duminică, martie 22, 2015

Los Cabos 2015

Oraș: Cabo San Lucas
Coordonate Geografice: 22g52m21s N  109g53m57s V
Țara: Mexic
Populația: 70000 locuitori
Data Sejur: 27 Dec 2015 - 3 Ian 2016
Locuința: Pueblo Bonito Sunset Beach Vila 43

27 Decembrie. Pe la ora 8 AM Mihai Mudure ne-a dus pe toți șase, cu mașina lui, la Aeroportul din San Jose. După ce am efectuat check-in-ul și controlul de frontieră am intrat în sala de așteptare de la poarta noastră și am văzut că avem o întârziere de 20 de minute. Aici erau deja veniți Anand cu Mona și cu cele două fete. Toți zece vom merge împreună în Mexic.  Zborul se face cu escală pe  Aeroportul  din  Phoenix Arizona.

Aeroportul din San Jose.

Fetele se joacă.


Mihai și Anand.

Eu.

Anand și Trisha.

Bibi.

Clara, Adela și Esha.
Până la decolare avionul de Phoenix  a avut o întârziere de 40 de minute. Baiul era că la destinație nu aveam între avioane decât 35 de minute.

Pe parcurs piloții au mai scos din întârziere, dar la ieșirea din tunel era ora plecării celui de-al doilea avion. Acesta însă ne-a așteptat și am mai stat încă un timp până la decolare. Întârzierea avionului nu ne-a mai afectat acum.

În Airbus 321.

Care ne duce la Los Cabos.

Liniștiți acum...

Așteptăm decolarea.

Aeroportul din Phoenix.

Zburăm peste...

Deșertul Sonora...

Din Arizona.

Formularul de frontiera completat.

Peste Pacific.

Peste Peninsula California.

Orașul San Jose Del Cabo

Aeroportul Los Cabos.

De la aeroport am mers cu un taxi al companiei  Celito Lindo  până în stațiunea  Pueblo Bonito Sunset Beach.

În zonă sunt mai multe stațiuni surori Pueblo Bonito, toate aparținând aceleiași companii. Sunt îngrădite cu grilaje monumentale și înăuntrul lor nu găsești boema dezordine mexicană, ci numai organizarea temeinică, specifică Statelor Unite.

Stațiunea se află pe un deal abrupt care coboară până la Pacific. Dealul este împânzit cu vile de lux, care majoritatea au cinci nivele, iar vilele sunt legate între ele prin niște alei de beton, foarte abrupte, în formă de serpentină, pe care circulă moto-cărucioare cu platformă, unde încap 8 persoane. Aceste cărucioare au liniile lor, marcate după o culoare, care îi transportă pe turiști unde vor ei.

În stațiune sunt mai multe baruri și restaurante, de unde turiștii, care au All Inclusiv pot consuma la discreție tot ce se află pe o listă foarte bogată care cuprinde multe feluri de mâncare și băutură. Ca numerosul personal de serviciu să-i poată identifica pe turiști, aceștia poartă pe mână o brățară de plastic de o anumită culoare.

Taxiul ne-a dus la Recepție. De acolo ni s-au repartizat trei camere, la toți zece în aceeași vilă și ne-au pus brățările la încheietura unei mâini. Eu am preferat mâna stângă.

Două cărucioare ne-au transportat la vilă și după ce ne-am instalat au apărut și bagajele. Le-am lăsat nedesfăcute și am coborât toți la Restaurantul Japonez, care se găsea chiar sub ferestrele noastre.

Restaurantul Japonez văzut de pe balconul camerei noastre.

Era un restaurant în aer liber, unele mese fiind sub un acoperiș, altele sub cerul stațiunii, aflată cu ceva mai la sud de tropic.

După ce ne-au aranjat o masă de 10 persoane ne-am ocupat locurile și am făcut comanda. Mâncarea pe care am comandat-o și la fel și băutura intra în prețul biletului pentru sejurul în stațiune. Noi trebuia să plătim numai bacșișul chelnerului și asta dacă vrem. Toată lumea lasă un bacșiș, în dolari, dar nu la nivelul Statelor Unite, unde acesta este cuprins între 15 și 18% din consumație.

Am comandat coniac Courvoisier și după ce l-am terminat am mai cerut unul. Chelnerul mi-a recomandat un coniac mexican Torres 10, pe care am zis că-l voi încerca într-o altă zi.

Am mai luat un aperitiv pe bază de pește, apoi sushi, apoi vin alb, după care felul principal urmat de șampanie și la sfârșit desertul. Partea culinară a șederii noastre este promițătoare.

La oa 10 PM, care era ora închiderii am urcat în cameră, ne-am aranjat lucrurile prin dulapuri și sertare și ne-am culcat.

28 Decembrie. Când m-am trezit, din pat vedeam Pacificul scălbat într-o puternică lumină a soarelui. Am mers pe balcon de unde se vedeau ambarcațiuni ale pescarilor care încă mai ieșeau în larg.

Bibi pe balcon.


Clara a dormit cu noi și s-a treezit și ea. Am vorbit la telefon cu Mihai și am stabilit să ne întâlnim jos, de unde ne vom duce la micul dejun.

În stațiune erau câteva restaurante unde se putea lua micul dejun, dar în cel japonez de aseară nu se putea lua decât cina. Am mers pe jos și apoi cu un cărucior la Manilla Bar, cel mai apropiat de noi pentru micul dejun.

Spre micul dejun.



Așteptând căruciorul.

Ajunși la Manilla Bar.
Am fost plasați la o masă, luați în primire de chelner, după care ne-am autoservit din multitudinea de preparate aflate pe rafturi, mai multe decât erau la Santa Susana acum trei ani, dar de calitate mai slabă. Chelnerul te servea cu ceai, cafea sau chiar și cu băuturi alcoolice. La sfârșitul mesei semnai în nota dată de chelner și puteai să-i dai bacșiș sau nu.

Am coborât la piscină unde am găsit cu greu patru șezlonguri libere. Am mers la un chioșc de unde spunând numărul camerei am luat prosoape, care la sfârșitul zilei trebuiau duse înapoi.

La piscina copiilor.

Oceanul în fundal.



Adela după....

O oră de baie.

În fiecare sector erau chelneri care-i serveau pe clienți cu răcoritoare, cocktail-uri sau cu băuturi alcoolice, tot contra unei semnături și evident a bacșișului de la sfârșit.

Am coborât la vreo 50 de metri de piscină pe plaja oceanului. Aici era interzis să se facă baie, nu pentru că apa era rece, ci pentru că era adâncă și existau curenți foarte puternici care te duceau în larg.

Pacificul.


Așa!

Dealul din spate.







După ora două noi și Mihai am mers cu un cărucior la Recepție unde la Bisto Lobby am luat masa de prînz.

Cu oceanul în spate.

La Bistro.
Restul trupei a revenit la piscină, iar ramura mai bătrână a mers la hotel. Eram cam roșii după prima zi de plajă.

Pacificul...

De pe balcon.




Acoperișul...

Restaurantului...

Japonez.
Seara am mers toți zece la Manilla Bar  unde era un concert de muzică mexicană și o expoziție de mâncare mexicană. Am luat loc la masă, chelnerul ne-a servit băuturile, din care la mine nu a lipsit Courvoisier-ul, iar cu mâncare ne-am servit singuri de la bufetul suedez. Am luat friptură de vită și o mâncare din fasole mexicană, care nu sărea în farfurie ca în desenul animat cu Donald.

După coniacul franțuzesc, am comandat Torres 10, coniacul mexican recomandat de chelnerul de ieri, care cum am aflat ulterior era de fapt spaniol. El purta numele fotbalistului Miguel Torres care în naționala Spaniei din 2008, purtând numărul 10 a contribuit din plin ca aceasta să ajungă campioană europeană. Am constatat că respectivul brandy este coreșpunzător și am să mă mai folosesc, aici, de aroma, culoarea și gustul său catifelat.

Concertul a fost susținut de mai multe formații, orchestre, cântăreți și dansatori, melodiile prezentate fiind multe cunoscute și de noi (Malaguenia, Guadalahara, etc.).

După terminarea concertului scena s-a eliberat și un  disc-jockey  a asigurat muzica în continuare. Pe scenă s-a urcat Clara și a început să danseze. Ei i s-au alăturat Adela și Esha, care s-au produs în continuarea serii. Spre sfârșit, au dansat toate trei alături de mămicile lor, Mădălina și Mona.

Fetele...

Dansand la Manilla Bar.

După ora 11 PM am mers acasă cu un moto-cărucior. De astă dată a dormit cu noi Adela.

29 Decembrie. Programul zilei a fost foarte asemănător cu al celei precedente.

Din...

Nou...

Pe...

Plajă.

Amândoi.





Iar piscina.

Cu un whiskey.

Mihai lucrează.

La piscină.

Adela.


Mihai lucrează...

Inspirat de ocean.

