamei lui. Cu toate că individul nu ştia româneşte, sunt convins că a înţeles ce i-am spus pentru că repede s-a făcut nevăzut. Imediat după aceasta, un cuplu tânăr ne contactează şi ne întreabă dacă suntem români. Era o familie care lucrau în  Spania  la Salamanca. Ambii absolviseră în  Cluj  facultăţile de fizică, respectiv de educaţie fizică şi se numeau Raluca şi Marius. Am constatat că aveam cunoştinţe comune; doi din foştii noştri colegi i-au fost profesori Ralucăi la facultate. Discutând despre una şi despre alta, am hotărât să mergem la o bere undeva în împrejurimi.

Am mers la un restaurant german, lipit de Ciao-Ciao, unde am luat câte o bere Warsteiner şi printre altele i-am anunţat că vrem să vizităm Tenerife. Ei ne-au spus că tocmai s-au înscris la o excursie acolo pentru vineri. Dacă vrem şi noi, telefonează agentului turistic al hotelului lor să vadă dacă mai sunt locuri. Marius a vorbit cu el la telefon şi acesta a zis că va veni la  Koka  la ora opt.

I-am invitat după bere la noi la hotel, ne-au vizitat apartamentul şi la opt ne-am întâlnit pe hol cu agentul, care era de fapt o agentă cu numele de Izobel. I-am plătit excursia şi am hotărât să ne întâlnim mâine cu Marius şi Raluca tot în acelaşi loc de pe plajă, dar numai după amiază, pentru că noi vom participa la un tur al insulei oferit gratuit de D-Tours. Ei au mers la hotelul lor, iar noi ne-am luat masa de seară.

Am ieşit apoi prin staţiune, în zona centrală, unde am văzut că sunt variate posibilităţi de a-ţi petrece timpul, de la efectuarea de cumpărături în magazinele deschise până după miezul nopţii, de la ieşirea pe diferite terase cu tot felul de muzici din ultimii 50 de ani şi până la frecventarea discotecilor, dintre care unele funcţionează până dimineaţa. Am observat că deja de la ora nouă s-a înnoptat.
Am revenit la hotel şi ne-am culcat mai devreme.

29 Iunie.  Ne-am sculat odihniţi şi după toaleta de dimineaţă am luat micul dejun pe terasă. Am observat că imediat înainte de ora şapte era încă noapte. Deci aici, datorită faptului că suntem în apropierea tropicului, acum imediat după solstiţiu, noaptea ţine zece ore şi nu şapte ca la  Amsterdam.

Piscina şi...

Atlanticul dimineaţa.

Înainte de ora 9:45 am coborât în faţa hotelului şi imediat a venit autobuzul să ne ducă în turul insulei.

În faţa...

Hotelului.

Am mai fost pe la câteva hoteluri să mai luăm turişti, dar în final nu au fost ocupate decât jumătate din locurile autobuzului. Ne-am dat imediat seama că nu era un tur al insulei ci numai al staţiunii  Playa del Inglés.

Citez dintr-un prospect turistic: “Playa del Inglés este cea mai mare şi cea mai cunoscută staţiune a insulei, plajele sale fiind situate pe dune de nisip fin auriu. Are hoteluri şi restaurante pentru toate categoriile de turişti (de la un anumit nivel în sus, zic eu). La câţiva paşi de la plajă ne aflăm în mijlocul vieţii mondene.”

A fost o ieşire plăcută, am văzut locuri pitoreşti, mai ales de la marginile staţiunii, pe care nu am fi putut altfel să le vedem şi am făcut multe poze.

La dune.

Loc de plimbare pietonală.

Peste tot...

Sunt plaje la ocean.

Turul s-a încheiat la restaurantul  Gambrinus, unde ni s-a servit o băutură răcoritoare şi mai mulţi vorbitori au prezentat insula  Gran Canaria, evident că în olandeză, din punct de vedere geografic, economic, social, etc. Scopul a fost ca noi să contractăm excursiile şi serviciile pe care ni le putea oferi firma de turism. Când ne-am dat seama despre ce e vorba, cu prima ocazie am părăsit discret sala. Nu că nu ne-ar fi interesat oferta lor, dar totul fiind în olandeză, nu am fi înţeles nimic din ce ne-ar prezenta ghidul viitoarelor excursii.

La Gambrinus.

Am ieşit de la Gambrinus şi ne-am dus la  “supermercado”  unde am cumpărat alimente, doar aveam o bucătărie bine dotată! Acasă am gătit puiul la cuptor, care a ieşit excelent, am mâncat şi ne-am odihnit.

Atlanticul...

În fundal.

În drum...

Spre hotel...

Înconjuraţi...

De o vegetaţie...

Tropicală.

După masă am mers la plajă unde Raluca şi Marius ne-au dat o veste rea: excursia din Tenerife nu se mai ţine, nefiind suficienţi doritori. La ora opt Izobel va veni la Koka să ne dea banii înapoi.
Am făcut baie şi plajă şi după ora şase o furtună de nisip ne-a gonit, evident că la restaurantul german, unde am mai băut câte o bere Warsteiner.

Alungaţi de furtuna de nisip.

Cu Raluca.

La nemţi...

La o bere.

Ne-am dus apoi la Koka, în apartamentul nostru, unde i-am servit cu coniac Jidvei  şi apă  Borsec. Au fost încântaţi!

La noi pe terasă.

La ora opt Izobel a fost prezentă şi ne-a înapoiat banii. Ne-a spus însă că mai are şi alte excursii. Una vineri în împrejurimi, unde ne vom plimba cu submarinul şi una sâmbătă care este un fel de safari. Până la urmă, atât eu cât şi Marius le-am ales pe amândouă. Noi în plus am mai ales o excursie în Tenerife,  pentru marţi 4 iulie. Ei nu mai puteau veni, fiindcă plecau duminică. I-am plătit Izobel-ei excursiile, om am făcut-o;  pentru fiecare excursie contractată primeşte comision. Izobel i-a dus cu maşina personală pe Marius şi pe Raluca la hotelul lor, unde şi ea avea treabă.

Noi am mâncat, ne-am plimbat prin centru şi am venit să ne culcăm.

Pe la ora trei noaptea am auzit o muzică dată tare, cu zgomot de tobe, dar am adormit din nou la loc.

30 Iunie. Ne-am sculat şi în timp ce luam micul dejun pe terasă, am văzut un om care se urca pe rând, în câte un palmier şi cu o unealtă în formă de coasă curăţa copacul de cioturi. Palmierul devenea apoi mai frumos la privit şi avea un aspect sănătos.

Toaleta periodică...

A palmierilor.

Am coborât în faţa hotelului şi imediat a sosit autobuzul, mare şi cu etaj, care urma să ne ducă în excursie. Marius şi Raluca ne-au ţinut locuri şi am plecat să mai culegem turişti şi de la alte hoteluri.

Indată ce autobuzul a fost plin, am mers pe autostradă până în dreptul orăşelului Puerto Rico, după care am ieşit pe un drum de coastă, impecabil asfaltat, care era săpat în munte, urca tot timpul, era extrem de îngust şi plin de curbe. Pe marginea din stânga era o prăpastie de minim 100 de metri care se întindea până jos în Atlantic. La curbele fără vizibilitate şoferul claxona, avertizându-l pe cel care vine din sens opus, că va fi nevoit să treacă în cealaltă jumătate a şoselei.

Drumul cu...

Prăpastia spre...

Ocean.

Îngust...

Şi la înălţime.

După o jumătate de oră am părăsit drumul de coastă şi am ajuns în Puerto de Mogán. Aici am coborât într-o parcare, de unde ne-a luat în primire un ghid local, care ne-a dus pe jos până în port.

Puerto de Mogan, privit de sus.

Spre port.

Prin orăşel.

Barcă la reparat.

Vegetaţie tropicală.

În port.

Orăşelul era foarte pitoresc, cu nişte căsuţe curate şi pline de flori. Portul avea un bazin dreptunghiular, cam de mărimea unui teren de fotbal, mărginit pe trei laturi şi plin de vase de agrement de diferite mărimi, majoritatea luxoase. Am străbătut două laturi şi am ajuns la un restaurant unde ni s-a servit din partea casei (contul excursiei) o băutură răcoritoare. A urmat o oră de program de voie şi apoi trebuie să ne întâlnim în capul celei de-a treia laturi a portului.

Am parcurs respectiva latură şi la punctul de întâlnire am urcat pe terasa unui restaurant, de unde aveam vedere spre ocean. Ne-am aşezat la o masă, am luat o cafea spaniolă foarte tare, am testat o bere spaniolă şi am făcut poze.

Pe terasa...

Unui restaurant din port.

După ce a trecut ora, am coborât să ne întâlnim cu ghidul. Acesta ne-a dat biletele pentru submarin care tocmai îşi debarca foştii pasageri.

Submarinul Galben...

Numit Atlantida.

Am urcat cu toţii pe submarin şi când am ajuns pe punte ni s-au făcut fotografii, care să ne amintească în serile lungi de iarnă, de splendorile vacanţei din insule.

Ei ne-au fotografiat...

Noi i-am plătit.

Am coborât în interiorul submarinului galben, numit  Atlantida şi am luat loc pe nişte bănci laterale, aşezate în faţa câte unui hublou.

Se îmbarcă...

Pe submarin.

Prin...

Chepeng.

În interior.

În faţa...

Hublourilor.

Când toată lumea s-a îmbarcat, chepengul s-a închis şi submarinul a intrat în imersiune. Am coborât (ziceau ei) până la 30 m adâncime, am văzut peşti de diferite mărimi şi culori şi chiar o epavă care zăcea pe fundul portului.

Privelişte subacvatică.

O epavă.

Croaziera a durat 45 de minute şi a fost interesantă. Nu am simţit niciunul claustrofobia.

Debarcarea.

Soseşte un vas de pescari.

La debarcare am luat pozele făcute contra a 6 euro şi ghidul ne-a spus că mai avem o oră de voie până când vor veni autobuzele după noi, chiar aici la submarin.

Am mers la primul restaurant, cel cu băuturile răcoritoare, unde am luat o friptură de peşte proaspăt local şi  un vin alb, rece, sec, dar nu gratis (Fănuş Neagu).

La restaurant.

Vinul alb. Sănătate!

Friptură de peşte peoaspăt local.

Familia Popescu.

Şi noi.

Ieşind din restaurant, am văzut că a ancorat un vas pescăresc, din care se descărca peştele prins. Mai mult în glumă i-am spus lui Marius să-i întrebe dacă nu ne vând un peşte. Cum răspunsul a fost afirmativ, am cumpărat de la ei un ton de 5 kg cu 5 euro. Afacerea era grozavă, având în vedere că la  Amsterdam  un kg de ton costă cam 6 euro. Am pus tonul într-o pungă de plastic, bineînţeles că după ce am făcut poze cu el şi am mers la autobuz, lăsând în urma noastră un fin miros de peşte, încă proaspăt.

Vasul a acostat.

Am cumpărat un ton.

De 5 kg...

Foarte ieftin.

Autobuzul, ca şi dimineaţă, şi-a dus clientii la hotelurile lor, iar noi am mers la hotelul lui Marius şi al Ralucăi,  Gloria Palace,  un hotel nou, elegant, dar situat cam departe de centrul staţiunii.

Pe terasa hotelului...

Gloria Palace...

Al lui Marius...

Şi al Ralucăi.

Am lăsat tonul în micul lor frigider şi am ieşit la o plajă de lângă hotel, imediat după ora şase, când lumea începea să plece. Am făcut baie timp de o oră. Când plaja a fost aproape pustie ne-am întors la  Gloria Palace.

Cascada de la Gloria Palace.

Am luat tonul de la ei şi ne-am dus la Koka cu un taxi. Acasă am eviscerat animalul şi l-am pus în frigiderul nostru, mult mai mare.

Am cinat, evident pe terasă, apoi ne-am dus în oraş. Când am revenit mi-am adus aminte că e un meci în cadrul CM de fotbal, am introdus un euro în televizor şi am văzut repriza a doua din meciul  Ucraina -  Italia (0-3).

Ne-am culcat, am adormit, dar pe la ora trei iar au început să bubuie tobele, dar parcă acuma cu o intensitate mai mare. Betty a coborât şi a aflat de la recepţie că la subsolul hotelului, cam sub apartamentul nostru, este o discotecă deschisă zilnic de la miezul nopţii până dimineaţa, înafară de duminica. Multe reclamaţii au fost din cauza ei şi chiar în momentul de faţă se află acolo poliţia. A fost o perioadă de linişte, dar după probabila plecare a poliţiei vacarmul a reînceput. Posibil că el să se fi desfăşurat şi în serile trecute, dar fiind obosiţi nu l-am auzit. Eu am mai adormit câte un pic, dar Betty deloc.

1 Iulie. Când m-am trezit şi eu, am mâncat şi am ieşit la recepţie, unde am cerut să ne mute de la apartamentul nostu, devenit aşa de supus zgomotelor noaptea. Apoi am aşteptat pe trotuar până a venit jeep-ul  Nissan,  cu Marius şi Raluca, pentru safari.

Safari este “un raliu automobilistic, fără probe speciale, desfăşurat pe continentul african, pe drumuri şi în condiţii din cele mai vitrege”.

Jeep-ul dovedeşte că vom participa la un raliu automobilistic şi evident că nu vor fi probe speciale. Cum insula  Fuerteventura, din Canare este la numai o sută de km de coasta Marocului, putem spune că tot arhipelagul face parte din continentul african. Deci primele trei condiţii pentru un safari sunt îndeplinite. Vom vedea dacă şi a patra.

Vincente, şoferul ne-a mai dus pe la câteva hoteluri de unde am mai luat alţi patru participanţi. Erau două domnişoare în cabina şoferului şi noi patru, împreună cu un cuplu spaniol, pe cele două bănci laterale din spate. După ce am mers o bucată de drum pe autostradă, am ieşit pe un platou unde erau parcate vreo 20 de jeep-uri. Printre pasageri erau şi italieni care încă mai ovaţionau echipa lor de fotbal, pentru victoria de aseară. Noi eram cuplaţi cu încă un jeep cu şapte pasageri şi aveam să mergem împreună. Restul formau grupe de câte două sau trei şi fiecare grupă pleca la un interval de timp după precedenta.

Vincente a făcut instructajul grupei noastre. A spus că excursia se numeşte 3x1,  pentru că din trei participanţi la safari, numai unul se mai întoarce teafăr.

Cei care pleacă în Safari.

Cei care se vor întoarce teferi.

Ne-a prezentat pe hartă traseul care este în formă de U, cu prima parte care merge de la sud la nord, cu a doua parte, mai scurtă, care merge de la vest spre est şi a treia parte care merge de la nord la sud, cam de mărimea primeia. Pe prima parte se află o porţiune de 11 km de drum neasfaltat, care ni se va părea mult mai lungă.

Am plecat şi noi, pe un drum îngust, asfaltat şi destul de bun, care tot urca. În jur era un peisaj care devenea din ce în ce mai de deşert, erau multe piscuri abrupte şi din orice punct se cam vedea oceanul.

În jeep.

Într-un...

Peisaj arid.

Vincente şoferul jeep-ului.

Am oprit la o fermă turistică, singurul loc amenajat pe prima parte a traseului.

Erau aici animale, inclusiv un măgăruş legat la intrare, un mic restaurant cu terasă şi grupuri sociale elegante şi evident curate. Am băut o coca-cola, am făcut poze, după care am pornit mai departe.

La ferma turistică.

Cu măgăruşul.

Cu purceluşul pictat.

Raluca cu mine.

Şi cu Betty.

Hip-Hip...

Huuura!!!

Tot la fermă.

Drumul continua să urce şi să se îngusteze, astfel încât atunci când ne-am întâlnit cu o maşină care venea din sens contrar, aceasta a trebuit să meargă cu spatele până la un refugiu unde puteau trece una pe lângă alta.

Peisaj...

De deşert.

Peisajul era din ce în ce mai sălbatic şi la un moment dat s-a terminat drumul asfaltat şi a început un drum de lăţimea jeep-ului unde pe jos se aflau şi bolovani de mărimea pumnului.

Drum îngust...

La înălţime...

Neasfaltat...

Dar practicabil.

Dacă se conduce cu atenţie.

Am oprit în trei locuri. Prima dată lângă un izvor săpat foarte adânc în stâncă, pentru că apa este în zonă foarte rară. Privind satele aflate foarte jos, se cam vedea la fiecare fermă câte un rezervor de apă care reţine apa de ploaie. Vincente spunea că acolo unde este o piscină nu locuieşte un canarian ci sigur un străin. Canarienii nu-şi permit să risipească apa pentru înot.

În apropiere...

Este o sursă de apă...

Care e foarte de preţ pe insulă.

La a doua oprire era un pâlc de pini canarieni, chiar la marginea drumului, iar jos în vale era un sat în care brutarul este primar, face cumpărături pentru consăteni, dintr-un sat mai mare din apropiere şi când este cazul, transportă morţii, la cimitirul aflat mai jos, în satul mai mare.

Sat izolat.

Pâlcul...

De pini...

Canarieni.

Din a treia oprire se vedea în depărtare, destul de clar, insula  Tenerife  şi ceva mai aproape muntele  Roque Nublo cu înălţimea de 1817m, al doilea din Gran Cnaria, după  Pico de las Nieves  (1942 m).

Muntele...

Roque Nublo...

Şi noi.

Lac de acumulare.

După plecarea din a treia parcare a reapărut asfaltul, din nou ca sticla, dar şi în continuare drumul era destul de îngust. Am trecut pe lângă oraşul  San Bartolomé de Tirajana,  reşedinţa unităţii administrative din care face parte şi  Playa del Inglés  şi destul de lent am început să coborâm. Vincente a oprit la un moment dat într-o parcare şi am ajuns la o oază.

O oază.

Am coborât şi aici era o piscină unde puteam face baie, iar peste 45 min vom lua masa, inclusă în costul excursiei. Eu şi Marius am făcut baie, pentru că aveam costume. Apa din piscină era plăcută, destul de rece şi foarte curată.

Există piscină.

Nu are costum de baie.

Eu inaugurez...

Piscina...

Înotând...

După traversarea deşertului.

La masă ni s-a servit friptură de pui cu o garnitură de cartofi canarieni ( fierţi în apă de mare, astfel că sarea rămâne pe coaja lor) şi un sfert de litru de vin roşu. Deşi porţia era mare am mâncat-o pe toată, zdruncinările jeep-ului făcând suficient loc la mâncare.

Am plecat mai departe pe drumul care coboară şi am oprit la următoarea haltă, la cămile. Aici doi câte doi, am fost aşezţi pe câte un dromader, dromaderii au fost legaţi unul în spatele celuilalt şi s-a format o caravană, care ne-a plimbat timp de o jumătate de oră, printr-un ţinut tot de deşert.

Cu dromaderul.

Îmbarcaţi pe corabia deşertului.

Caravana.

Grijă mare de pălărie.

Asta-i cămila noastră.

Spre debarcader.

Operaţia de coborâre.

Pe sol ferm.

După ce am coborât de pe cămile ne-am dus la o terasă din incintă, am stat la umbră şi am băut un pepsi rece. Am vizitat ferma cămilelor, unde mai erau păuni, canari (care au luat numele de la insule) şi alte păsări exotice, spre deliciul copiilor care se găseau aici în număr destul de mare, însoţiţi de părinţi.

După plecarea de la fermă am mers spre autostradă şi într-o parcare subterană a venit fotograful care ne-a pozat în timpul instructajului şi contra a 6 euro ne-a dat două poze, prinse într-un carton care avea tipărit pe el scene din alte safari-uri.

Am ajuns la concluzia că într-adevăr a fost un safari, fiind îndeplinită şi condiţia a patra referitoare la drumuri chiar dacă numai 11km.

Vincente a început să ne ducă pe fiecare la hotelul lui, dar acum în ordine inversă. Marius şi Raluca au rămas ultimii, după coborârea noastră la  Koka.

De la recepţie ne-au spus că mâine ne vor muta că se eliberează mai multe apartamente. Am făcut un duş, după praful inhalat pe drumurile neasfaltate, am băut o ţuică să-mi limpezesc gâtul şi am cinat pe terasă.

După o plimbare în centru am revenit la hotel şi ne-am culcat. Pe la ora trei au reînceput să bubuie tobele şi noi am mai dormit şi nu prea până s-a terminat discoteca, spre dimineaţă.

2 Iulie. Astăzi ne-m trezit mai târziu, neavând un program care să depindă de oră fixă. După micul dejun ne-am dus direct la plajă, unde Marius şi Raluca deja ne aşteptau. Pentru ei astăzi era ultima zi de Canare, diseară plecând în  Spania.  Era o zi splendidă de care am profitat, până după ora 12.

O zi...

Splendidă...

De...

Plajă.

Am ieşit la cumpărături în câteva magazine situate deasupra plajei, de unde Betty şi-a luat o pălărie de paie, în locul celeia uitate la Oradea  la plecare. În final am mers la o terasă unde şi-a cinstit pălăria cu câte o bere.

Pe o terasă.

Unde udăm pălăria.

Am mai cumpărat şi nişte condimente, după care ne-am dus la hotelul nostru să gătim peştele. Zic să gătim, aşa din politeţe, că de fapt vioara I va fi Marius, care a mai gătit aşa ceva. A tranşat tonul, obţinând patru bucăţi lunguieţe de carne, aşa cum este un muşchiuleţ de porc şi din fiecare a tăiat felii, transversal. Acestea au fost fripte în foarte puţin ulei, aromat cu usturoi. Între timp doamnele au făcut ceva mâncare de cartofi şi o salată, toate sub privirea severă şi cunoscătoare a subsemnatului.

Le Chef Marius...

Începe pregătirea...

Tonului.

Cartofii sunt gata...

Dar şi primele bucăţi de peşte.

Am mâncat pe terasă. Peştele a fost excelent! Am băut şi câte un pahar de vin alb cumpărat de la  “supermercado”  şi bineînţeles că am făcut şi poze.

Tonul este servit...

Apreciat de cunoscători...

Şi apoi mâncat în întregime.

La sfârşitul mesei a venit o cameristă de la hotel care ne-a anunţat că putem să ne mutăm la etajul al şaptelea. Am mers la recepţie, ne-au dat cheia şi eu cu Marius am început transferul bagajelor. Din două drumuri, mutarea a fost executată. Până acum, noi nu am mai folosit liftul hotelului.

Apartamentul avea numărul 2710 şi era identic cu precedentul. De la terasa lui priveliştea era mai impresionantă; se vedea mai puţin din piscină, în schimb se vedea mai mult din  Atlantic  şi inclusiv din centrul staţiunii. O privelişte superbă era şi de pe culoarul exterior, văzându-se hotelurile aşezate pe dealurile din partea de vest a staţiunii.

Terasa de la...

Apartamentul 2710.

Mai mult ocean.

Şi mai puţină piscină

 Ne-am luat rămas bun de la Marius şi Raluca, care trebuiau să meargă la hotelul lor, de unde peste două ore vor pleca la aeroport. I-am condus până jos şi am hotărât că anul acesta să ne întâlnim în  România.

Am revenit sus şi am început să ne aranjăm lucrurile mutate, ca şi în apartamentul de jos. După o scurtă odihnă am mâncat şi am ieşit din nou la cotidiana plimbare. Noaptea (în jur de 10) am venit la hotel şi ne-am culcat. Din cauză că, fiind duminică, discoteca nu funcţiona am dormit foarte bine şi nu ne-am dat seama de eficienţa mutatului.

3 Iulie. Ziua de luni a fost o zi de odihnă, înaintea celei de marţi când vom merge pe Tenerife. În drum spre lift am mai admirat priveliştea de pe coridor, care la etajul I pur şi simplu nu exista.

Privelişte...

De pe coridorul...

De la etajul al VII-lea...

Al...

Hotelului...

Koka.

Am reuşit performanţa ca imediat după ora nouă să fim pe plajă, foarte puţini fiind cei veniţi înaintea noastră. A fost o zi ideală de plajă, senină ca toate celelalte zile, dar cu apa parcă mai caldă decât de obicei. Am făcut baie de mai multe ori, am mai făcut poze şi după ora 12 am plecat, pentru că m-a cam ars soarele pe antebraţe şi pe genunchi în timpul safari-ului şi acuma erau foarte roşii şi mă usturau.

Am venit la hotel unde urma să luăm un  prânz romantic,  unde vom mânca a doua jumătate a tonului.

Ne pregătim...

Pentru gătirea părţii a doua a tonului.

L-am pregătit împreună, după reţeta lui Marius, a ieşit excelent şi spre final l-am stropit cu o şampanie spaniolă, cumpărată bineînţeles de la  “supermercado”...

Prânz romantic...

Pe terasa noului apartament.

A votre sante!

A la votre!

În lipsa cupelor...

Folosim paharele din dotare.

Am hotărât ca după odihnă să nu mai mergem la plajă şi să inaugurăm şi noi piscina hotelului. Am coborât la piscină, ne-am îmbăiat, dar mai ales eu am stat numai la umbra palmierilor (că alta nu era). A fost frumos şi comod la piscină, dar nu este ca la mare!

Am urcat la apartament când toată piscina era în umbră.

Am luat masa de seară, ne-am făcut plimbarea, în cursul căreia am făcut şi cumpărături. În urma lor am primit ca promoţie, o trusă chinezească de tăiat şi îngrijit unghiile.

Dacă tot e vorba de lucruri chinezeşti, mi-am cumpărat şi mie un tricou albastru cu dragonul pe piept. Nu din cauza dragonului, ci din cauză că era din bumbac şi a fost mai ieftin decât celelalte, care erau occidentale, dar din plastic.

Am revenit la hotel, ne-am culcat şi nu ne-a deranjat de loc discoteca.

4 Iulie. Telefonul ne-a trezit la ora 5:30. Ne-am echipat rapid şi la ora 6 eram în faţa hotelului pentru a aştepta autobuzul care să meargă cu noi în  Tenerife. Nu am greşit! Deşi  Tenerife  este o insulă, situată cam la 40 km vest de  Gran Canaria,  autobuzul va veni şi el cu noi, pentru că împreună, vom parcurge destui kilometri şi pe cea de-a doua insulă.

Am văzut că ultimii clienţi părăseau discoteca, deci înseamnă că vizita poliţiei şi-a făcut efectul, deoarece dacă muzica ar fi mers aşa tare ca înainte, precis că am fi auzit-o şi de la etajul al şaptelea.

A venit autobuzul şi a plecat cu noi în noapte, să mai culeagă clienţi ai excursiei şi de la alte hoteluri. După ce i-a cules pe toţi, ne-am îndreptat spre autostradă şi ne-am dus înspre nord, la  Las Palmas de Gran Canaria. Circulaţia a fost destul de densă în ambele sensuri şi după ce s-a luminat de ziuă am ajuns în capitală.

Cel mai mare oraş al  Canarelor, s-a construit lângă pădurea de palmieri unde au debarcat trupele castiliene în 1478, de la care şi-a luat şi numele. Se întinde pe o suprafaţă care are aria de 100 kmp şi aşa cum am mai spus înainte, la un recensământ de acum 15 ani avea peste 355000 de locuitori.

Noi am trecut numai prin zona industrială a oraşului şi la ora opt ne aflam deja în portul de unde vom pleca spre Tenerife. Am primit de la ghid, care vorbea, destul de bâlbâit limba sa natală, spaniola şi un fel de engleză şi franceză, biletele pentru  catamaranul de Tenerife.

Catamaranul este o ambarcaţiune formată din două corpuri plutitoare, legate rigid între ele printr-o punte. Catemaranul nostru putea transporta 800 de pasageri şi 400 de maşini. Pasagerii erau plasaţi pe fotolii pe punte, care era complet izolată de exterior în timpul traversării, iar maşinile pe trei nivele sub punte. Am ocupat locuri cât mai în spate, pentru că acolo este tangajul cel mai mic, în cazul în care marea este agitată. Lângă noi era barul, foarte frecventat încă înainte de plecare, în spatele nostru Clasa Oro (de lux), iar în faţă salonul, prevăzut cu mese şi scaune, unde puteai  “consuma” produsele cumpărate de la bar. Deşi aveam bilete la Clasa Oro nu stăteam acolo, din cauză că era mică şi închisă în pereţii ei de sticlă. Am preferat spaţiul larg din jurul barului.

Urc pe catamaran.

Urcă şi Betty.

Locurile din spate.

În spate Clasa Oro.

Barul.

Am cumpărat un pepsi pe care l-am băut încet, chiar de pe fotoliul meu personal. Cred că pe Tenerife era o mare şedinţă a poliţiştilor din  Canare,  pentru că salonul era plin de oamenii legii, îmbrăcaţi în uniforme de gală. Traversarea a durat o oră şi jumătate şi marea a fost foarte liniştită, neexistând nici un fel de tangaj.

Am coborât de pe catamaran în cea de-a doua capitală a insulelor, Santa Cruz de Tenerife. Are o populaţie de 186000 de locuitori şi este importantă prin portul său şi prin rafinăriile de petrol existente aici.

Insula este cea mai mare din arhipelag şi din punct de vedere al climei este împărţită în două: partea nordică mai înorată şi predispusă ploilor iar cea sudică secetoasă, cu apa oceanului caldă, putându-se face baie şi în timpul iernii. Situat în nordul insulei,  Aeroportul Santa Cruz de Tenerife, este nevoit de multe ori să fie închis, din cauza ceţii. În centrul insulei se găseşte cel mai înalt munte al Spaniei,  Pico de Teide de 3718 m altitudine, situat în centrul rezervaţiei naturale “Parque Nacional de Las Canadas del Teide”.

Betty debarcă...

În Santa Cruz de Tenerife.

Şi eu, bineînţeles.

Prova catamaranului.

Am urcat în autobuz şi ghidul ne-a prezentat traseul şi programul excursiei. Prezentarea a fost făcută în cele trei limbi, pe care le mai amesteca puţin, sărind de la o limbă la alta în mijlocul frazei. Principalul a fost că am înţeles tot ce ne-a transmis. Probabil excursia asta se putea face şi prin  D-Tours dar acolo ghidul ar fi vorbit numai în olandeză şi sigur nu am fi înţeles nimic.

Am plecat din  Santa Cruz, peste care a început să se lase ceaţa, pe autostrada TF5 şi apoi am luat-o pe drumul naţional TF24 prevăzut cu câte o bandă îngustă de circulaţie în fiecare sens, dar care, ca şi toate drumurile din Insule, era impecabil. Este normal acest lucru, deoarece principalul venit al Insulelor este adus de turism, deci este necesar ca în primul rând să existe o suprastructură adecvată.

Am făcut prima oprire într-un popas turistic de lângă Villa la Esperanza. Aici dintr-un magazin de amintiri turistice am cumpărat şi două farfurii de atârnat pe perete, să le punem alături de cele aduse din alte părţi, pe unde am mai umblat. Printre pasageri se aflau şi patru spaniole octogenere, sau aproape, care au întârziat la revenirea în autobuz, hotărându-se în ultimul moment să facă cumpărături.

Am continuat călătoria pe drumul care urca din ce în ce mai mult, adesea pe nişte serpentine strânse şi abrupte. Cea mai în vârstă dintre spaniolele amintite a fost sunată la telefonul mobil de mai multe ori, probabil de către aparţinători şi de fiecare dată zbiera cu vocea ei răguşită în aparat. La început ghidul a venit speriat la ea, crezând că îi este rău, apoi un englez, care stătea în faţa ei, de câte ori suna telefonul, zicea tare “Di me”, cuvinte pe care ea le repeta din câteva în câteva secunde. Tot autobuzul, inclusiv colegele ei, se distra pe seama distinsei doamne.

Cu cât urcam mai mult, cu atât cerul devene tot mai senin şi de la un moment dat am constatat că ne aflăm deasupra norilor.

Următoarea oprire am făcut-o într-o parcare, situată la peste 2000 de m altitudine, sub vârful  Izagna,  pe care se vedea un observator astronomic, al  Comunitatăţii Europeane,  aflat încă în construcţie tocmai aici, deoarece la această altitudine sunt peste 300 de nopţi foarte senine pe an. Am mers pe buza unei prăpastii la nivelul căreia se aflau norii şi în depărtare se vedea insula  Gran Canaria. Ghidul ne-a spus că este păcat că sunt nori jos, pentru că pe vreme senină (şi jos) este o privelişte superbă. Deasupra noastră era un cer complet albastru şi un soare strălucitor, care făcea să scânteieze vârful  Izagna,  înalt de 2386 m. Am făcut şi aici mai multe poze, iar un polonez ne-a făcut două poze în care apar împreună cu Betty (singurele din Tenerife).

La peste 2000 de metri altitudine.

Norii...

Sunt...

Sub noi.

Montana del Alto...

Cu 2146m altitudine.

Pe marginea prăpastiei.

Pozele în care...

Apărem împreună.

Autobusul venit...

Din Gran Canaria.

Şosea îngustă...

Dar impecabilă.

În depărtare Gran Canaria.

Am continuat drumul, şi de la Montagna del Alto drumul a început să coboare, tot în serpentine strânse şi abrupte. Ghidul ne-a avertizat că vom vedea din mers un monument al naturii, Trandafirul de Bazalt, un trandafir de piatră cu un diametru de vreo doi metri care este sută la sută un produs natural, apărut fără nici o contribuţie a omului.

Trandafirul de bazalt...

Produs 100% natural.

După ce am coborât o bună bucată de timp, soarele a dispărut şi jos nu l-am mai văzut toată ziua. La numai cu ceva peste 40 km distanţă, clima din  Tenerife  este total diferită de cea din  Gran Canaria.  Probabil asta face ca  Gran Canaria să fie mult mai populată decât  Tenerife.

Am reintrat pe aceeaşi autostradă, părăsită acum câteva ore şi am ajuns la următorul obiectiv,  Loro Parque situat în apropiere lui  Puerto de la Cruz.

Loro Parque  este un parc turistic care se întinde pe aproape 15 hectare, unde vizitatorii pot vedea în jur de 4000 de specii de plante şi peste 350 de specii de animale exotice. Scopul înfiinţării acestui parc este ca oamenii să cunoască aceste plante şi animale;  dacă le cunosc, ajung să le iubească; dacă le iubesc, în mod sigur, ajung să le protejeze.

La intrare am fost întâmpinaţi de doi papagali mari, cu care ni s-a făcut o poză, drept amintire.

La intrarea în Loro Parque.

 Am ajuns repede la un mic lac cu nişte nuferi superbi în care se aflau o sumedenie de peşti tropicali, de diferite culori, majoritatea nuanţe de roşu. Pavilionul de pe malul lacului, în formă de pagodă, a fost construit de o prinţesă thailandeză, care vizitând parcul a fost foarte încântată de el.

Peşti tropicali.

Lacul cu...

Nuferi.

Am trecut pe o alee de la marginea unei păduri de palmieri şi am ajuns la familia de gorile, care dindărătul peretelui de sticlă îi ignora pe curioşii vizitatori. Ele se află aici de 14 ani.

Aleea de la marginea...

Pădurii de palmieri.

Cu masculul...

Cu spate...

Argintiu.

A urmat “Planeta Pinguinilor”, unde pe o insulă se află pinguini tropicali din specia care poartă numele lui  Humbold,  geograful şi naturalistul german care şi-a desfăşurat o parte din cercetări în  Insulele Canare. Insula reproduce condiţiile de pe coasta pacifică a statului  Chile.

Insula pinguinilor.

 Alături de insulă se află o mare incintă de sticlă unde sunt create condiţiile de noapte polară pentru pinguinii proveniţi din ţinuturile antarctice.

Condiţii de noapte polară.

Am trecut pe la “Acvariul Cilindric”, “Insula Focilor” şi pe la  cimpanzei.

Acvariul cilindric...

De la scara în spirală.

Insula...

Focilor.

Fiindu-ne foame am mers la restaurantul  “Patio del Oro”,  recomandat de ghid, unde dacă comandăm un meniu special, care costă 13 euro, fiind participanţi la excursia noastră, vom plăti numai 11. Putem să dovedim că suntem participanţi la excursie cu ajutorul unor tichete date de ghid.

La restaurantul Patio del Oro.

Meniul franţuzesc.

Am luat loc la o masă şi am ales varianta franţuzească a meniului care se compunea dintr-o supă, o salată, o ţepuşă de frigărui de porc, un sfert de litru de vin roşu şi o prăjitură. Înainte de mâncare am cerut chelnerului, care o rupea destul de bine pe franţuzeşte (lucru rar întâlnit aici), să-mi aducă un mic coniac Hennessy. Cantitatea de mâncare a fost cam multă pentru un turist, chiar dacă este flămând, având în vedere că acesta nu prestează munci fizice. M-am străduit însă şi am mâncat aproape tot. Am lăsat puţin vin nebăut, nu că nu era bun, dar pe căldura aia umedă din  Tenerife  nu am putut bea porţia mea şi aproape toată porţia lui Betty.

Am continuat vizita cu vizionarea unui film documentar despre animalele sălbatice din insulă, surprinse pe parcursul unui an, cu vizionarea unui spectacol de dresură de delfini şi în final a unui alt spectacol de dresură de balene orca. Ambele spectacole au fost la înălţime.

La delfinariu.

Delfinii trag...

Barca fetiţei.

După muncă...

Delfinii pretind răsplată.

Tigrul vărgat şi cel alb.

Spectacolul...

Cu...

Balenele...

Orca.

Trecând prin parc, de la un spectacol la altul, am văzut uriaşele Ţestoase de Galapagos, cei doi tigri, unul alb şi celălalt roşcat şi elegantele păsări flamingo. A trebuit să ne grăbim spre ieşire şi am ajuns ultimii la autobuz, după ce am recuperat, contra a 6 euro, poza cu papagalii, facută la intrarea în parc. Am luat loc în autobuz cu cinci minute înaintea termenului fixat.

Ne-am întors la Santa Cruz pe autostrada TF5 dar în celălalt sens, pe lângă coasta de nord vest a insulei. După o oră de drum am ajuns în port, şi ne-am îmbarcat pe acelaşi catamaran. Erau acolo şi poliţiştii, dar îmbrăcaţi civil şi îşi duceau somptuoasele uniforme pe umăraşe, închise în huse. Unii dintre ei, căci erau majoritari, s-au instalat la bar, alţii la mesele din salon şi un grup, în care era o chitară, o tamburină şi două maracasuri, a cântat tot timpul traversării frumoase melodii spaniole, cunoscute şi de noi. Cântau foarte bine şi cred că ei au mai cântat şi altă dată împreună.

Cu catamaranul înapoi spre Gran Canaria.

Traversarea s-a făcut în acelaşi timp ca şi dimineaţă, pe o mare tot liniştită şi după debarcare am urcat pe autobuz şi am plecat spre Playa del Inglés.

Înainte de ora zece am ajuns la hotel, tocmai când începeau prelungirile la meciul  Germania – Italia. Am văzut cele două goluri ale Italiei, care au eliminat  Germania  la ea acasă.

După prânzul de la “Patio del Oro” nu am mai putut mânca decât o cină foarte frugală, după care ne-am culcat în ultima noapte petrecută în  Canare.
Am dormit şi acuma foarte bine, fără să ştim dacă discoteca funcţionează sau nu.

5 Iulie. Ne-am sculat ceva mai târziu şi ne-am împachetat. După o masă bogată, care trebuia să fie şi mic dejun şi prânz, am părăsit apartamentul, am lăsat bagajele în locul special amenajat şi am coborât la piscină.

Am făcut baie şi am stat la plajă, întâi la soare şi apoi din nou la umbra palmierilor. De câteva ori am fost la bufetul din incintă unde am mai băut câte o răcoritoare.

Timpul a trecut şi la ora 5:30 PM am mers la recepţie, unde conform obiceiului, ni se va da o cameră pentru aproximativ o jumătate de oră, unde să facem un duş şi să ne schimbăm. Dintr-o întâmplare, recepţionerul ne-a dat chiar fostul nostru apartament 2109, pe care l-am găsit exact aşa cum l-am lăsat duminică.

După ce ne-am schimbat am pus un euro în internetul de pe hol şi ne-am citit poşta. Printre altele, Alexandra ne-a comunicat notele pe care le-a luat până acuma la bacalaureat.

Cu bagajele în holul hotelului...

Aşteptând autobusul.

Vedere spre piscină.

Imediat după ora şapte a venit autobuzul  D-Tours, care după ce s-a umplut cu clienţi şi de la alte hoteluri, ne-a dus la aeroport.

Am stat la coadă până am depus bagajele de cală. La controlul bagajelor de mână, efectuat de poliţia de frontieră spaniolă, mi s-a găsit un tirbuşon vechi pe care am uitat să-l pun în geamantan. Era unica piesă rămasă din lucrurile cumpărate de mine în septembrie 1968 la  Dej, din  Prima de Instalare, pe care statul romîn o dădea atunci fiecărui tânăr profesor, când se prezenta la primul său post în învăţământ. Cu strângere de inimă am renunţat la el şi am mers mai departe.

Se făcuse deja ora locală opt şi cum începuse transmisia meciului de fotbal  Portugalia – Franţa,  m-am instalat într-un bar şi am văzut la televizor repriza I şi cam un sfert de oră din cea de-a doua.

Meciul Portugalia-Franţa...

În barul de la aeroport.

Atunci când a venit Betty, care colindase între timp magazinele din incintă, am lăsat meciul şi am plecat să ne îmbarcăm.

Creându-se condiţii favorabile, am decolat cu o jumătate de oră înainte de timpul stabilit.

Timpul a trecut şi la un moment dat, pilotul a anunţat în difuzoare că ne aflăm deasupra oraşului  Calais. Am început să coborâm, am zburat la joasă înălţime deasupra  Amsterdamului,  foarte frumos luminat, ieşind în evidenţă mulţimea sa de autostrăzi. Olandezii pot fi mândri de capitala lor!

Conform programului trebuia să ajungem la ora 3:30 şi noi eram cu bagajele luate deja la 2:45. I-am dat un telefon lui Mihai, care încă dormea, să vină mai repede după noi şi ne-am dat un punct de întâlnire într-o parcare de la  Schiphol.

După 20 de minute a venit şi ne-a dus la locuinţa sa. Am discutat despre Canare, dar nu prea mult, pentru că Mihai trebuia în dimineaţa asta să meargă la serviciu şi ne-am culcat.

Dimineaţa am constatat că şi în  Amsterdam  se anunţa o zi caniculară, care poate va depăşi temperaturile din  Canare.

Pe balcon în Amsterdam.