sâmbătă, martie 21, 2015

Londra 2007-2008

Oraş: Londra
Coordonate Geografice: 51g30m30s N  00g07m32s V
Ţară: Marea Britanie
Populaţie: 8000000 locuitori
Data Sejur: 30 Decembrie 2007-6 Ianuarie 2008
Locuinţă: Etap Hotel Barking

30 Decembrie. Am mers cu trenul de la  Cluj  la  Bucureşti  şi apoi din gară cu un taxi la  Aeroportul Băneasa. Imediat după miezul nopţii două femei de serviciu, îmbrăcate în uniformă de asistente medicale (absolut ne-sexi) au început să facă curăţenie cu o sculă electrică care făcea un zgomot infernal şi în urma căreia parcă rămânea pardoseala mai murdară decât înainte.

Mai stând jos, mai mişcându-ne, mai bând câte o cafea de la barul descris înainte, timpul trece. La ora 3 şi 20 nimeni nu anunţă că avionul nostru, care trebuia să sosească la această oră, de la Liverpool, ar fi aterizat. S-a anunţat doar că două curse, una din  Italia  şi una din  Spania, din cauza condiţiilor meteorologice nu vor putea ateriza pe Băneasa  ci numai pe  Otopeni.

Timpul trece, trece şi ora 6, şi cam pe la 6:30 se anunţă că se face chekin-ul (predarea bagajelor) pentru mai multe zboruri, printre care şi al nostru, spre  Londra  cu compania  Wizzair. La ghişeul nostru se face o coadă cam de 170 de oameni, coadă la care noi eram evident tot pe ultimele locuri. Aproape de ora 8 am predat şi noi bagajele.

Împreună cu alţi pasageri trecem la controlul de frontieră, unde doi funcţionari controlează vreo şase sute de oameni care se înghesuie.

Trecem şi de controlul de frontieră si nimerim în două săli mici, unde sunt scaune pentru eventual pasagerii unui zbor, nu a cinci sau şase, câţi eram noi. Lumea se înghesuie, majoritatea stau în picioare şi aşteaptă, aşteaptă şi iar aşteaptă. Unii mai nesimţitori la răceala pardoselei se aşează pe jos în aşteptarea lor incertă.

În picioare şi pe pardoseală.
Se anunţă că cei care vor pleca în Italia  şi  Spania cu avioanele sosite astă-noapte, vor fi duşi cu autobuzele la  Otopeni  de unde vor decola.

Suntem şi noi invitaţi într-un anumit punct al sălii să primim o sticlă de apă minerală şi un corn, drept  “despăgubire”  pentru intârzierea care deja este mai mare de trei ore.

În jurul orei 10 suntem anunţaţi că avionul nostru a putut ateriza numai pe  Otopeni  şi că pasagerii vor trebui să-şi ia bagajele şi să se urce fiecare cu bagajul personal în unul din autobuzele care îi vor duce la  primul aeroport al ţării.

Ne-am executat şi înghesuiţi toţi patru, ne-am dus pe Aeroportul Otopeni. Acolo ne aştepta un alt chekin, dar a mers mai repede, facându-se la mai multe ghişee.

Aeroportul Otopeni  mi-a făcut o impresie bună, era mai modern decât acum 18 ani de când am mai zburat de pe el la  Moscova  şi cel puţin porţiunea văzută de mine este comparabilă cu  Aeroportul Ferihegy, terminalul doi, din  Budapesta.

Am mers şi aici la controlul paşapoartelor, unde ne-au descălţat şi ne-au descurelat, apoi de la o anumită poartă am ieşit afară, de unde autobuzele ne-au dus la avion. Acesta era un  Airbus  de 180 de locuri. Compania Wizzair nu dă pasagerilor locuri numerotate, fiecare alegând locul liber găsit. Eu cu Betty am stat în stânga, eu la geam, iar Mircea şi Mela în dreapta, cu Mircea la geam. Geamul meu era foarte murdar şi nu am putut face poze de calitate în timpul zborului.

În sfârşit...

În avion.
În jurul orei 11 am decolat, am băut o bere la cutie, plătită în lire sterline (că pe lei nu vindeau nimic) şi încet-încet timpul a trecut.

Am decolat.
Zburăm.
După mai bine de două ore şi jumătate am văzut jos, printr-o gaură dintre nori un oraş mare şi tocmai atunci s-a anunţat că suntem deasupra  Amsterdamului,  să ne punem centurile că vom începe coborârea.

Am tot coborât, am ajuns sub nivelul norilor, şi pe  Canalul Mânecii  am văzut şi nişte vapoare.

Pilotul a aterizat foarte frumos, în aplauzele pasagerilor, pe   Aeroportul  Luton  şi a adus avionul lângă o poartă. După ce am coborât am ajuns la controlul paşapoartelor. Aici ne-am prezentat la unul din ghişeele destinate cetăţenilor din UE, controlul a fost rapid şi apoi ne-am dus să recuperăm bagajele.

Cu bagajele alături am mâncat într-un restaurant din aeroport o mâncare indiană.


În restaurantul din aeroport.
 După masă Mela ne-a cumpărat bilete dus-întors de la  Luton  până în centul  Londrei  la un autobuz care pleacă din oră în oră.

Ne-am aşezat la o coadă în staţia de autobuz şi când acesta a sosit, şoferul a deschis imensul portbagaj din josul autobuzului şi a aşezat bagajele în ordinea inversă coborârii.

Trecuseră aproape 30 de ore de la plecarea de acasă şi nu am dormit şi nu ne-am descălţat decât la controlul de pe  Otopeni. Autobuzul a plecat şi mi s-a părut foarte ciudată circulaţia pe partea stângă. Deşi au început să apară clădiri frumoase nu am mai rezistat şi aproape tot drumul, de peste o oră şi jumătate, am dormit sau măcar am moţăit. Înainte de coborâre am văzut multe clădiri monumentale construite înaintea primului război mondial din cărămidă aparentă.

Am coborât într-o staţie de pe Baker Street, de unde peste o săptămână o să luăm acelaşi autobuz înapoi spre aeroport. Am intrat în staţia de metrou din apropiere, unde Mela ne-a cumpărat la toţi trei abonamente pe o săptămână, valabile pe toate liniile metroului londonez.

Mela este profesor universitar la facultatea de engleză la Cluj şi a mai fost de mai multe ori la Londra.  Ea va sta cu noi numai patru zile, în rest va merge la  Oxford  unde, la o întâlnire a specialiştilor în Literatura engleză a secolului al XVIII-lea, va ţine o comunicare. Ei nu îi era rentabil să-şi facă abonament, care se dă minimum pe o săptămână.

Înarmaţi acum cu abonamente, am coborât pe peronul potrivit şi după ce am schimbat o dată metroul am ajuns la staţia  Barking,  cea mai apropiată de hotelul nostru. Fiind deja noapte am hotărât să luăm un taxi până la hotel, ştiind că pe jos se face până acolo cam un sfert de ceas.

Am luat un clasic taximetru englezesc, cu forma lui specifică de maşină interbelică şi am ajuns la hotelul nostru unde aveam camere rezervate din vară.

În taxi...
În drum spre hotel.
Recepţionerul ne-a dat cardurile magnetice cu care se deschide camera şi se poate intra în hotel şi după câteva minute ne-am dat jos de pe noi hainele îmbrăcate cu 32 de ore înainte.

După mâncarea indiană din aeroport nu ne-a mai fost foarte foame, dar m-am gândit să mănânc totuşi o bucată din perechea de cârnaţi făcuţi de mine personal şi aduşi cu noi. Cârnatul rămas l-a pus Betty într-o pungă pe care a agăţat-o de fereastra camerei noastre, care era la parter şi dădea într-o parcare, ca acesta să stea la rece.

Deşi ora locală nu era deloc înaintată ne-am culcat şi am dormit până dimineaţă, după toată oboseala acumulată în timpul călătoriei.

31 Decembrie 2007. Ne-am trezit în jurul orei 8 şi afară încă era întuneric. Observ că din fereastră a dispărut punga cu cârnaţi! Ce ţară-i asta în care bieţii români sunt de-a dreptul jefuiţi? I-am urat făptaşului să ispăşească cele mai grele cazne care mi-au venit în minte, mult mai multe şi mai de neîndurat decât valoarea cârnaţilor şi am avut un motiv de distracţie pentru următoarele zile. I-am anunţat şi pe copii în Amsterdam  că  londonezii ne-au furat cârnaţii  şi s-au distrat şi ei copios.

Ne-am făcut toaleta de dimineaţă şi Mircea ne-a anunţat că de la ei din cameră se vede un supermarchet deschis non stop. Am mers acolo toţi patru, la magazinul din lanţul  Tesco, care era destul de mare şi foarte bine aprovizionat. Preţurile, deşi mari, erau rezonabile, având în vedere că ne aflam în cea mai scumpă dintre capitalele europene. Am luat mâncare pentru micul dejun care trebuie să fie copios, astfel încât să ţină şi locul prânzului şi am hotărât ca în noaptea  Anului Nou  când o să ne întoarcem acasă să mai trecem pe la Tesco, dacă tot este deschis non stop! Am mâncat la hotel şi am mers spre staţia de metrou urmând se întoarcem numai după sosirea Anului Nou. Am luat cu noi şampaniile şi drapelul  României.

În faţa hotelului.

Pe stradă.



Cu şampania...

Şi drapelul României.

Spre staţia Barking.

Am mers pe jos până în  Barking Station  am luat metroul, l-am schimbat unde a trebuit şi am ajuns undeva pe lângă  Trafalgar Square.  Când am ajuns în piaţă se aflau deja aici vizitatori care se fotografiau cu amiralul. Am facut şi noi poze cu  Amiralul Nelson, el stând cu spatele la noi.

Cu Amiralul...

Nelson.

Cu Leul...

Perfidului Albion.
Am continuat mersul pe jos pâna la Parlament, am văzut Big Ben-ul, pe care îl credeam mult mai mare decât în realitate şi am fost pe podul Westminster, de unde am văzut prima dată Tamisa  şi  Ochiul Londrei.

Monumentul femeilor care au luptat în al II-lea război mondial.

Cu Monty.

Cu Big-Ben-ul.

Podul Westminster.

Tamisa.

Ochiul...

Londrei.

Gazonul Parlamentului.

Big-Ben.
De acolo ne-am întors şi i-am urat de bine lui  Churchill,  în faţa statuii sale, pentru ce i-a făcut  României, la  Ialta,  împreună cu paraliticul .

Omagiu...

Lui Churchill...

Care ne-a dat gratis ruşilor.
Am mers până la Westminster Abbey. Nu am intrat decât în  Capela Sf. Margareta  de alături.

Westminster...

Abbey.

Am revenit la Parlament unde ne-am fotografiat cu Oliver Cromwell  şi ne-am întors spre  Trafalgar Square  pe cealaltă parte a bulevardului. Ne-am fotografiat cu soldaţii călare din faţa  Muzeului Cavaleriei şi am văzut intrarea pe Downing Street, închisă de o poartă din grilaje solide şi păzită de doi poliţisti.

Cu Oliver...

Cromwell.

Tocmai bătu sfertul.
Telefon public londonez.

Supremul apare relaxat.

Intrarea...

Downing Street...

Foarte bine... 

Păzită.

Muzeul Cavaleriei.

Am ajuns din nou în preajma lui Trafalgar Sq.  şi în timp ce doamnele se odihneau pe o bancă, eu şi Mircea ne-am plimbat pe Pall Mall  ca doi respectabili membri (cam prăfuiţi) ai cluburilor din apropiere.

Pe...

Paal Mall.



Revenind le-am luat pe doamne şi ne-am dus la  Galeriile Naţionale,  aflate în spatele lui Nelson, unde timp de două ore am văzut tablouri ale Renaşterii italiene şi germane, tablouri ale pictorilor englezi, din sec XVI-lea până în prezent. Am remarcat portretul lordului  Byron de Th. Phillips  şi sala impresioniştilor, unde erau, printre altele, tablouri de Manet, Monet, Seurat şi de Van Gogh.  Am revăzut aici  Floarea Soarelui  pe care o mai văzusem la Amsterdam  în 2002 la expoziţia  Van Gogh-Gauguin,  alături de cea de la  Amsterdam  şi de cea de la Tokio,  unde toate trei s-au reîntâlnit pentru prima oară după 100 de ani. Apropiindu-se ora închiderii am ieşit din Galerii şi ne-am dus să luăm cina.

Colindând printre restaurante cu mâncăruri specifice ale mai multor naţii am ales un restaurant chinezesc unde contra a 5 lire te autoserveai şi mâncai cât poţi de mult. Eu am mai mâncat mâncare chinezească la Amsterdam  şi în  Insulele Canare  şi acolo parcă a fost mai bună. Doamnelor însă le-a plăcut mult şi s-au mai servit şi a doua oară.

Am ieşit din restaurant şi străzile deveneau tot mai aglomerate. În zona cuprinsă între Trafalgar Sq  şi Parlament  se vor face la miezul nopţii focuri de artificii şi se va aduna o mare masă de oameni. Staţiile de metrou din zonă vor fi închise între orele 20 şi 2. Se vedeau grupuri de poliţişti, bărbaţi şi femei care se îndreptau într-acolo. Ne-am mai plimbat pe străzile împânzite de oameni şi luminate feeric şi încet-încet am revenit în Trafalgar Sq. Am reuşit să găsim patru locuri pe o bancă de piatră, dar a fost foarte dificil, mai ales pentru mine să stau pe piatra rece. Am preferat să stau în picioare şi să mă plimb în jurul coloanei cu statuia deasupra. Pe bancă lângă noi era aşezată o famile de englezi formată din mamă, tată, fiică şi ginere. Tatăl a fost foarte amabil şi s-a oferit să ne facă poze la toţi patru, pentru că noi până acum eram numai câte trei în poze. Lângă banca noastră, în picioare se aflau patru poliţişti, o mică parte din mulţimea de oameni ai legii aflaţi în piaţă. Cândva poliţistul englez trebuia să aibă o înălţime de cel puţin 1m 80 astfel încât să se uite de sus în jos la cetăţeanul de rând. Astăzi sunt admişi şi poliţişti mai mici, dar toţi sunt solizi şi bine antrenaţi.

În aşteptarea...

Anului...

Nou...

În Piaţa...

Trafalgar.

Scoţian cântând la cimpoi.



Cam pe la ora 11 tatăl englez a revenit de undeva şi ne-a oferit o cutie de 300 ml cu un vin franţuzesc. Eu şi Mircea, cu gândul la şampanie nu am gustat din el, aşa că a trebuit să-l bea Betty şi Mela.

Ne-au sunat copiii de la  Amsterdam,  ei deja fiind în noul an, ne-am urat unii altora toate cele bune şi ne-am mai distrat pe tema cârnaţior furaţi.

Cu ceva înainte de miezul nopţii am văzut că poliţiştii de lângă noi fug după un individ, îl imobilizează în cătuşe şi doi din ei îl conduc undeva în afara pieţei. Nu stiu ca a făcut respectivul, dar între poliţişti era o comunicare permanentă prin nişte aparate lipite de gulerul uniformeni şi acesta nu a fost arestat degeaba. Am admirat eficacitatea poliţiei britanice!

A sosit şi miezul npoţii şi odată cu el şi 2008. Am urmărit pe cele două monitoare uriaşe montate în piaţă cum trec secundele. Ne-am felicitat reciproc cu ocazia  Anului Nou  şi ne-am dorit unii la alţii cele mai nobile împliniri.  Am desfăşurat drapelul  României  şi l-am fluturat în piaţă, dar nu am neglijat să desfacem o sticlă de şampanie şi să ne turnăm în paharele noastre de unică folosinţă. Le-am oferit câte un pahar de şampanie şi familiei de englezi, care au fost foarte surprinşi de gestul nostru şi am făcut şi poze cu ei. Am procedat la fel şi cu a doua sticlă de şampanie.

A sosit Anul Nou 2008.

Şampania...

Fără cupe.

Dar cu...

Pahare de unică folosinţă.

Am desfăşurat...

Tricolorul.

A doua sticlă.

Artificii.



Supremul cu doamna englezoaică.
Ne-am luat apoi rămas bun de la englezi şi împreună cu mulţimea de oameni am mers spre Piccadilly Circus unde era cea mai apropiată staţie de metrou care funcţiona.

Mi-am adus aminte că fiind noaptea de Revelion trebuie să fumez o ţigară. Aşa am convenit cu mine însumi acum 12 ani când m-am lăsat de fumat. Am aprins ţigara, am tras două fumuri şi simţind că încep să ameţesc am aruncat-o.

Ţigara de revlion.
Personalul de la metrou împreună cu poliţia se aflau în toate staţiile, totul era perfect organizat, călătoriile erau gratuite şi trenurile veneau la mici intervale unele după altele. Am ajuns, după ce am schimbat metroul în două locuri, în  Barking  în jurul orei două şi un sfert. Am mers pe jos pâna la  Tesco,  dar aici surpriză: cât era el de non stop, cu ocazia  Anului Nou  era închis.

Am mers la hotel şi ne-am culcat în jurul orei trei.

1 ianuarie 2008. Faptul că  Tesco  a fost închis azi-noapte ne-a cam dereglat programul planificat, aşa că ne-am îmbrăcat şi ne-am dus acum să ne cumpărăm de acolo micul-dejun. Iarăşi surpriză: nici acum nu este deschis! Eu şi Mircea am mers până la hotel să luăm lucrurile necesare, urmând să ne întâlnim cu Betty şi Mella la capătul scurtăturii pe care am folosit-o azi-noapte spre Tesco.

După ce am luat cele necesare de la hotel, doamnele nu se găseau la locul indicat. Au uitat pe unde am mers azi-noapte şi nu au înţeles ce le porunciserăm. A trebuit să le sun pe mobil pe ruta Londra-Amsterdam- Bucureşti-Londra  ca să le spun să vină aici  unde stabiliserăm să ne întâlnim. Au venit şi am mers spre staţia de metrou, unde chiar lângă staţie am găsit un fel de bistro unde am luat micul dejun, destul de copios.

Schimbând metroul în locurile cuvenite am ajuns imediat după ora 12 în Covent Garden.

Spre...

Covent...

Garden.
Plimbându-ne am găsit  Opera Regală  de unde ne-am ridicat biletele comandate prin internet în luna iunie, pentru  Spărgătorul de Nuci de  Ceaicovski. Cum aveam încă timp, până la ora 2 când începea spectacolul am mers într-o cafenea din apropierea Operei unde am luat câte un ceai tradiţional englezesc şi o prăjitură.

În holul...

Operei...

Înainte de a intra...

La garderobă.
Am intrat apoi în sala care era plină, vânzarea biletelor terminându-se în luna august. Am găsit locurile şi am admirat arhitectura sălii. Este foarte înaltă, foarte luxoasă şi după aprecierile mele avea cam 1000 de locuri. Seara la hotel citind un pliant despre  Spărgătorul de Nuci  şi despre sala operei  Covent Garden  aveam să aflu că are 2269 de locuri. Numai în fosa orchestrei erau aproape 60 de instrumentişti.

Ne-am bucurat când am aflat că prim-balerina care o juca pe Clara  era compatrioata noastră  Alina  Cojocaru.

Spectacolul a fost extraordinar şi de foarte mult timp nu am mai avut astfel de emoţii estetice. Extraordinară şi cu mult deasupra celorlalte balerine a fost prestaţia  Alinei Cojocaru,  dar toată trupa a fost una foarte profesionistă care ar putea cu succes să evolueze pe orice scenă a lumii. Mie personal mi-a plăcut  “Dansul fulgilor de nea “ executat de 24 de balerine plus cei doi solişti precum şi  “Dansul chinezesc”,  dansat în sunetul cristalin al clopoţeilor.

Baletul a avut două acte şi în pauză am ieşit la bufetul de la nivelul nostru unde trupa a luat câte o cafea, iar eu m-am sacrificat și am luat o cupă de șampanie. Ieşind pe terasa Operei am văzut şi de aici  Statuia lui Nelson.

Spectatorii nu erau îmbrăcaţi în toalete luxoase, fiind matineu, dar în schimb erau foarte mulţi copii, unii chiar în vârstă de trei ani, bineînţeles însoţiţi de părinţi. În tot timpul spectacolului nu s-a auzit un plânset sau deranj din partea lor.

Actul doi a fost şi el emoţionant, la fel ca şi primul şi în final buchetul de onoare i-a fost înmânat Alinei.

După spectacol, cam în jurul orei 5, era deja noapte şi am hotărât să mergem la  Catedrala Sf. Paul. Am ajuns acolo repede cu metroul şi în imensa biserică se desfăşura slujba de seară. Am vizitat partea din spate a lăcaşului, împreună cu alţi turişti. În faţă, unde catedrala este pictată nu am mers să nu deranjăm slujba. Remarcabilă a fost orga, care având o mulţime de tuburi, făcea să răsune întreaga încăpere.

La Catedrala...

Sfântul Paul.
După ce am ajuns în Barking, în drumul nostru spre hotel, am intrat într-un restaurant indian, unde am luat la cină o mâncare specifică pe bază de pui şi miel. A fost bună fiind suficient de condimentată.

Înainte de a ajunge la hotel am trecut din nou pe la Tesco, care evident era tot închis. Şi  non-stopiştii se respectă de Anul Nou! Bine că am mâncat la indian.

In cameră ne-am uitat puţin la televizorul din dotare, care prindea trei canale, unul din ele fiind BBC. Aici la ştiri s-a spus că în preajma  Anului Nou  pe străzile  Londrei  au fost cu ceva peste două milioane de oameni. Ne-a părut foarte bine că şi noi am fost printre ei!

Deşi era destul de devreme ne-am culcat şi am dormit bine având încă mult somn de recuperat.

2 Ianuarie. După toaleta de dimineaţă ne-am dus direct la Tesco  să vedem dacă azi se va deschide sau nu. Ajungând acolo în preajma orei 8, am fost printre primii cumpărători. Cum începea să funcţioneze non-stop am cumpărat numai cele necesare micului dejun, urmând ca la întoarcere să mai cumpărăm şi altceva.

Astăzi aveam în program să vedem schimbarea gărzii la Palatul Buckingham. Ne-m dus cu metroul, am coborât la staţia potrivită şi am parcurs o bună bucată pe jos, pe un vânt destul de neprietenos. Mircea a trebuit să-şi cumpere o căciuliţă dintr-un material textil, ca să reziste vântului londonez. Aceasta l-a costat 17 £. Acasă putea cumpăra sigur, cel puţin cinci astfel de căciuli la preţul ăsta!

Spre...

Palatul...

Buckingham...

La Schimbarea...

Gărzii.

Exerciţiu de orientare.

Priveşte spre dreapta.

Căciula londoneză a Supremului.

Omnibus.
În preajma palatului nu era multă lume, am făcut poze şi am vizitat  St James' Park din apropiere.












Când ne-am întors în jurul gardului palatului era deja destul de mare aglomeratie. Am ocupat şi noi un loc la gard, de unde vedeam bine curtea în care se va face schinbul gărzii şi pe măsură ce trecea timpul venea tot mai multă lume. O terasă monumentală situată vis-a vis cu palatul a început şi ea să se umplă de lume, urmând ca între spaţiul dintre stradă şi terasă să se desfăşoare defilarea gărzii care merge să preia posturile.








Bineînţeles că a venit şi poliţia, pedestră şi călare care făcea ordine şi la ora anunţată am văzut defilarea gărzii, precedată de o fanfară militară. Soldaţii nu erau îmbrăcaţi în mantale roşii cum se vedea în filme, ci în mantale cenuşii, dar toţi aveau tradiţionalele căciuli din blană de urs.












Ajunşi în interiorul palatului schimbul s-a făcut după un ceremonial care mie mi s-a părut monoton şi mărginit, exact ca un şir convergent. Am văzut în 1989 o schimbare de gardă la  Kremlin,  în fosta Uniune Sovietică  şi aceea era  mult mult  mai fastuoasă, stârnea interesul privitorului şi a fost extraordinar de bine pusă la punct.

Am plecat de la palat şi într-o cafenea am băut un tradiţional ceai englezesc, cu lapte, la care eu ca un necunoscător am mai adăugat şi zahăr. Am luat metroul din  Staţia Victoria  şi am mers la  Turnul Londrei.

Staţia Victoria.
După un stat la coada de la bilete, care era foarte stufoasă, dar se înainta repede, am luat pentru prima dată în viaţa mea bilete pentru persoane de vârstra a treia, unde am economisit trei lire. Am avut efectiv o strângere de inimă, mai ales că vânzătoarea nici nu a vrut să-mi vadă paşaportul care dovedea că am dreptul la acest privilegiu. Se vedea cu ochiul liber!

La coadă.
Am stat în  Fortăreaţa Turnului  timp de trei ore unde memorabilă a fost vizitarea clădirii în care se află bijuteriile coroanei.

Fortăreaţa Turnului.




Un tron.

Podul Turnului.

Corbii Turnului.







Expoziţie cu istoria Regimentului Regal de Puşcaşi.

Schimbarea gărzii la Turn.



Caii unor regi englezi.



Unelte care s-au folosit.

Elisabeta I.

În Restaurantul Turnului.
Ieşind de la Turn am mers pe Tower Bridge până la mijlocul său să vedem de acolo Tamisa şi când s-a întunecat am revenit cu metroul acasă.










Patinoarul din şanţul de apărare.
De la Tesco am cumpărat mâncare pentru cină şi am luat în secret o sticlă de şampanie pe care s-o bem la hotel cu ocazia  Sfântului Vasile, care a fost pe data de 1 Ianuarie. Voiam să fac asta în noaptea Anului Nou, dar atunci non-stopul nu funcţiona.

Am cinat şi am băut şampania toţi patru în camera noastră, tot în pahare de unică folosinţă, în lipsa cupelor. Şampania a fost chiar bună şi am hotărât să mai luăm şi în zilele următoare.

După ce am stabilit programul pentru a doua zi ne-am culcat, din nou mai devreme decât de obicei.

3 Ianuarie. Astăzi urmează să vedem baletul  Pinochio  tot la  Opera Covent Garden, dar nu în sala mare ci într-o sală studio. După spectacol Mela urmează să meargă la  Oxford  pentru două zile.

La noua sală nu mai este fastul de la precedenta, se coboară din holul comun, fiecare îşi pune personal hainele la garderobă şi le asigură cu un lanţ pe care-l încuie cu o cheie de plastic. E o metodă ingenioasă care reduce personalul. În schimb bufetul funcţionează cu personal suficient. Mi-am luat un coniac mic, care evident că aici se numeşte brandy. Cu preţul lui, în  România  aproape că aş fi putut cumpăra o sticlă.

Coniacul deschizător de drumuri.
În hol.
Spectacolul a fost frumos, cu o punere modernă în scenă şi printre spectatori erau foarte mulţi copii care au venit să vadă povestea dansată a lui  Pinochio.

La locuri...

În sală.

Scene...

Din...

Spectacol.
De la  Operă  Mela a plecat spre Oxford,  iar noi am mers în  Piccadilly Circus  şi am ieşit din metrou chiar lângă  Eros Statue.

În...

Piccadilly...

Circus.
Ne-am plimbat pe Regent Street, o stradă comercială foarte luminată şi cu foarte mult bun gust împodobită de Crăciun.

Pe Regent...

Street.
Încântaţi de priveliştea oferită de centrul capitalei britanice din nou am luat metroul spre casă, parcurgând pe jos porţiunea de la  Barking  la hotel şi oprindu-ne la Tesco. Am cumpărat un pui proaspăt fript şi din nou o şampanie, pe care le-am devorat la hotel.

După o plimbare pe canalele televizorului ne-am culcat, tot mai devreme ca de obicei.

4 Ianuarie.Ne-am trezit şi ne-am făcut toaleta de dimineaţă până s-a luminat de ziuă.

Vedere din cameră.
Primul punct al vizitei a fost  British Museum. Am ajuns acolo tot cu metroul şi am mers la sălile cu exponate din  Egiptul Antic, din  Babilon, din  Asiria, din  Grecia şi din  Roma.

British Museum.

Egiptul.

Templu Ionic.

Odihna.

Frescele Parthenonului.






Expoziţia teracotelor chinezeşti.
Deşi le-am vizitat în fugă, am admirat, printre altele, în cele două ore, imensele statui ale faraonilor, basoreliefurile asiriene şi frescele Parthenonului. Ca şi la  Galeriile Naţionale  şi la muzeu intrarea este gratuită. Cinste englezilor!!!

După  British Museum  am hotărât să facem un tur al  Londrei  cu omnibusul. Întrebând un şofer de taxi, acesta ne-a spus că turul începe din  Piccadilly Circus, deci ne-am dus acolo şi chiar din staţia de metrou am cumpărat bilete.

Ne-am dus la omnibus şi un funcţionar care se acupă de tur ne-a luat biletele şi ne-a dat fiecăruia o pereche de căşti. Acestea au devenit proprietate particulară şi urma să le introducem în prizele aflate în dreptul fiecărui scaun, de unde să ascultăm comentariul într-o limbă dorită.

Turul Londrei cu omnibusul.

Frig, dar se merită!
Eu şi Betty ne-am aşezat pe pasarela descoperită, iar Mircea în faţă unde era un parbriz şi era închis din trei laturi. Aparatul de ascultat nu funcţiona în franceză şi nici în alte limbi înafară de engleză şi italiană. Am ascultat comentariul în limba fraţilor noştri latini. Am înţeles destul de bine unde ne aflam şi câteva date importante despre monumentele pe lângă care treceam.

Am traversat  Tamisa  peste vreo şapte poduri, inclusiv Tower Bridge, am trecut din nou pe lângă statuia lui  Nelson,  pe la  Big Ben,  pe la  Palatul Buckingham,  pe la  Hyde Park  şi în final prin  Regent Street  ne-am întors în  Piccadilly Circus.

Arteziana din Trafalgar Square.

Nelson.



Big Ben.


Pe un pod.

Ochiul Londrei.


Catedrala...


Sfântul...

Paul.

Vapoare pe Tamisa.

Intrăm...

Pe...

Podul Turnului.

Creionul în fundal.

Turnul Londrei.

Fortareaţa.

În omnibus.





HMS Belfast.

Din nou Ochiul.

Şi Big Ben-ul.

Îmi place clima londoneză.

Hyde Park.


Din nou pe Regent Street.
Deşi nu a fost o zi tocmai călduroasă, a fost plăcut pe pasarelă, geaca roşie şi căciuliţa galbenă de schi, şi-au plătit banii. În biletul cumpărat era inclusă şi o călătorie cu vaporul pe Tamisa, dar timpul  nostru limitat şi întunericul care deja s-a lăsat, nu ne-a permis să beneficiem de ea.

După un tur prin  Piccadilly Circus  ne-am urcat în metrou să mergem acasă.

Caii din Piccadilly Circus...

Cu interpuşi...

Şi fără.
În drum spre hotel am mai intrat pe la  Tesco,  am cumpărat câte un pui şi o şampanie. Am cinat la hotel şi ce a mai rămas din pui l-am împachetat pentru micul-dejun de a doua zi.

5 Ianuarie. Programul acestei zile cuprinde o vizită la Westminster Abbey. Când am ajuns în staţia noastră de metrou din Barking a ieşit un soare foarte primăvăratec.
În Barking Station... 
Este primăvară.
Cu o zi înainte ne-a sunat Mihai şi ne-a spus că la  Bucureşti  a nins foarte mult în primele zile ale anului şi de pe  Băneasa  şi  Otopeni  nu au nici aterizat şi nici nu au decolat avioane. Se pare că numai din 4 ianuarie s-a reluat traficul. Este de preferat clima oceanică de aici faţă de temperat-continentala noastră!

Am coborât în Trafalgar Square, am trecut pe lângă fântâna arteziană care acum, faţă de 31 Decembrie, funcţiona şi am mers spre  Big Ben  şi  Parlament.

Undeva...
Mai sus...
Este... 
Big Ben-ul.
La  Westminster Abbey  am cumpărat bilete tot pentru sexagenari, am economisit din nou câte 3 lire şi nici aici nu au avut dubii faţă de vârsta noastră.
Westminster Abbey.
Pe acest loc a existat un lăcaş de cult încă din secolul al VII-lea. Construcţia catedralei sub forma actuală a început în secolul al XIII-lea, în timpul lui  Henric al III-lea.

Marcel Druon  în  Regii Blestemaţi  îl prezintă pe Eduard al II-lea lucrând la construcţia catedralei alături de dulgheri şi zidari, pentru că fiind poponarist, admira trupurile lor asudate

Aici au fost încoronaţi majoritatea regilor Angliei  şi tot aici sunt înmormântaţi atât ei cât şi marile personalităţi britanice din ultimii şapte sute de ani.

Chiar la intrare se află mormintele celor doi prim-miniştri ai  Reginei Victoria, Disraeli şi Gladstone, cu statuile lor, iar în interior am remarcat mormântul lui  Eduard al III-lea,  al  Prinţului Negru,  învingătorul de la  Poitier, ale reginelor  Maria Tudor  şi  Elisabeta I,  al celebrei  Maria Stuart  şi al reginei  Victoria.  Există o placă comemorativă pentru  Byron,  mort în  Grecia  la  Missolonghi,  precum şi pentru alte personalităţi care nu-şi au mormântul aici.

Extraordinar este gazonul englezesc din curţile interioare ale abaţiei.

Gazonul vechi de peste 700 de ani.







Am revenit de aici din nou în Trafalgar Square.

Cu Amiralul Nelson




Cu arteziana.

Cu un poliţist londonez.
Din Piaţă Betty s-a dus la  Galeriile Naţionale  să-i mai vadă o dată pe impresionişti.

Eu şi cu Mircea am mers pe jos până în  Piccadilly Circus,  apoi pe Regent Street  şi am revenit pe  Pall Mall  la  Galerii.

Aici mi-am luat şi eu rămas bun de la  Floarea londoneză a Soarelui de Van Gogh  şi am plecat, cu toţii spre hotel, pentru că deja se înserase.

Ne-am oprit la Tesco, am cumpărat mâncare pentru seara asta şi pentru drumul de mâine şi ne-am dus la hotel.

După cină am început împachetarea şi pe la ora nouă a sosit şi Mela de la Oxford.

Cum urma o zi foarte lungă ne-am culcat, fixând telefonul să ne trezească la ora trei şi jumătate.

6 Ianuarie. Ne-am trezit la ora sus-menţionată şi la ora patru am ieşit cu bagajele în curtea hotelului unde ne aştepta taxiul londonez, comandat de la recepţie încă de ieri. Metroul începe să funcţioneze numai de la ora 5:30, iar noi trebuie să fim la ora 5:10 pe Baker Street  unde trebuia să luăm autobuzul spre  Aeroportul Luton.

Am făcut un ceas întreg cu taxiul până în staţia autobuzului. Acesta a venit la timp, şoferul ne-a depozitat bagajele şi am făcut din nou un ceas până la aeroport.

În imensa sală de aşteptare de la  Plecări  am luat micul dejun şi am băut câte o cafea de la un restaurant.

Mic dejun la Luton.
Cu două ore înainte de zbor am făcut apoi checkin-ul, unde la ghişeu eram numai noi patru. Domnişoara de acolo ne-a dat o veste încurajatoare, cum că avionul nostru s-ar putea să plece  puţin mai târziu de cum era planificat.

Am trecut de controlul de frontieră, unde din nou am renunţat la apă, am fost descălţaţi, descurelaţi, ca şi la Otopeni,  numai că aici totul a fost mai aerisit neexistând acea aglomeraţie specifică plaiului mioritic. În sala de aşteptare de aici erau locuri suficiente, erau baruri, restaurante şi cafenele şi pe tabloul electronic cu plecările, avionul nostru era afişat că pleacă la ora 8:20, adică conform orarului.

Aşteptând avionul.
Nu a trecut mult, că pe sus-menţionatul tablou a apărut că zborul spre Bucureşti  al companiei  Wizzair  va pleca estimativ la ora 9:30. Bucuroşi şi dorind cele mai plăcute lucruri respectivei companii, am aşteptat în continuare. După un alt interval de timp se anunţă pe tablou că zborul nostru va pleca tot estimativ numai la ora 11 45. Vă daţi seama că acum urările noastre la adresa companiei, nu-i pronunţ numele, au fost mult, mult mai profunde.

Pe întregul tabel electronic care afişa plecarea cel puţin a câtorva zeci de zboruri, numai trei zboruri plecau cu întârziere: spre Bucureşti, spre Budapesta şi spre Cracovia şi toate ale companiei Wizzair. Nu este nimic de comentat!!!

S-a anunţat întârzierea.

Numai avioanele Vizzair întârzie.

Vedere...

De pe Aeroportul Luton.
La un moment dat se anunţă la difuzoare ca pasagerii zborului nostru să se prezinte la un ghişeu de unde vor primi un bon în valoare de 3 lire cu care pot să-şi potolească setea sau foamea în aşteptarea întârziatei plecări.

Am băut la un bar o bere  Stella Artois,  pe banii mei, căci bonul valoric era numai pentru alimente, iar englezul nu ştia că în ţara noastră berea, ca şi vinul de altfel, sunt considerate alimente şi nu băutură şi asta încă de pe vremea guvernării Năstase.

Ca şi la  Băneasa  timpul a trecut, evident în condiţii mai bune şi ca şi acolo a sosit vremea îmbarcării. Am coborât din sala de aşteptare chiar la avion şi ne-am urcat în el.

Îmbarcarea.
Era din nou cu locuri nenumerotate şi  Airbusul  a decolat cu puţin înaintea orei 12 GMT. Zborul a fost plăcut, fără nici un incident şi am aterizat pe  Băneasa  în jurul orei 5 pm ora  României.

În...

Timp...

Ce...

Zburam.
 Aeroportul era acoperit cu un strat masiv de zăpadă, cam murdară, e drept şi cam necurăţată, chiar şi în locul pe unde mergeam pe jos spre controlul de frontieră.

Iarnă deprimantă la Băneasa. De ger încremenite stau navele la mal.
Cu organizarea specific românească (două ghişee la 180 de oameni) am terminat controlul de frontieră şi ne-am recuperat bagajele cam după trei sferturi de oră. Noroc că am găsit un taxi care ne-a dus în  Gara de Nord.  Mela şi Mircea urmau să plece la  Cluj  pe la ora 7:30 iar noi la Dej  la 6:50 pm.

Trenul nostru a sosit la peron, ne-am urcat în el şi din nou cu aproape 60 km/h am ajuns la  Dej  în jurul orei trei din noapte. Am găsit casa caldă, graţie Danei care seara a reglat centrala termică pe o temperatură rezonabilă pentru nişte oameni care sosesc înfriguraţi de pe drum.

Am dormit foarte repede, pentru că de la ora opt am început prima zi de şcoală după  Vacanţa de  Crăciun.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu