Calais 2001

Oraş: Calais
Coordonate Geografice: 51g08m00s N  01g19m00s
Ţara: Franţa
Populaţia: 75000 de locuitori
Data Sejur  4,5 August 2001:
Locuinţă: Hotel Formula 1

4 August. După ce ne-am despărţit de Gilbert în centrul comercial din Fayet am intrat pe autostrda spre Calais.

Până la  Calais  sunt aproape 180 de kilometri şi i-am parcurs în mai puţin de două ore. În apropierea  Calais-ului am văzut un indicator rutier care zicea că urmează ieşirea spre  Coquelles.
Coquelles  este un mic sat, lipit de Calais, unde se afla hotelul nostru, rezervat şi achitat prin internet.

Am ieşit de pe autostradă şi repede am găsit hotelul. Poarta însă era încuiată şi am reuşit să intrăm în el numai când a ieşit un locatar. Cum nu am găsit pe nimeni la recepţie, am presupus că este ora de curăţenie şi am hotărât să mergem la Calais  şi să revenim după masă, când vor fi şi recepţionerii de faţă.

Calais  este un oraş cu 75.000 de locuitori, iar împreună cu împrejurimile are peste o sută de mii. Este cel mai mare port francez de pasageri şi este un important centru al industriilor textile, mecanice şi chimice. Are două muzee celebre, cel de arte frumoase şi cel de dantele. Este şi a fost un important port militar, fortificaţiile sale datând din secolul al XIII-lea. Între 1347 şi 1558 a fost stăpânit de englezi. Aici se află  Pasul de Calais,  o porţiune de mare cu lăţimea minimă de 31 de km şi lungă de 185 de km care desparte  Franţa de Anglia  şi uneşte  Marea-Mânecii cu Marea-Nordului.  Pe sub canal s-a dat în folosinţă un tunel, unde trenuri electrice unesc cele două ţărmuri. Intrarea din  Franţa  a  tunelului este undeva în apropierea  Coquelles-ului.

Centrul oraşului este la câţiva kilometri de  Coquelles  şi repede am ajuns într-o parcare la marginea căreia era o statuie a lui  Joseph Marie Jacquard  (1752- 1834), inventatorul unui război de ţesut automat, care execută modelul prin programare cu ajutorul cartelelor perforate şi care este folosit încă în industria dantelelor.

Era un reper cât se poate de bun pentru a regăsi parcarea într-un oraş necunoscut.

Cum era ora 11 şi 45 am luat un bilet de parcare de o oră contra a 3 franci, care era valabil până la ora 14 şi 45 (între 12 şi 14 parcarea e gratuită în  Franţa).  Am lăsat biletul pe bord şi când am deschis uşa să plecăm, acesta a dispărut, luat probabil de vânturile care bântuie prin  Pasul de Calais.  Aşa că am mai cumpărat unul pe care l-am aşezat cu atenţie sub o foarfecă chinezească de unghii.

Monumentul lui Jaquard.

Străzile din  Calais  sunt largi, drepte, paralele sau perpendiculare între ele, pentru că majoritatea oraşului a fost reconstruit după al II-lea război mondial, datorită faptului că a fost distrus de bombardamente.

Ne-am plimbat pe bulevardele centrale până am ajuns la primărie.

Primăria din Calais  este o clădire construită în stil  Tudor,  care se termină printr-un turn înalt din cărămidă roşie. Este o clădire foarte frumoasă şi extrem de bine proporţionată. În zilele senine ceasul din turn poate fi văzut de pe ţărmul englez. În faţa primăriei, în centrul unei mari pieţe se află capodopera lui  Rodin, statuia  Burghezilor din Calais, executată în bronz între 1884-1886.
Îi reprezintă pe cei şase cetăţeni de vază ai oraşului, care în urma cuceririi  Calais-ului de către englezi, în 1347, după un lung asediu, se prezintă îmbrăcaţi umil, în haine din pânză de sac şi cu funia la gât în semn de auto-condamnare, să predea cheile oraşului regelui  Eduard al III-lea  şi să implore milă pentru locuitorii care au luptat şi nu s-au predat englezilor. Regele hotărăşte să-i cruţe pe locuitori, dar să-i omoare pe cei şase.
În urma rugăminţii  reginei Phillipa,  care a fost impresionată de înfăţişarea lor, regele îi iartă şi pe ei.

Primăria din Calais

Cu Burghezii din Calais.

Am mers mai departe spre vest şi am ajuns într-un port de vase de agrement şi alături se vedea portul de feriboturi spre Anglia.

Portul...

De pasageri.

Cum se apropia ora de expirare a timpului plătit de parcare, ne-am întors la maşină şi am plecat spre  Coquelles  la hotel.

Uşile erau tot încuiate şi sub o fereastră era un aparat de jocuri mecanice unde doi indivizi " butonau" de zor pe tastatura aparatului. La un moment dat se opresc, merg spre uşă, formează un cod si uşa se deschide. Sărim la ei şi îi întrebăm cum se procedează. Ne explică că deoarece hotelul este plin şi camerele sunt achitate anticipat prin internet, trebuie să scrii pe acel "aparat de jocuri mecanice", care de fapt este un calculator, numărul comenzii tale, numele şi prenumele şi seria cărţii de credit cu care ai achitat camera. Îţi apare numărul camerei repartizate şi codul din patru cifre cu care deschizi atât poarta clădirii cât şi uşa camerei tale. Apare de asemenea şi o chitanţă pe care sunt scrise cele de mai sus.

Am procedat şi eu după cum mi-au spus cei doi, mi-a apărut numărul camerei şi codul, dar nu mi-a apărut chitanţa. Evident că nu am memorat codul. Am mai repetat încă o dată toate operaţiunile şi am scris codul pe o hârtie. Nici acum nu a apărut chitanţa, dar având codul am intrat în hotel şi apoi în cameră.

Camera era foarte asemănătoare cu cea de la  Luxemburg,  două paturi, dulap, chiuvetă etc., dar duşul şi WC-ul erau pe coridor. Nu era nici o problemă că acestea erau foarte multe, deci nu se putea crea aglomeraţie.

Hotelul avea o curte mare, mai multe corpuri de clădire lipite între ele câte două, sub diverse unghiuri şi între clădiri spaţii de parcare. Am depistat cu greu fereastra camerei noastre, pentru că toate erau la fel şi am adus maşina într-un loc vizibil din cameră.

Ne-am instalat, "am servit" masa de prânz în cameră, am băut cafeaua rece şi ne- am pregătit din nou să mergem în  Calais.

La plecare, deja recepţionera era la recepţie şi ne-am plâns că aparatul nu ne-a dat chitanţa. A făcut ea ceva şi a apărut şi chitanţa noastră.

Am plecat la  Calais  pe acelaşi drum şi am parcat tot în centru, dar puţin mai spre nord decât la amiază.

Am mers pe jos şi am intrat în parcul care poartă numele cardinalului  de Richelieu  şi ne-am plimbat printr-o parte a parcului, care mi s-a părut a fi destul de mare. Erau aici nişte arbori gigantici, multe flori, multe spaţii verzi şi multe terenuri de sport. Am stat pe o bancă şi am mers apoi să vizităm  biserica Notre-Dame unde în 1926 căpitanul Charles de Gaulle s-a căsătorit cu o caleziană.

Am găsit biserica care este destul de mare, dar se afla într-o stare avansată de paragină, necesitând nişte reparaţii serioase. Nu era deschisă publicului pentru vizitare şi se oficiau foarte puţine slujbe, cam patru pe an. Am făcut un ocol al bisericii şi am mers spre port.

Când am ajuns la portul pentru vase de agrement, acesta avea mult mai puţină apă decât cu cinci ore înainte şi vasele aproape că stăteau pe fundul apei.
Aceasta era o consecinţă a refluxului care atunci era la punctul maxim.

Ne-am plimbat în continuare pe digul portului de feriboturi care legau  Franţa  de  Anglia.  Acestea erau mult mai mari decât cel cu care am traversat  Marea-Nordului  de la  Vlissingen la Breskens.  Prin   Calais   trec canalul în fiecare an mai mult de două milioane de pasageri cu vapoarele.
Ne-am continuat plimbarea până pe plajă. La 30 km în faţa noastră era  Anglia,  dar coastele sale nu se vedeau pentru că se însera şi erau nori la orizont.

Am plecat spre maşină, care era cam la doi kilometri de noi şi s-a pornit un vânt care ne-a făcut să regretăm că nu am venit cu maşina până la plajă. Cu cât am înaintat spre centru, vântul s-a mai domolit şi ne-am plimbat prin oraşul foarte iluminat cu tot felul de jocuri de lumini mişcătoare şi colorate.

Am revenit noaptea la  Coquelles,  am parcat la locul nostru, am mâncat şi apoi ne-am culcat.

5 August. Dimineaţa ne-am trezit, ne-am făcut toaleta şi am mers să luăm micul dejun în sala de mese a hotelului. Evident că era numai micul dejun dulce (franţuzesc): o felie de pâine, unt, dulceaţă şi o ceaşcă de ceai sau cafea. Unde sunt "mic- dejunurile" de la  Viena,  Bruges  sau chiar de la Luxemburg?

Aşa se păstrează silueta clientului şi se fac economii de către proprietarii de hoteluri.

Am predat camera şi am plecat din nou la  Calais  pentru că soţia mea voia să vadă dacă s-a ridicat nivelul apei după reflux în portul de agrement. Oare ce ne-am fi făcut dacă acesta nu s-a ridicat?  Am ajuns în port, nivelul apei era ridicat şi ne-am îndreptat, liniștiți, din nou spre  Coquelles.

Fiind duminică municipalitatea a organizat nu ştiu ce sărbătoare folclorică prevăzută cu defilare, care după o lege a lui Murphy se desfăşura tocmai pe drumul pe care trebuia să mergem noi. Ne-am trezit cu strada închisă şi fără nici un indicator care să arate pe unde să ocolim. Cu toate că străzile sunt drepte, paralele sau perpendiculare între ele, nu am reuşit să ajungem în centru decât după ce ne-am învârtit câţiva kilometri.

Am revenit în  Coquelles  şi am luat-o pe drumul de coastă. În dreapta noastră era marea şi ne-am oprit mai întâi la  Cap Blanc Nez  (Nasul Alb). Este punctul din care distanţa dintre  Franţa  şi Anglia  este cea mai mică. Undeva departe se vedea coasta albă a  Angliei.

La Capul...

Blanc Nez.

Am continuat drumul şi ne-am oprit apoi la  Cap Gris Nez  (Nasul Gri),  aflat la câţiva kilometri spre sud. Aici drumul de acces de la şosea la cap este mai prost, o porţiune este neasfaltată şi cu gropi.
Din parcare până la mare este o porţiune de teren plină de buruieni. Undeva jos pe plajă se văd rămăşiţele unor cazemate din beton construite de nemţi în timpul războiului. Fiind senin şi de aici se vedea în depărtare coasta engleză.

Capul Gris Nez.

Am continuat drumul de coastă, am oprit la  Boulogne-sur-Mer,  principalul port francez de pescari şi în acelaşi timp, o căutată staţiune balneară. Oraşul are cam 45.000 de locuitori, dar împreună cu suburbiile are o populaţie dublă. Există aici o foarte dezvoltată industrie de conservare a peştelui.

Am venit la Boulogne-sur-Mer să ne îndeplinim două obiective: o baie în Pasul de Calais  şi vizitarea acvariului Nausicaa. Primul obiectiv a căzut foarte repede din cauza vântului rece care astăzi, deşi senin, a făcut ca plaja să fie goală.

Ne-am învârtit prin toate parcările din jurul acvariului, dar nu am găsit absolut nici un loc liber. Am coborât atunci pe parcarea imensă de pe faleză, prevăzută din loc în loc cu aparate automate de taxat şi cu multe locuri libere. Am introdus 10 FF, am scos tichetul şi când mă uit pe el, era valabil până la ora 10 şi 50. Cum era trecut de ora 11, am crezut că aparatul m-a jefuit,  dar uitându-mă mai atent am văzut că parcarea era valabilă până luni la ora indicată. Fiind duminică şi aici parcarea era gratuită. Japonezii au pierdut un război din cauza lipsei de informaţie; eu numai 10 franci.

Acvariul Nausicaa  este situat la marginea plajei, la intrarea în port şi este unul din cele mai mari şi bine dotate acvarii din Europa.

Biletul de intrare la Acvariu.

Pentru că în acest an împlinea vârsta de 10 ani, acvariul avea câteva expoziţii speciale, pe lângă ceea ce se prezintă de obicei. Vizita se desfăşura urmărind exponatele aşezate după 35 de teme (Planctonul, De la suprafaţă la fund, Platoul continental, Reciful: un baraj viu împotriva oceanului, Oceanul, ultima frontieră, etc). Se puteau vedea animalele marine în mediul lor ambiant.

La Acvariul Nausicaa.

După ce am ieşit de la acvariu am mers pe plajă şi ne-am cumpărat câte un carton cu preparate marine, peşte şi nu mai ştiu ce alte vieţuitoare, un sos roşu şi cartofi pai, ansamblul acesta fiind foarte gustos şi hrănitor.

După o scurtă plimbare în port, pe la ora trei, am luat maşina din parcarea plătită pentru a doua zi şi am plecat pe un drum naţional spre  Abbeville  şi  Amiens.

Şoseaua a fost foarte liberă, ne-am întâlnit doar cu câteva maşini pe întregul parcurs. În centrul fiecărui sat se afla celebrul semafor de la unica trecere de pietoni şi deşi străzile erau aproape pustii, opream şi aşteptam să se facă verde. După ce am parcurs 136 km am ajuns în  Amiens.

Amiens  capitala  Picardiei  este un oraş cu o populaţie de aproximativ 140.000 de locuitori. Este centru administrativ şi comercial, este reşedinţă episcopală, are academie, universitate şi curte de apel. Celebritatea însă, şi-o datorează impunătoarei sale catedrale, una din cele mai remarcabile capodopere care reprezintă apogeul artei gotice din secolul al XIII-lea. Este una dintre cele patru mai mari catedrale din nordul Franţei: Laon, Reims, Beauvais şi Amiens.

În 1206, comunitatea cetăţenilor din  Amiens, şi-a procurat de la  Constantinopol  o bucată din capul  Sfântului Ioan-Botezătorul. Ca lăcaş de păstrare a relicvei, cei din  Amiens  au hotărât să construiască cea mai mare biserică din  Franţa.

Construcţia a durat, în prima fază, între 1220 şi 1288.

Între 1366-1402 s-au ridicat turnurile, între 1508-1519 s-au făcut stranele, sculptate în lemn şi unice în lume, iar între 1529-1533 s-a construit fleşa impresionantă prin înălţimea sa.

Celebrul arhitect al lui  Napoleon al III-lea, Viollet le Duc  (1814-1879), restauratorul celor mai importante vechi monumente franceze, a dirijat lucrările de restaurare ale catedralei între 1849-1874. În 1981 UNESCO a clasat catedrala printre capodoperele patrimoniului mondial.

Am văzut mai înainte Catedralele din Laon şi din Reims  şi deşi dimensiunile lor sunt apropiate de ale  Catedralei din Amiens,  acesta pare mai mare datorită înălţimii sale. Are lungimea de 145 m, lăţimea în dreptul transeptului de 70 m, înălţimea bolţii navei de 43 m, înălţimea turnurilor de 66 respectiv 65 m şi înălţimea fleşei de 113 m.

Catedrala din Amiens.

Fiind duminică după-amiază, am găsit loc de parcare chiar în apropierea catedralei. După ce am intrat, timp de mai bine de o oră, am înconjurat-o pe margini şi apoi am parcurs în cele două sensuri nava centrală. Am aprins câteva lumânări pentru morţii noştri şi fiind în întârziere, am plecat cu părere de rău.