17 Iunie - Ziua cea mai lungă

Astăzi ne vom duce în Statele Unite, pentru opt săptămâni, la copiii noştri Mihai şi Mădălina, care s-au mutat în California de la începutul anului, în oraşul San Jose.

Am dormit în Cluj la tanti Carmen şi conform înţelegerii, ne-am trezit la ora 4 şi 30.
După o rapidă efectuare a toaletei de dimineaţă, am telefonat după un taxi, am salutat-o pe Carmen şi am coborât.

Taxiul ne-a dus la Aeroportul Internaţional Cluj, unde am ajuns cu ceva peste două ore înainte de decolare. Am predat bagajele, am trecut de controlul vamal şi am găsit locuri pe scaune în sala de aşteptare. Mai târziu s-a aglomerat, căci la ora 7 şi 20 plecau trei avioane, inclusiv al nostru spre Londra. La ora stabilită ne-am urcat în autobuze, care ne-au dus la Airbus-ul companiei Wizz Air. Acesta a decolat cam pe la ora 7 şi 30.

Zborul a decurs fără evenimente şi după mai puţin de 2 ore şi 30 am aterizat pe aeroportul Luton din Londra.

Am îndeplinit rapid formalităţile de frontieră şi vamă, am recuperat bagajul şi am ieşit în staţia autobuzelor National Express, cu care trebuia să ajungem pe aeroportul Heathrow. Biletele pentru autobuz, Luton-Heathrow din 17 iunie şi Heathrow-Luton din 12 august, le-am plătit pe internet încă din luna martie.

În...

Aeroportul Luton...

Aşteptând autobusul.

La ora indicată pe bilet, 8 şi 35 a sosit autobusul, ne-am îmbarcat şi după două ore am ajuns la terminalul 5, de unde vom zbura la ora 1 şi 50 PM spre San Francisco.

Aeroportul Heathrow este cel mai mare aeroport din UE şi al treilea din lume. Este situat cam la 25 de km vest de centrul Londrei şi se întinde pe o suprafaţă cu aria de peste 13 kmp. Are 5 terminale, ultimul fiind dat în folosinţă în martie 2008 în prezenţa Reginei Elisabeta.

Am intrat în terminal la Plecări şi în sala imensă se aflau, de-a lungul peretelui, o mulţime de calculatoare aflate pe un suport cam la înălţime de un metru. Cam pe lângă calculatoare se aflau şi o mulţime de fete în uniformă, toate înalte şi cu un aspect fizic plăcut, pentru a informa călătorii. Pe o metisă superbă, dintre aceste fete, am întrebat-o unde se face checkin-ul la zborul nostru spre San Francisco. Ne-a întrebat dacă avem biletele, i-am arătat răspunsul de pe internet cu codul biletelor, ne-a legitimat, a bătut ceva pe tastele unuia dintre calculatoarele descrise mai sus şi calculatorul a eliberat biletele. Fata ne-a făcut la acelaşi calculator şi checkin-ul bagajelor, aşa că eram rezolvaţi cu trei ore înainte de zbor. I-am mulţumit fetei şi atunci am aflat că rostul respectivelor calculatoare este acela ca fiecare pasager (care ştie) să-şi facă singur checkin-ul. Pe celelalte aeroporturi pe care am mai fost nu exista aşa ceva. Ca dovadă că Heathrow este şi cel mai modern aeroport din UE.

Am depus bagajele la primul ghişeu întâlnit şi ne-am prezentat la controlul vamal. Ne-au descălţat, pe mine m-au descurelat, dar totul a fost bine şi am trecut în sala de aşteptare.

În...

Aeroportul...

Heathrow.

Aşteptând...

Îmbarcarea.

Ne-am dus prin magazine, am băut câte o cafea, am mai stat jos şi aşa au trecut cele două ore şi jumătate, până a început îmbarcarea.

De la poartă am mers la o coloană de autobuze, care ne-au dus undeva pe un traseu de vreo 5 km până la un Boeing 747 al companiei British Airways.

Avionul era imens. Noi nu am mai făcut zboruri intercontinentale, deci nu am mai avut ocazia să zburăm cu un astfel de avion. Avionul are patru motoare şi două etaje, cel de sus mai scurt, dând impresia unei cocoaşe. Poate transporta cu ceva peste 500 de pasageri la o viteză de peste 950 km pe oră. Însoţitorii de zbor ne-au ghidat spre locurile noastre, singuri nefiind în stare să le găsim.

Stăteam în partea stângă, pe al doilea şi al treilea loc de la geam. Urma un culoar, apoi patru locuri, iar un culoar şi din nou trei locuri, ultimul la geam. Fiecare rând avea 10 locuri. Ni s-au dat declaraţiile pe care trebuia să le completăm şi să le prezentăm la aterizare poliţiei de frontieră, împreună cu paşapoartele. Le-am completat rapid, după care am decolat cu vreo 10 minute peste timpul programat.

În Boeing 747.

Aripa imensă.

În avion.

Aşteptăm decolarea.

Pe spătarul scaunului din faţă exista un mic monitor de la care puteam urmări filme titrate în mai multe limbi, reclame, sau muzică, cu sonorul în nişte căşti aflate în dotare. Noi am ales să urmărim harta cu poziţia avionului, unde se indica viteza, înălţimea zborului, temperatura afară, ora locală, câţi km mai avem de parcurs şi ora locală la care vom ateriza.

Traseul pleca de la Londra peste Anglia, Islanda, Groenlanda, Golful şi Insula Baffin, traversa Canada spre sud-vest, ajungea în apropiere de Seattle şi o lua spre sud până la San Francisco. Viteza de croazieră a avionului era de 850 de km/h, altitudinea de 11000 de metri şi temperatura afară de -50 gr C.

Ni s-au servit două mese, inclusiv whisky şi coniac, la cerere. Am zburat în totalitate ziua, de la ora 2 PM, ora Londrei, până la 4 şi 30, tot PM, ora coastei de vest. Cerul a fost senin şi foarte impresionanţi au fost munţii din Groenlanda, care înzăpeziţi străluceau în soare.

Munţii...

Din...

Groenlanda.

Cele 10 ore au trecut destul de greu, mai ales pentru mine care nu pot dormi în tren sau avion, dar au trecut! Am aterizat frumos, avionul a fost dus la tunel, am coborât şi ne-am dus să ne recuperăm bagajele.

Am făcut apoi controlul de frontieră şi în paşaport ni s-a lipit câte o hârtie cu datele personale unde se specifica că avem drept de sejur în SUA până la 16 decembrie 2009.

Ne-am îndreptat apoi spre controlul vamal unde am depus spre detectare toate bagajele. Valiza noastră pe rotile a fost dată într-o parte de pe bandă şi un vameş de origine mexicană ne-a întrebat dacă avem înăuntru salami. Betty a răspuns că numai cârnaţi. Mexicanul m-a rugat să deschid valiza, după care a căutat în ea. Nu l-a interesat sticla de ţuică, nici borcanele cu pireu de castane şi dulceaţă de măceşe, nici absolut altceva, ci numai cele două perechi de cârnaţi. A spus că ne amendează cu 300 de dolari şi ne confiscă articolul care făcea obiectul contravenţiei. Ne-a explicat cât de periculoase pot fi produsele de carne şi fructele, pentru că pot duce la infecţii şi chiar la epidemii. Până la urmă a renunţat la amendă şi a aruncat cârnaţii într-un tomberon (foarte curat, făcut dintr-un oţel inoxidabil).

Puţin şocaţi am ieşit în sala de aşteptare, unde nu ne aştepta nimeni.
Am făcut greşeala să mergem la ieşirea următoare, mai impozantă, care era cam la 25 de m de a noastră şi am tot patrulat pe afară şi pe dinăuntru, dar nimic. În plus telefoanele noastre mobile nu aveau semnal. Aşa că gradul de şocare a crescut vertiginos, ajungând să fim cu moralul la pământ. După un timp, uitându-mă la ieşirea de dinainte, am văzut-o pe Mădălina.

Am mers acolo, unde era şi Mihai. Au spus ca au prins pe autostradă un ambuteiaj, care i-a întârziat cu o jumătate de oră. Încet-încet am început să ne revenim din starea de inconfort în care intrasem.

Am mers împreună la parcarea unde şi-au lăsat maşina şi am luat-o pe Autostrada 101, care străbate toată coasta de vest, de la San Diego la Seattle. Aeroportul din San Francisco este situat la sud de oraş, cam la 40 de km şi de San Francisco şi de San Jose, unde locuiesc copiii.

Autostrada are 4 benzi pe sens şi acestea fac traficul fluent înafara orelor de vârf. În rest apar ambuteiajele. Am circulat destul de bine şi în aproximativ 40 de minute am ajuns acasă la copii. Aici, la subsolul blocurilor de apartamente dintr-un complex se află o parcare imensă unde fiecărui apartament îi revin două locuri de parcare, deoarece fiecare familie are cam două maşini.

Am urcat cu un lift din parcare (care e nivelul 0) până la nivelul 3 unde este apartamentul lor. Pe lângă camera de zi, hol şi bucătărie, apartamentul mai are două dormitoare, fiecare prevăzut cu câte o baie cu WC, vană şi duş. Frigiderul, aragazul, cuptorul, maşina de spălat vase, cea de spălat haine, cea de uscat haine, cea de tocat resturile alimentare, covoarele, precum şi băile cu dotările lor, intră în componenţa apartamentului. Restul de mobilier locatarul şi-l procură singur şi la mutare îl duce cu el, eliberând apartamentul şi predându-l aşa cum l-a preluat.
Am luat masa de seară, o mâncare cu creveţi şi alte fructe de mare şi pe la ora locală 9 PM ne-am dus la culcare.

Această zi de 17 iunie 2009 a fost ziua cea mai lungă din vieţile noastre, a mea şi a lui Betty. