Rijks Museum

Mihai a plecat cu maşina la Amersfoort iar noi am mai stat şi într-un târziu ne-am luat micul dejun. Cu ceva după ora zece am plecat pe jos spre Rijks Museum aflat de noi cam la doi kilometri, în Museumplein. Ajungem acolo străbătând o bună parte din Prinsengracht, apoi o zonă ultraluxoasă unde locuiesc poate cei mai bogaţi dintre amsterdamezi.

Rijks Museum înseamnă Muzeul Imperial şi este Muzeul Naţional al Olandei unde se găsesc, în primul rând, opere de artă, dar este şi un muzeu al obiectelor de artizanat şi un muzeu de istorie. Este celebru, mai ales, prin picturile celor care sunt cunoscuţi sub numele de Marii Maieştri Olandezi.

În 1800 s-a înfiinţat la Haga o galerie de artă unde au fost expuse picturile diferiţilor colecţionari din ţară. În 1806 Împăratul Napoleon I transformă Republica Batavă în Regatul Olandei, unde-l întronează ca rege pe fratele său Ludovic Napoleon, tatăl viitorului Împărat Napoleon al III-lea. Acesta domneşte până la abdicarea sa din 1810, deoarece Împăratul îi reproşează că sprijină mai mult Olanda, în detrimentul Franţei.

La 21 aprilie 1808 el înfiinţează Muzeul Regal din Amsterdam, unde transferă toate picturile din galeria mai sus amintită de la Haga, precum şi opere valoroase, deţinute de primăriile oraşelor regatului. Muzeul are scopul să devină locul de formare al artiştilor olandezi.

După ce Wilhelm I devine rege al Ţărilor de Jos şi Mare Duce de Luxemburg (1813-1840) muzeul va purta numele de astăzi. Numărul operelor de artă ale muzeului creşte vertiginos şi este nevoit să se mute în 1885 în localul special construit pentru el de arhitectul Pierre Cuypers, acelaşi care a făcut şi Central Station. Palatul care adăposteşte muzeul este realizat într-o combinaţie între stilurile gotic şi renascentist.

Ajunşi în apropierea muzeului, deja am văzut o coadă imensă, la care stăteau viitorii vizitatori pentru cumpărarea biletelor.

În apropiere...

De Rijks Museum.

Ne-am pus şi noi la coadă şi după un timp care ni s-a părut îndelungat, dar care nu cred că a depăşit 20-30 de minute aveam biletele. Costul unui bilet era de 17,50 NLG.

Biletul de intrare.

Din holul de la intrare am cumpărat un Program de Vizitare, dar neexistând în limba franceză, l-am luat în englezeşte. Am avut însă noroc cu Aparatele Audio, care dădeau explicaţii şi în franceză.

Muzeul este foarte mare, are cel puţin o mie de piese expuse, aşa că timpul nostru de vizitare fiind limitat, am hotărât să vedm numai pictură, la etajul al II-lea. Din aceasta, în primul rând, ceea ce era trecut în program că trebuie neapărat văzut. Programul era foarte bine făcut, indicând numărul sălii unde se aflau Marii Maeştri propuşi spre vizionare.

Am început cu Rembrandt, unde în sălile 215 şi 216 se aflau mai multe pînze ale sale, printre care un portret al soţiei sale Saskia, unul al fiului său Titus în haine monahale, celebrele Sindicii Postăvarilor, Logodnica Evreică şi autoportretul artistului în Apostolul Pavel.

Într-o sală alăturată se aflau Lăptăreasa şi Femeia în Albastru Citind o Scrisoare a lui Jan Vermeer. Deşi nu mă aşteptam, am văzut şi un autoportret al lui Vincent van Gogh. Nu mă aşteptam, pentru că ştiam că toată opera din Olanda a pictorului este expusă în muzeul din vecinătate, care îi poartă numele. Am mai remarcat Sfânta Familie şi Adoraţia Magilor a lui Sint Jans Geertgen.

Peste tot ne-a fost de mare folos Aparatul Audio, unde se dădeau informaţii foarte competente într-o franceză clară, vorbită fără repeziciune şi fără a mânca silabe din cuvinte, aşa cum numai un străin care ştie limba o poate face.

Trecând prin mai multe săli, am ajuns în aceea care adăpostea Rondul de Noapte. Era o sală aglomerată, dar mult mai aerisită decât sala Giocondei de la Luvru, deşi pentru Rijks Museum are exact aceeaşi importanţă ca şi Mona Lisa pentru muzeul francez.

În Rijks Museum fotografiatul este permis, dar absolut fără blitz şi fără trepied. Eu nu aveam trepiedul la mine, dar nu ştiam cum se opreşte blitz-ul ca să nu scintileze. Dacă aş fi fost mai lucid mi-aş fi dat rapid seama, punând butonul într-o poziţie şi făcând o poză într-un loc neutru. Dacă nu blitzuia era bine, dacă blitzuia trebuia să schimb poziţia butonului. Emoţia estetică acumulată după privirea atâtor capodopere, evident că a mai diminuat din luciditatea mea. Am pus butonul pe poziţia care eu credeam că nu blitzuieşte şi la momentul potrivit, când între mine şi Rondul de Noapte nu prea erau privitori am fotografiat. Blitzul a scintilat. În momentul acela, o femeie, pe care o pot compara cu Femeia Comisar din Tragedia Optimistă a lui Vsevolod Vişnevski, studiată de noi în prima clasă de liceu (a VIII-a în 1960), se repede la mine şi într-o olandeză total incomprehensibilă zbiera ceva. Mi-am cerut scuze, evident că în româneşte, ca să mă înţeleagă şi ea aşa cum am înţeles-o şi eu pe ea şi apoi distinsa doamnă (respectiva matahală) a plecat vorbind singură. Amândoi am înţeles însă în mod sigur despre ce era vorba. Partea proastă a fost că peste câteva zile când am scos filmul de la developat am observat că poza nu ieşise. Păcat! Promit că nu voi rata ocazia ca pe viitor să mai scriu despre Rondul de Noapte, una din picturile mele preferate şi să o fotografiez cu mai mult succes.

Mergând spre coborâre am trecut prin sala în care erau expuse porţelanuri de Delft. Nu am mai avut energia să ne oprim şi să ne delectăm cu minunata lor culoare albastră.

 Aşa cum am spus Rijk Museum este un muzeu foarte mare. Pentru a-l vizita temeinic, un laic ca mine ar avea nevoie de câteva săptămâni. În viaţa aceasta sigur nu voi putea realiza acest deziderat.

Am părăsit muzeul şi ne-am dus acasă, încet, în pas de plimbare.

Plimbarea cu vaporaşul

Mihai a plecat de dimineaţă la Amersfoort cu maşina. Noi am mai lenevit, am luat micul dejun şi cafeaua rece de voiaj.

Am ieşit până în Dam la magazinul Albert Heijn de unde am făcut cumpărături, pentru că nu stăteam foarte bine cu mâncarea.

Am revenit acasă şi am început împreună să gătim, astfel încât mâncarea să ne ajungă pe câteva zile.

Când am terminat cu preparatul şi bineînţeles cu mâncatul de prânz era deja după-amiază.

Am ieşit să ne plimbăm cu vaporaşul pe canale. Am mers pe jos până la Dam şi de acolo până la Central Station, lângă care era debarcaderul de unde plecau vaporaşele.

Am cumpărat bilete, fiecare costând 13 NLG, am urcat pe vaporaş şi după o aşteptare de aproximativ 10 minute am pornit.

Biletul dublu pentru vaporaş.

Foarte mulţi turişti, de ordinul sutelor de mii se plimbă anual cu vaporaşele pe canale. Am trecut prin Portul Amsterdam, pe lângă Turnul Plângăcioaselor. Aici soţiile marinarilor urmăreau cu lacrimi în ochi cum bărbaţii lor plecau pe mări şi pe oceane, fără să ştie când şi dacă se vor mai întoarce. În port se află câteva nave olandeze din diferite epoci, care acum sunt muzee şi se pot vizita. Portul este legat prin canale de Rin şi prin acesta de Marea Nordului.

În...

Portul...

Amsterdam

Am continuat croaziera pe râul Amstel, trcând pe sub cel mai vechi pod, din cele o mie existente în Amsterdam, Magere Brug (Podul Slab). El a fost construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. De la mijloc, cele două părţi ale sale se ridică la trecerea navelor. Podul este plin de turişti, dar trec pe el pietoni, biciclişti şi chiar autoturisme.

Magere Brug.

Am continuat până la Podul Albastru, lângă care se află clădirea nouă a Primăriei şi a Operei (Stopera).

Podul Albastru.

Poduri coliniare.

Am continuat plimbarea pe canalele principale. Am mers foarte puţin pe canalul nostru, pe Prinsengracht, apoi am trecut pe Herengracht, unde se află încă casele restaurate ale marilor bogătaşi din secolele trecute şi apoi pe canalul Împăratului Carol Quintul, Kaisergracht.

Pe...

Kaisergracht.

Am revenit la debarcader şi de acolo am luat tramvaiul, care ne-a dus două staţii până în Dam.

După o scurtă trecere pe la Monument şi pe la Palatul Regal am mers acasă că trebuia să sosească Mihai.

Mihai a ajuns înaintea noastră şi ne-a povestit aventura pe care a avut-o. Dimineaţă, încă înainte de a ajunge pe autostradă, vede cum cei ce veneau din spatele lui îl tot semnalizează cu farurile. Un motociclist îl depăşeşte şi-i face semn să tragă pe drepta. După ce opreşte vede că roata din dreapta spate este dezumflată. O schimbă cu roata de rezervă şi merge la Amersfoort. Aici merge la un service Volkswagen unde-i spune că janta trebuie schimbată şi deasemenea anvelopa, care s-a tăiat circulând pe ea fără aer. Dacă în Saint Quentin nu ascultam de Gilbert aş fi cumpărat numai jantă nouă şi aş fi salvat anvelopa. Norocul mare a fost însă de partea mea, că roata nu s-a defectat ieri pe autostrada de la Saint Quentin la Amersfoord. Eu m-aş fi descurcat mult mai greu decât Mihai cu o pană pe autostradă.

După masa de seară am mai discutat şi apoi ne-am culcat.

Fayet-Amsterdam

Imediat după micul dejun eu şi Gilbert ne-am dus în Saint Quentin la atelierul de vulcanizare. Lucrătorul a dat jos anvelopa, a luat janta şi a început să îndrepte îndoitura cu un ciocan. A pus cauciucul la loc şi l-a umflat. Cauciucul nu a ţinut aerul şi s-a dezumflat. Eu am vrut să cumpăr o jantă nouă, pe care ei o puteau comanda şi ar fi ajuns la atelier peste mai puţin de o oră. Gilbert a zis ca să mai încerce. După două încercări cauciucul a ţinut aerul şi măsurându-l de mai multe ori am văzut că nu-l scapă. A montat roata, am plătit manopera şi am plecat la Fayet.

Ne-am luat rămas bun de la familia Tupigny, le-am mulţumit pentru ospitalitatea lor şi am promis să ne mai revedem în România.

Am mers în Centrul Comercial, am luat acum motorină că era deschis şi am intrat pe autostrada spre Olanda.

Am străbătut împrejurimile oraşelor Combrai şi Valenciennes din Franţa, am trecut în Belgia, am traversat cu succes Bruxelles pe complicata sa linie de centură, am ajuns pe centura Anvers-ului, apoi în Olanda pe lângă Breda şi Uttrecht de unde am luat-o spre Amersfoort, să-l mai prindem pe Mihai la serviciu. Drumul avea în jur de 350 km şi cu mica haltă făcută undeva în Belgia a durat mai puţin de patru ore.

În Amersfoort am parcat lângă aceiaşi poştă de unde ne-am cumpărat data trecută, 26 iulie, cartela telefonică. De data asta am plătit parcarea, pentru că aveam mondă măruntă să o punem în automat.

Am vorbit de la un telefon cu Mihai şi ne-a spus că ne vom întâni la poştă peste o oră. Ne-am plimbat prin împrejurimi şi am fost chiar solicitaţi de un cuplu de turişti să le spunem unde este Central Station (Gara). Era una din puţinele întrebări la care ştiam răspunsul şi cu o mare mândrie le-am oferit indicaţiile necesare.

După ce o jumătate de oră am mers într-un sens, ne-am întors şi am ajuns la poştă aproape în acelaşi timp cu Mihai.

El s-a urcat la volan şi am mers toţi trei la Amsterdam, parcând pe malul lui Prinsengracht, opus locuinţei noastre.

Am dus puţinele bagaje în apartament şi i-am povestit despre călătoria noastră, care a durat 15 zile. Ne-a spus că şi el lucrează la expunerea pe care o va prezenta la examenul de licenţă. Lucrarea este gata de mai de mult, dar expunerea trebuie foarte bine cizelată, astfel ca în cele exact 15 minute acordate, să se poată rezuma lucrarea şi totul să aibă cap şi coadă.

Mai târziu ne-am culcat, Mihai urmând să meargă a doua zi la serviciu cu maşina.

Tours-Fayet

După toaleta de dimineaţă şi după micul dejun ne-am dus bagajele la maşina parcată aproape vis-a-vis, ne-am luat rămas bun de la familia Tryoen şi am plecat spre Autostrada de Paris. Am ajuns pe ea urmând nişte indicatoare de circulaţie descrise de Andre.

Ne-am descurcat foarte bine pe Centurile Parisului, urmărind indicaţiile de pe Ghidul Michelin şi am ajuns relativ uşor pe Autostrada Paris-Lille, care se continuă spre Belgia şi trece în apropiere de Saint Quentin.

Am oprit într-o parcare din apropierea orăşelului Ressons, unde am mâncat sandviciurile pregătite de Anick.
Pentru că stăteam bine cu timpul, mult mai bine decât cu banii, ne-am gândit să evităm peiage-ul şi să continuăm drumul spre Saint Quentin pe şoseaua naţională.

Fiind dumunică drumul a fost foarte liber şi am ajuns destul de repede la Saint Quentin.

Saint Quentin este un oraş coliniar cu Parisul şi Bruxelles-ul şi este la 150 de km de fiecare. Se mai găseşte la 85 km est de Amiens şi la 110 km sud de Lille. Oraşul este foarte aproape de două autostrăzi care aproape îl traversează: Autostrada Reims- Calais şi Autostrada Saint Quentin-Amiens, care în viitor se va continua până în Le Havre. Are o populaţie de 59000 de locuitori. În Evul Mediu o mare parte din populaţia sa făcea parte din burghezia bogată. Aceştia şi-au construit case trainice şi confortabile, în diferite stiluri, care sunt folosite şi astăzi şi dau o frumuseţe aparte oraşului.

Cea mai impozantă zonă este Piaţa Primăriei (Hotel de Ville). Pe o latură se găseşte Primăria, una din cele mai frumoase din Picardia, iar pe celelalte trei laturi case construite în stil flamand, înalte şi cu faţada îngustă, foarte armonios colorate şi pline de flori. Primăria este construită în stil gothyque flambyant în 1509. Faţada este foarte finisată, pe ea se găsesc peste 170 de statui în piatră din care două sunt mari, reprezentând o maimuţă şi un câine. Asta îl caracterizează pe picard: este şiret ca maimuţa şi fidel ca şi câinele.

După ce am parcat maşina, ne-am dus direct în Piaţa Primăriei. Am găsit-o pe aceasta îngropată în totalitate sub un strat de nisip fin, pe care erau câteva piscine gonflabile cu vreun jumătate de metru de apă în ele, cu palmieri de plastic în jur şi cu o mulţime de copii lipăind prin ele. Primăria asigura acum, în al cincilea an consecutiv, pe toată perioada verii, posibilitatea acelora care nu pot merge la mare, să beneficieze acasă de plăcerile ei, în centrul pavat de câteva sute de ani al oraşului.

Pe noi personal nu ne-a încântat deloc respectiva iniţiativă. In loc să admirăm o piaţă frumoasă, cu o arhitectură impresionantă specifică Evului Mediu sau Renaşterii, am văzut un fel de maidan, unde nişte copii mai mult sau mai puţin curaţi, îşi închipuiau că se află pe o plajă de la mare. Franţa are peste 3400 de km de coastă. În România, unde sunt 225 de km de coastă din care doar 70 sunt activi, fiecare copil reuşea ca măcar la doi ani o dată să petreacă o vacanţă la mare. Oricât de săraci ar fi părinţii lor, chiar ajutorul de şomaj este mai mare la francezi, decât salariul mediu pe economie de la noi. Credem că era o măsură de populism, care dăuna aspectului oraşului.

Primăria din Saint Quentin.

Am plecat pe strada pietonală care leagă Primăria de Bazilică. Aici oraşul şi-a recăpătat prestanţa sa, cunoscută de noi de acum 10 ani.

Primăria în fundal.

În secolul al XIII-lea s-a construit în Saint Quentin o biserică gotică, într-un mod aparte. Biserica este a doua din Franţa care are două transepturi. În mare a fost dată în funcţiune prin secolul al XV-lea. Era impunătoare şi avea nişte coloane de susţinere înalte, frumoase şi svelte. După cîteva zeci de ani biserica a început să se lărgească puţin spre vîrf şi din acel moment a început o luptă continuă, pentru ca ea să nu se dărâme. Coloanele svelte au fost dublate, apoi triplate şi pericolul a fost diminuat, dar nu a fost înlăturat în totalitate nici până astăzi. La sfârşitul secolului al XIX-lea biserica este ridicată la rangul de Bazilică.

În 1917 nemţii bombardeaza Bazilica şi aceasta rămâne fără acoperiş. Spre sfârşitul războiului, în 1918, însuşi Ludendorf dă ordin ca în bazilică ficare coloană să fie dinamitată. Bazilica a fost salvată datorită faptului că ofiţerul care trebuia să spulbere edificiul, din dragoste pentru realizările valoroase ale omenirii, nu ascultă ordinele generalului şi intervine norocul că războiul se sfârşeşte. Bazilica a fost restaurată începând din 1919, o bună bucată de timp în epoca interbelică.

În faţa Bazilicii.

În 1991 am fost în Bazilică şi am asistat şi la câteva slujbe, împreună cu familia Tupigny. Tot atunci am urcat pe o scară în spirală, îngustă şi abruptă, situată în zidul foarte gros al edificiului,  până pe cerdacul care înconjoară biserica sub acoperiş, pe la 40 de metri inălţime, respectivul cerdac având şi porţiuni cam nerezistente.

Vizitând Bazilica în 1991...

Pe cerdacul de la 40 de metri înălţime.

 Am intrat în ea din nou şi împreună cu alţi vizitatori am parcurs-o atât pe laterale cât şi pe mijloc. În Biserică se află mormântul patronului oraşului, Sfântul Quentin, mort în împrejurimi în jurul anului 300. În cei zece ani schimbările produse în biserică au fost insesizabile pentru noi.

Am revenit în parcare, am luat maşina şi am plecat spre Fayet. Temându-ne ca nu cumva să ajungem prea devreme la familia Tupigny, am mers în Centrul Comercial să cumpărăm motorină. Fiind duminică însă, pompele nu funcţionau. Ca să ies am dat cu spatele şi m-am urcat din greşeală pe o bordură pe care nu o vedeam din maşină. Când roata a căzut de pe bordură, janta s-a lovit de aceasta, s-a îndoit şi tot aerul din roata dreapta spate a ieşit afară.

Am coborât şi am pus în locul roţii normale, roata de rezervă. La Vento-ul nostru roata de rezervă avea doar jumătate din grosimea unei roţi obişnuite şi nu era indicat să mergi cu ea decât sub 60 de km, până la prima vulcanizare unde să îţi repari roata obişnuită.

Am mers la Gilbert şi la Jaquelina le-am spus de incident şi a zis Jilbert că vom merge mâine dimineaţă în Saint Quentin la vulcanizarea al cărei client este.

Am cinat, am povestit despre drumul nostru la Paris şi pe Valea Loarei, despre castelele vizitate şi despre familia Tryoen. Aceştia din urmă se cunoşteau cu ei, pentru că au stat vreo cinci ani în Fayet.

 Seara ne-am culcat şi destul de necăjit, pentru incidentul avut, am adormit totuşi pentru că eram obosit.

Castelul Langeais

Ne-am trezit şi la fel ca şi ieri am luat împreună micul dejun. Eu cu Betty conduşi de Andre vom merge în orăşelul Langeais să vizităm ultimul nostru castel de pe Valea Loarei. După vizită urmează să mergem la casa de vacanţă a familiei Tryoen, undeva în apropiere, în care ne vom întâlni cu Anick.

Langeais este cam la 25 de km de Tours, distanţă pe care am parcurs-o în mai puţin de o jumătate de oră. Castelul se află pe o înălţime în interiorul oraşului. Am cumpărat bilete, cu 42 FF biletul şi am avut pe ele două ilustraţii: una cu podul de intrare în castel, care putea fi ridicat sau coborât şi alta cu faţada în stilul Renaşterii Franceze. Am vrut ca Andre să fie invitatul nostru la castel, dar el avea statut special. Fiind pensionar avea sau gratuitate la intrare sau o foarte mare reducere la cumpărarea biletului.

Biletul de intrare cu podul.

Biletul cu Faţada Renascentistă.

Am intrat pe respectivul pod, care era lăsat, am ajuns la o scară în spirală cu trepte foarte înalte, construite pentru bărbaţii adevăraţi, care trăiau în Evul Mediu. Aceştia în armură puteau urca scara fugind nu ca şi noi, ăştia de astăzi.

Castelul a fost construit prin 992 de Către un conte de Anjou, care fiind mai bărnaci era poreclit Contele Negru. Scopul construirii castelului era să fie fortăreaţă de apărare. Până la folosirea prafului de puşcă şi la apariţia artileriei, castelul a fost inexpugnabil.

În timpul Războiului de 100 de Ani (1337-1453) castelul a fost pe rând când al francezilor, când al englezilor, spre sfârşitul lui fiind distrus aproape în întregime.

După alungarea englezilor din Franţa, regele Ludovic al XI-lea (1461-1483) reconstruieşte castelul din temelii între 1465-1469, castelul având atunci aproximativ forma de astăzi. Din vechiul castel au mai rămas ruinele unui Donjon. Astăzi castelul este proprietatea Academiei Franceze şi se vizitează numai parţial.

Scara de care vorbeam mai sus ne-a dus la fiecare etaj în camere şi apartamente cu mobilierul elegant şi foarte bine păstrat. Castelul fiind o fortăreaţă avea ferestrele foarte mici, deci toate aceste camere sunt într-o semiobscuritate. Detaliile pot fi urmărite după o bună bucată de vreme, după ce ochii se obişnuiesc cu întunericul.

 Am ajuns la camera în care s-a petrecut cel mai important eveniment care leagă castelul de istoria Franţei. În decembrie 1491 o ambarcaţiune a venit pe Loara şi pasagerii ei au ajuns la castelul Langais. Printre ei se afla tânăra ducesă Anna de Bretania. Aici a venit şi regele Franţei Carol al VIII-lea şi între ei s-a încheiat o surprinzătoare căsătorie care a adus Franţei provincia Bretania. Nunta regală este imortalizată în acea cameră a castelului în care ea s-a desfăşurat, prin figurile de ceară ale protagoniştilor, toate statuile fiind în mărime naturală.

În prim plan sunt mirele şi mireasa iar în spatele lor Arhiepiscopul de Paris şi Episcopul de Tours. Câteva doamne de onoare aranjează rochia de hermină a miresei. La o masă stă primul ministru al regelui şi un notar care redactează contractul de căsătorie. Acesta este bordat de doi martori, dintre care unul este vărul regelui, Ludovic d'Orleans.

Contractul de căsătorie prevedea că Bretania va face parte pe veci din Franţa şi dacă se va întâmpla ca regele Carol al VIII-lea să moară fără moştenitori, atunci cel care va moşteni tronul trebuie să se căsătorească cu Anna de Bretania, astfel ca ea să rămână în continuare regina Franţei.

Această clauză a fost foarte bine aleasă de bretoni, pentru că în 1498 Carol al VIII-lea moare fără urmaşi şi moştenitorul tronului, Ludovic d'Orleans divorţează de soţia sa Ioana a Franţei şi ca rege, Ludovic al XII-lea se căsătoreşte cu Anna de Bretania. Divorţul a fost aprobat de papa Alexandru al VI-lea (Borgia).

În castel fotografiatul era permis, dar cu desăvârşire fără blitz. Am făcut câteva fotografii, dar cu un aparat popular, cu film, care cu toate că era japonez (Olympos), nu prea putea să scoată poze de calitate cu lumina din încăperile castelului. Am să pun fotografia figurilor de ceară făcută de mine, singura care a reşit cât de cât. Pentru că îmi place sala mariajului am să pun şi o fotografie făcută de un profesionist cu aparatură adecvată.

Nunta Regală-figuri de ceară.

Fotografia unui profesionist.

Am ieşit din castel pe aceeaşi scară şi ne-am dus în grădini. Am trecut pe lângă donjonul în ruină, care înaintea Războiului de 100 de Ani avea forma unei prisme patrulatere şi nu de cilindru ca la majoritatea castelelor din Europa. Grădinile au spaţii verzi, tufe aliniate şi bine tunse, copaci falnici, dar nu se ridică la frumuseţea grădinilor de la Chenonceau.

Am părăsit castelul şi cu maşina lui Andre am mers într-un sat din apropiere unde ei au o casă de vacanţă pe care ei o numesc L'Habitat Troglodytique. Casa se află pe malul Loarei, din şosea se intră în curte, există o bucătărie şi o sufragerie modernă iar în stânca de calcar din continuare este săpată o cameră mare, pe post de dormitor şi un coridor curb, deasemenea săpat în stâncă, pe post de beci. Aici devin oameni ai cavernelor din neolitic. În porţiunea săpată este o temperatură constantă, care mie mi-a părut cam scăzută şi parcă în atmosferă plutea o mare umiditate. Era foarte bună pentru beci, aici Andre îşi ţinea sticlele de vin şi de şampanie (este clientul fidel al unui producător).

Anick ne-a pregătit deja masa de prânz, am mâncat, iar noi am şi băut, pentru că nu eram şoferi. Dar a gustat şi Andre un pahar de vin, pentru că atâta alcool poate fi ingurgitat de un conducător auto, conform Codului Rutier Francez.

Anick ne-a arătat o faţă de masă albă pe care ea a cusut diferite texte, scrise cu creionul de musafirii lor. Am scris şi noi un text în limba română, pe care Anick îl va coase şi va rămâne alături de celelalte.


După masă am urcat până în vârful stâncii în care era săpată locuinţa. Acolo familia Tryoen are o foarte mică grădină de legume şi am ajutat-o puţin pe Anick la săpatul, plivitul şi udatul plantelor.

Am revenit la casa din Charles Martel unde am luat masa de seară şi am discutat mult, pentru că mâine vom părăsi Tours-ul mergând la Fayet.

Mai târziu ne-am culcat şi am dormit foarte bine după ziua aceasta care a fost o zi plină.

Castelul Chenonceau

Ne-am trezit şi după toaleta de dimineaţă am coborât în sufrageria de la parter unde toţi patru am luat micul dejun. La familia Tryoen acesta era mai mult nemţesc decât franţuzesc. Nu sunt sigur, dar parcă Andre este alsacian.

Eu şi Betty am ieşit apoi, împreună cu Andre să ne arate oraşul. Tours este capitala departamentului Indre-et-Loire şi are o populaţie cu ceva mai mare de 130000 de locuitori. Oraşul este situat pe râurile Loara şi Cher cam în zona de centu a Franţei. Are unităţi ale industriilor electrică, mecanică şi chimică. Tours-ul posedă un mare Centru Spitalicesc Universitar, în domeniu lucrând peste 7000 de salariaţi. Fiind un important nod de cale ferată şi SNCF are mulţi lucrători din populaţia oraşului. Este bine reprezentat şi militar, în Tours având sediul una din cele mai mari Baze Aviatice din Franţa.

Andre a hotărât să ne arate oraşul vechi, considerând că acesta este mai interesant de văzut de către un turist străin. El este un cartier care se întinde între Şoseaua Naţională şi Hale. A fost restaurat în anii 1970 şi de atunci are o bogată viaţă de noapte, numeroase restaurante, baruri şi discoteci aflându-se pe fiecare hectometru pătrat. Foarte multe case sunt cu grinzi exterioare vopsite, clădite între ele cu paiantă, pe care francezii le numesc maissons a colombages şi datează din secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Andre ne-a spus că acestea sunt cele mai scumpe case din Tours, socotite pe metru pătrat.

În oraşul vechi.

Cu Andre Tryoen.

În plimbarea noastră am trecut pe lângă Basilica Sfântul Martin, pe care am văzut-o numai pe dinafară. Sfântul Martin este unul dintre cei mai importanţi sfinţi catolici. A trăit între 317-397 şi la început a fost, ca şi tatăl său, soldat roman. S-a dedicat apoi bisericii şi a ajuns episcop de Tours. A murit la 8 noiembrie şi a fost îngropat în 11 noiembrie, care este ziua sa de sărbătorire. Mormântul său se află în basilica ce-i poartă numele şi tot acolo este  păstrată o parte din mantia sa, în latină capa, de aici vine termenul capelă pentru lăcaşul de păstrare. Este primul sfânt care nu a fost martir ci a murit de moarte bună.

Basilica Saint Martin.

Din oraşul vechi am plecat să vizităm Musee du Compagnonnage, care la Tours a fost înfiinţat în 1968. Le compagnonnage este un ansamblu de societăţi ce unesc muncitorii care au aceeaşi meserie care se execută manual. Eu cred că sunt ceea ce la noi se numeau bresle. Scopul lor este perfecţionarea profesională şi morală, precum şi ajutorarea reciprocă.

Primele astfel de bresle au apărut cu peste 1000 de ani înainte de Iisus Hristos, pe vremea construcţiei Templului lui Solomon.

În muzeu sunt expuse capodopere ale numeroaselor lucrări artizanale din mai multe meserii specifice evului mediu, epocii moderne şi celei contemporane.

Am revenit acasă unde am luat masa de prânz. În continuare am fost preluaţi de Annick care cu bătrânul ei Citroen AX ne-a dus să vizităm al doilea castel, pentru noi, de pe Valea Loarei: Chenonceau. Castelul se află la vreo 35 de km de casa lor.

Am intrat să vizităm castelul după ce am cumpărat biletele, fiecare în valoare de 50FF. Cotoarele lor, ca şi la Blois, sunt ilustrate cu scene din istoria castelului.

Grădinile Caterinei de Medicis

Doamna Dupin.

Vedere aeriană.

Castelul poartă numele de Castelul celor Şase Doamne.

Primii stăpâni ai castelului a fost familia Marques care au ridicat între secolele XII-XV o moară fortificată pe râul Cher şi un castel medieval.

Thomas Bohier, perceptor cu impozitele a trei regi, Carol al VIII-lea, Ludovic al XII-lea şi Francisc I, reuşeşte în 1512 să cumpere castelul de la familia Marques. Demolează întregul edificiu înafara unui donjon şi din 1513 se apucă de construirea din temelii a unui nou castel. Datorită funcţiei sale este nevoit ca mereu să fie alături de rege, aşa că sarcina ridicării noului castel îi revine soţiei sale Catherine Briconnet. Ea a avut mână liberă în alegerea soluţiilor arhitectonice şi în opt ani castelul a fost ridicat. Catherine Briconnet este considerată Prima dintre cele Şase Doamne.

Thomas Bohier moare în timpul Războiului  din Italia în 1524 şi soţia sa doi ani mai târziu. Perceptorul este învinuit post mortem de fraudă fiscală şi castelul este confiscat de către regele Francisc I (1515-1547)

Fiul său Henric al II-lea donează la urcarea pe tron, în 1547, castelul favoritei sale Diana de Poitiers. Ea construieşte podul mobil peste râul Cher şi formidabilele grădini ce-i poartă numele. Pentru acestea apelează la serviciile arhitectului Philibert Delorme. Diana de Poitiers este a Doaua Doamnă de la Chenonceau.

După moartea accidentală a lui Henric al II-a în 1559 soţia sa Caterina de Medici o exilează pe Diana, preia castelul pentru Casa Regală a Franţei şi ea personal se implică în construirea grădinilor ce-i poartă numele. În grădini sunt plantate mii de tufe ornamentale, sute de trandafiri şi zeci de mii de flori, pe acestea grădinarii schimbându-le după nevoi, de primăvara până toamna. Regina a construit şi Labirintul pe o suprafaţă de un hectar şi cu o înălţime de 1m şi 30 de cm. Caterina de Medici este cea de-a Treia Doamnă a castelului.

Înaintea morţii sale de la începutul anului 1589, Caterina de Medici donează castelul nurorii sale, regina Franţei, Louisse de Lorraine. Spre sfârşitul aceluiaşi an este asasinat regele Henric al II-lea şi regina văduvă se retrage la Chenonceau, pe care-l drapează în culorile doliului regal, alb şi negru, timp de doisprezece ani, atât cât a mai trăit. Louisse de Lorraine a fost a Patra Doamnă a castelului.

Importanţa castelului a scăzut şi în următorul secol a fost abandonat de Curtea Regală. În 1733 a intrat în posesia perceptorului regal Claud Dupin.

Soţia sa Marie Louise Madeleine Dupin de Chenonceau (1706-1799), pe scurt Madame Dupin s-a retras la castel unde a reuşit să întreţină  un salon frecventat de numeroşi artişti şi literaţi ai vremii, printre care nu au lipsit Jean-Jaques Rousseau şi Voltaire. Madam Dupin a fost iubită de toată lumea, astfel ca în timpul Revoluţiei castelul nu a suferit nici o stricăciune, faţă de celelalte din vecinătate. Madame Dupin a fost a Cincea Doamnă de la Chenonceau, după deces fiind înhumată într-un parc al castelului.

In anul 1857 medicul Eugen Pelouze se căsătoreşte cu Marguerite Wilson, fiica unui industriaş extrem de bogat. Căsătoria durează până în 1869, când cuplul divorţează.

Marguerite Pelouze cumpără în mai 1864 castelul Chenonceau împreună cu un domeniu de 136 de hectare.
Între anii 1867-1878 ea restaurează castelul cu ajutorul arhitectului Felix Roguet. Il aduce la starea în care era în secolul al XV-lea şi suprimă modificările făcute construcţiei de către Caterina de Medici. În urma unui faliment din 1888 Marguerite Pelouze este nevoită să vândă castelul, care este răscumpărat de Creditul Funciar. Marguerite Pelouze a fost a Şasea Doamnă de la Chenonceau.

În 1913 industriaşul Henri Menier răscumpără castelul care şi astăzi este deţinut du urmaşii săi şi se vizitează doar parţial.

După ce am vizitat parterul am ieşit pe malul râului Cher şi am admirat priveliştea.

Pe malul...

Râului... 

Cher împreună cu Anick.

Vom continua vizita înăuntru.

Am intrat din nou în castel şi urmând traiectoria de vizitare am trecut prin superbele apartamente, păstrate mult mai bine ca cele de la Blois. Am văzut, printre altele, camera Caterinei de Medici, a Dianei de Poitiers,  Dormitorul celor Cinci Regine, precum şi al lui Francisc I. Deşi în interior fotografiatul era interzis, am reuşit să fac două poze în camera lui Francisc I.

Cele trei Graţii.

Camera lui Francisc I.

Am coborât apoi la subsol unde se aflau bucătăriile seculare ale castelului. Cred că moderna bucătărie de la internatul şcolii noastre este net inferioară acestora de la castel. Şi aici am reuşit să fac clandestin două fotografii.

Bucătăria...

Castelului.

Am ieşit în exterior şi ne-am dus la cele două grădini, ale amantei şi soţiei lui Henric al II-lea. Anick, care a văzut toate castelele de pe Valea Loarei, este de părere că Chenonceau este cel mai frumos şi mai bine întreţinut.

Din gradinile de la Chenonceau.

De la castel am revenit la "Castelul familiei Tryoen" unde am cinat, am discutat şi apoi ne-am culcat în dormitorul de oaspeţi.

Drumul spre Tours

După ultimul mic dejun de la hotel, am urcat în camera noastră de la etajul al zecelea şi am definitivat bagajele. Am coborât la Recepţie unde ne-au activat cartela de parcare şi împreună cu maşina am ieşit la suprafaţă.

Cunoscând drumul, în urma recunoaşterii de ieri, am intrat pe Autostrada Peripherique Interieur şi de acolo, urmând indicatoarele de circulaţie am trecut de Aeroportul Orly, după care, repede ne-am aflat pe Autostrada spre Orleans şi Tours.

Drumul pe autostradă s-a desfăşurat în cele mai bune condiţii. Timpul era însorit şi aglomeraţia normală. Destul de repede am parcurs cei peste o sută de kilometri trecând de Orleans şi după aproximativ încă 70 de kilometri am oprit la o pompă în împrejurimile oraşului Blois. Aici am alimentat maşina cu motorină şi am făcut mici cumpărături în magazinul staţiei. Conform planului vom ieşi în oraş şi vom vizita primul nostru castel de pe Valea Loarei.

Blois este un oraş în centrul Franţei, pe malul Loarei, având o populaţie cu ceva mai mică de 50000 de locuitori. Este capitala departamentului Loir-et-Cher şi mai este şi un mic centru industrial. Aici se fabrică piese de schimb pentru automobile, se găsesc unităţi ale industriilor farmaceutică, cosmetică, agroalimentară, aerospaţială şi chimică. Are Universitate şi o Catedrală, fiind oraş episcopal.

Dar celebritatea oraşului se trage de la castelul său, de o deosebită importanţă în timpul Franţei renascentiste.

Am ieşit de pe autostradă şi urmând indicatoarele am mers spre castel. Am intrat într-o parcare subterană nouă, care conform reclamei avea 500 de locuri. De acolo am plecat pe jos la castel.

Am cumpărat două bilete a câte 38 FF fiecare şi am intrat în curtea pavată a castelului.

Bilet de intrare pentru Betty (Ludovic al XII-lea).

Bilet de intrare pentru mine.

Datorită unui loc strategic perfect, format dintr-o stâncă aflată deasupra Loarei, în secolul al IX-lea exista aici un castru unde armatele lui Carol cel Pleşuv (cel cu Jurămintele de la Strasbourg) au purtat lupte cu vichingii. Începând din secolul următor Conţii de Blois măresc continuu acest castru, care devine un castel din ce în ce mai mare şi mai fortificat şi-l păstrează în stăpânirea familiei până în secolul al XIV-lea, când este cumpărat de familia d'Orleans, o ramură a casei regale de Valois. Aceştia construies o aripă a castelului care poartă numele familiei, construcţia făcându-se într-un stil gothique flamboyant.

La castel se naşte în 1462 Ludovic d'Orleans care devine din 1498 rege al Franţei sub numele de Ludovic al XII-lea, domnind până în 1515. Este al doilea soţ al Annei de Bretania, primul soţ fiind vărul său, fostul rege (Carol al VIII-lea) care a decedat "în funcţie". Castelul devine Reşedinţă Regală şi este mărit pe rând, construindu-se noi aripi.

Curtea castelului cu Aripa Anna de Bretania.

Anna de Bretania şi soţul său Ludovic al XII-lea aduc arhitecţi, grădinari şi meşteri din Italia, unde au purtat războaie, astfel că frumuseţile Renaşterii pătrund în Franţa pe la Blois. Ei constriesc aripa care poartă numele reginei: Aripa Anna de Burgundia.

Am început vizitarea castelului cu această aripă, intrând în camerele apartamentelor în ordinea numerotată, ghidându-ne după explicaţiile afişate.

Francisc I (1515-1547) construieşte şi el o aripă în mijlocul căreia se află o celebră scară în spirală. Construcţia se realizează de la începutul domniei şi ţine până în 1524 când  regina sa moare. Apartamentele sunt construite aici într-un nou stil, o Renaştere specifică Franţei, care de multe ori o întrece în lux pe cea italiană.

Revenind în curte am intrat şi în această aripă tocmai prin Scara Monumentală. Apartamentele erau într-adevăr luxoase, dar nu arătau chiar aşa de bine ca în albumul cu poze color, care prezenta castelul, album cumpărat la intrare.

Aripa lui Francisc I şi Scara Monumentală.

Henric al III-lea (1574 -1589) convoacă la Blois Stările Generale în 1588 şi din ordinul său Cei Patruzecişicinci îl asasinează într-un apartament din castel pe Ducele de Guise, şeful Ligii Catolice. Acesta este şi el unul din episoadele războaielor religioase din Franţa.

Am fost în camera Regelui Henric al III-lea, acolo unde a fost omorât ducele şi unde există un tablou care înfăţişează asasinatul, tablou pictat în secolul al XIX-lea de Paul Delaroche.

Terasa

Sub domnia lui Ludovic al XIII-lea (1610-1643) castelul serveşte ca loc de exil pentru mama sa Maria de Medici şi apoi pentru fratele său Gaston d'Orleans. Acesta ridică şi el o aripă nouă între 1635-1638, dar într-un stil clasic sever, care nu prea se armonizează cu goticul flamboyant şi nici cu stilul renascentist al aripilor de alături.

Aripa Gaston d'Orleans.

După ce Ludovic al XIV-lea mută curtea la Versailles castelul de la Blois îşi pierde din importanţă, în timpul lui Ludovic al XV-lea devenind cazarma unui regiment

Pe vremea Revoluţiei castelul este devastat, i se fură mobilierul şi toate insemnele familiei regale sunt distruse cu ciocanul. Încet-încet edificiul cade în ruină. În prima jumătate a secolului al XIX-lea este folosit din nou drept cazarmă şi i se fac numai reparaţiile obişnuite.

Între 1845-1848 arhitectul Jaques Felix Duban execută, la iniţiativa lui Prosper Merimee, o restaurare foarte minuţioasă a Aripii Francisc I, lucrare în care a fost ajutat de arhitectul Jules de la Morandiere.

Între 1861-1866, după desfiinţarea cazarmei din castel, tot Jaques Felix Duban restaurează Aripa Anna de Bretania, pictând şi Sala Stărilor Generale.

Între 1870-1879 restaurarea este continuată acum de Jules de la Morandiere.

Castelul rămâne în stare bună până la un bombardament din 1944, când a fost foarte afectată Aripa Anna de Bretania. Restaurarea castelului s-a început în 1946 de către Michel Ranjard.

În urma unei ultime restaurări din 1990 castelul arată cam ca şi în secolul al XVII-lea.

Terminând vizita am mers la parcarea subterană şi numai după ce am părăsit-o am văzut cum întreg cerul se întunecă cu nori grei şi negri.

Am luat-o pe drumul naţional spre Tours, care urmează malul Loarei, hotărând să ne oprim la Amboise pentru a vizita şi castelul de acolo. Ploaia torenţială care s-a dezlănţuit nu ne-a permis să punem în practică această dorinţă şi am trecut pe lângă Amboise fără să mai oprim.

La Tours urma să stăm trei nopţi la prietenii noştri Annick şi Andre Tryoen, care ne-au vizitat şi ei în două rânduri la Dej. Annick ne-a explicat la telefon cum să ajungem la casa lor de pe strada Charles Martel, dar pe ploaia torenţială şi din goana maşinii nu am găsit niciunul din reperele indicate. Am oprit undeva în centru, în parcarea unui hotel şi de la un telefon public am contactat familia. După mai puţin de o jumătate de oră Andre a venit în parcare. Ne-am salutat şi apoi noi i-am urmat maşina până la ei acasă. Am parcat pe locul fiului lor mai mic Jean-Christophe care nu era în oraş, find plecat în concediu.

Familia Tryoen avea o casă foarte frumoasă şi funcţională. Ei au cumpărat-o în urmă cu vreo zece ani de la un arhitect care şi-a construit-o pentru el, pe un teren cu un foarte mic front la stradă, dar destul de lung în adâncime. Construcţia, pe trei nivele este foarte bine adaptată la terenul de care dispunea şi se vede că a fost făcută de un specialist. Anick şi Andre ne-au dat camera de oaspeţi, prevăzută cu dulapuri goale, pe care le puteam folosi şi cu o baie mare, care avea un perete întreg cu oglindă şi două chiuvete una lângă alta. (Puteam ca eu şi Betty să ne spălăm dinţii în acelaşi timp).

Am vorbit despre ce ni s-a întâmplat mai important în cei opt ani de când nu ne-am mai văzut, am luat masa de seară şi ceva mai târziu ne-am culcat. La televizor am aflat că Jean Paul Belmondo a suferit în ziua respectivă un accident cerebral sau cardiac.