Adela cam febrilă.

Clara.

Nu a iesit din apă.
Am luat prânzul la piscină, un fel de hamburger cu chifteaua din pui, pe care l-am mâncat, dar nu cu o deosebită plăcere.

Am petrecut după-amiaza la hotel, timp în care cei mai tineri decât noi au rămas la piscină.

Imagini de pe balcon.




Seara am ieșit toți zece din nou la Restaurantul Japonez. Aici parcă a fost cea mai bună mâncare, fapt care s-a confirmat deplin și în această seară. Am folosit din nou atât Courvoisier cât și Torres 10. Mâncarea s-a potrivit foarte bine cu vinurile, la început alb și apoi roșu.


La Restaurantul...

Japonez.
Am urcat în camera de la hotel și cu noi a dormit Clara.

30 Decembrie. Dupa ce ne-am trezit am admirat priveliștea de pe balcon și am așteptat să se trezească și Clara.

Pacificul e splendid.
Betty și Mădă au avut în această dimineață preocupări cosmetice și au plecat. Pe Clara am dus-o sus la apartamentul lui Mihai, îndată după ce și-a împlinit somnul.

Oceanul văzut...

De pe coridorul hotelului.

Și de la Mihai...

De la etajul al cincilea.

Panoramă


Am așteptat să se trezească și Adela și am plecat, mai târziu ca de obicei, spre micul dejun. Am făcut o haltă la păsările flamingo, care la acest moment al zilei dormeau cu capul sub aripă și stând într-un picior.

Flamingo.











După micul dejun au apărut și doamnele și ne-am dus la piscină. Cerul era din ce în ce mai acoperit cu nori, deocamdată de culoare albă. Noi nu prea am intrat în piscină, dar pe fete nu le puteam scoate afară.

Pe plajă.








Tineretul a mai rămas să ia masa la piscină, în timp ce noi am mers la hotel să mâncăm acolo, folosind  room-service.

După ce ne-au adus mâncarea comandată ne-am odihnit.

Supă cu tăiței mexicani.

Salata Caessar 

Pentru supă.

Vinul australian.

Șnițel de pui.


Din nou vinul.

Fără zoom.

Cu zoom.


Cu zoom.

Fără zoom.
Copiii ne-au propus să mergem la cină la Manilla Bar, unde se prezintă mâncare pe bază de pește. Nu ne-am dus, fiind foarte sătui după prânzul luat nu demult în cameră. Venind destul de târziu au culcat fetele cu ei.

31 Decembrie. Ultima zi a anului a fost înnorată și mai rece decât cele dinainte.

Spre micul dejun.

Din nou flamingo.



Manilla...

Bar.
După micul dejun tineretul a hotărât să stea pe plajă, fără să intre în apă. Ramura mai puțin tânără a decis să meargă în stațiunea soră  Pueblo Bonito Rose,  cu autobusul gratuit care le leagă. Acesta pleacă și sosește din oră în oră.

Un moto-cărucior ne-a dus la locul de unde pleacă autobusul, loc care este lângă Paraiso Escondido.

Așteptând...

Autobusul.
La ora fixată a venit autobusul, un Mercedes, care a ieșit din stațiune, ne-a dus pe autostradă și am ajuns să traversăm orașul Cabo San Lucas, care are aproape 70000 de locuitori. Pe o poartă monumentală dintr-un grilaj asemănător cu al stațiunii noastre am pătruns pe teritoriul stațiunii surori. Și aceasta era mărginită de ocean, dar se găsea pe un platou cu ceva mai ridicat decât nivelul Pacificului. Ne-am programat întoarcerea cu autobusul următor care pleca peste o oră și am început vizitarea stațiunii.

Bazinul lui Neptun.






Plaja la ocean.

Aici se poate face baie.








Pregătiri pentru Revelion.



La ora fixată a sosit autobusul cu care ne-am întors în stațiunea noastră.

Prin...

Cabo San Lucas.
Ajunși în stația autobusului am mers la o cafenea care nu era a stațiunii. Am luat câte o cafea espresso, am plătit cu o bancnotă de 5 dolari și ne-a dat restul în peso mexicano. Bancnota primită de 20 peso o păstrăm ca amintire din Mexic.

Cafea espresso bună.
Am luat un moto-cărucior care ne-a dus la vila noastră. I-am văzut pe Mihai și pe Clara pe balconul lor și noi ne-am dus să ne odihnim.

Mihai și Clara.

Balconul nostru. Al doilea de la nivelul 3.
Seara pe la ora șapte ne-am dus toți zece la Manilla Bar, unde afară lângă piscină erau instalate mesele de Revelion. Masa noastră avea numărul 15 și era situată cam la 50 de metri de Pacific. Chelnerul servea numai băuturile. Mâncarea era cu autoservire de la un șir de mese care ocupa o lungime de aproape 30 de metri, unde numeroși bucătari îți puneau mâncarea indicată în farfurie. Era o listă cu băuturile care puteau fi comandate gratuit și o alta cu cele pentru care trebuia să plătești.

Am ocupat...

Masa planificată...

Numărul 15.







Așteptăm.





Eu am comandat la început un coniac Courvoisier, după care un Torres 10 și apoi am repetat comanda.

Mi-am ales după aperitiv mai multe feluri de friptură, toate foarte bine gătite.


A la votre!



Fripturile


Tot anul nu a mai trebuit să mai mănânc. Am mai băut un vin ușor și timpul a trecut.





Anand


 Anul nou a venit după număratoarea inversă, în lumina focurilor de artificii. Chelnerul ne-a servit cu șampanie rece, dar nu știu din ce cauză nu am putut să beau decât două cupe.

În 2016.



Adela...

Doarme.





Revelion în aer liber...

Lângă flori.

Tineretul dansează.
Meniul...

De la Revelion.
La ora 1 petrecerea s-a încheiat și am mers în fața barului, unde am așteptat un moto-cărucior. Acesta ne-a dus la hotel și am dormit cu Clara în cameră.

1 Ianuarie. Pe la ora 11 am mers la micul dejun, care a cam fost și masă de prânz. Tineretul s-a dus pe plajă, iar cei mai în vârstă ne-am întors la hotel și am continuat odihna.

Pe lângă...

Manilla...

Bar.

Seara pe la ora 7 am coborât toți zece la Restaurantul Japonez. Eu am fost cel sărbătorit, cu ocazia Sfântului Vasile.

Așteptând...

Aranjarea mesei.


La Mulți Ani!

De Sfântul... 


Vasile.





Atât eu cât și Betty am băut la început numai Torres 10, lucru care l-a încântat pe chelner. Copiii au terminat masa cu înghețată iar noi cu șampanie, chelnerul aducându-ne trei rânduri de cupe, după ce a aflat că este onomastica mea.

Am urcat în cameră unde am dormit și de data aceasta cu Clara.

2 Ianuarie. Fiind gata mai repede, camera noastră s-a dus prima la micul dejun.

În fața vilei.



Poză făcută...

De Clara.
La micul dejun a venit și restul trupei, după care ne-am dus la piscină. O bună parte din turiști a plecat, astfel că, deși era o zi foarte frumoasă și caldă se găseau multe șezlonguri libere.

Am stat la piscină, mult timp în apa călduță, până imediat după ora trei, când ne-am retras la hotel.

La piscină.










Miami Vice...

Alături de un Courvoisier...

Care-i ridică calitatea.





Am fotografiat apartamentul nostru de la hotel, apartament frumos, în care ne-am simțit foarte bine.

Coridorul de la intrare.

Baia.





Dormitorul cu patul monumental. 

Camera de zi.

Un fel de chicinetă.

Balconul.

Perspectiva.






După odihnă am coborât din nou la Restaurantul Japonez pentru ultima cină din sejur.

Am așteptat până s-a pregătit masa de zece persoane și chelnerul, care era același de aseară, fără ca cineva să-i spună ceva ne-a adus, pentru mine și Betty, câte un Torres 10. Deveniserăm cunoscuți acuma la plecare.

Torres 10.


Pentru doamna...

Și pentru domnul.



Aceasta e sticla.
Copiii cu tableta.
Anand cam obosit după maraton.

Chelnerul.

Friptura caramelizată...

De pui.
Tot la...

Tabletă.
După cină am mers să ne culcăm, cu Adela, de astă dată.

După ce a adormit am pus în valize obiectele de care nu aveam nevoie a doua zi și am comandat telefonic micul dejun prin  room-service.

3 Ianuarie. La ora opt și jumătate băiatul de la room-service ne-a adus mâncarea, cu care am început să ne luptăm.




Am terminat împachetarea și la ora 10 am coborât. În fața vilei ne așteptau trei cărucioare care ne vor duce la Recepție, atât pe noi cât și bagajele.

La...

Revedere...



Ținut...

Tropical!
La  Recepție  am făcut formalitățile de predare și am așteptat taxi-ul de la Celito Lindo să ne ducă la aeroport.

Stațiunea...

Văzută de la Recepție.





Cu lama.




Așteptăm...

Taxiul.
 Taxiul ne-a dus pe toți zece la aeroport în aproximativ o oră.

Am făcut check in-ul și la ora programată ne-am îmbarcat. Avionul a plecat la timp, lucru care era în totalitate în avantajul nostru, pentru că pe  Aeroportul din Phoenix,  într-o oră și 11 minute trebuiau făcute formalitățile controlului de frontieră, preluarea bagajelor pentru formalitățile vamale, un nou check in  și un nou control de securitate.

Așteptăm...

Îmbarcarea.

În Airbus 321.

Ne pregătim de decolare.

Am decolat...

De pe Aeroportul Los Cabos.
Am survolat Peninsula California, Oceanul Pacific, deșertul Sonora și am ajuns să aterizăm la timp pe  Aeroportul Phoenix.

Phoenix...

Capitala Arizonei.
Până aici totul a fost bine. Dar Murphy veghează... Dacă un lucru începe bine, se termină prost.

Când avionul s-a oprit am stat. Și am stat și am stat și tot așa vreo 20 de minute până ne-au legat în sfârșit la tunel. Am coborât din avion, ne-am dus la controlul de frontieră la vizitatori, unde erau cei mai mulți, am ajuns într-un târziu la un ghișeu, ne-au controlat amprente și imaginea retinei, am mers la bagaje, am trecut de controlul agricol, am depus bagajele și la controlul de securitate am constatat că era un număr imens de pasageri care-și așteptau rândul. Mai mulți dintre ei au fost foarte drăguți, permițându-ne să trecem mai în față când le-am spus că mai avem 7 minute până la zbor.

Am trecut și de controlul de securitate și după ce m-am încurelat  și încălțat am mers cu toții la poarta de îmbarcare. Aceasta era închisă, semn că avionul a plecat la timp, ne așteptând nici un întârziat.

Am mers la sediul agenției US AIRWAIS de pe aeroport și am anunțat că am pierdut îmbarcarea. Ne-au spus că prea multe nu pot să facă, eventual să zburăm peste 24 de ore sau să ne pună pe o listă de așteptare la un zbor de la ora locală 10 PM. Să revenim pe la ora 9 și 30 să vedem ce se întâmpă.

Am mers și am băut o cafea și apoi la un restaurant unde am cinat. Nu ne așteptam să se găsească locuri pentru toți zece. Dacă va fi un loc am hotărât să plece Mona cu Trisha, fetița ei de un an. Dacă vor fi trei sau eventual patru locuri, să mai plece Mădă cu Adela, eventual și cu Clara. Dacă va mai fi încă un loc să plece Esha. Dacă va mai fi unul să plece Betty și pentru încă unul Anand. Dacă prin absurd va mai fi unul să plec și eu și dacă mai este încă unul (șansa foarte aproape de zero) să plece și Mihai.

Pe Aeroportul...

Din Phoenix...

Arizona.
Doamna de la îmbarcări știa de noi și ne-a spus că avem prioritate pentru că noi am anunțat primii ratarea îmbarcării. Ea estima să fie libere patru locuri.

Am așteptat îmbarcarea celor în drept și aproape de ora plecării le-au îmbarcat pe Mona, Trisha, Mădă, Adela, Clara și Esha.

După două minute au îmbarcat-o pe Betty. Peste alte câteva minute, cu un interval între noi, pe Anand, pe mine și la final pe Mihai. Destui pasageri au rămas neîmbarcați.

După ce am urcat în avion, ușa s-a închis. Am pus bagajele și am constatat că eu și cu Anand avem locuri la Business Class. Prin asta aveam dreptul, pe lângă un spațiu mai mare și la gratuitatea băuturilor alcoolice. Am hotărât să nu îmi forțez norocul. Dacă în mod incredibil am ajuns ca toți zece să putem zbura spre casă ( când au rămas afară numeroși pasageri), atunci eu nu mă voi folosi de drepturile mele, bând numai o Coca-Cola, băutură care era gratuită pentru toți pasagerii.

Zburăm spre San Jose...

La Business Class.
Pe Aeroportul din San Jose, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne recuperăm bagajele, care au sosit cu avionul pe care l-am pierdut.

Anunțat telefonic, încă din Phoenix, despre aventura noastră, Mihai Mudure ne aștepta cu mașina la aeroport și ne-a dus acasă, unde am ajuns chiar la miezul nopții.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu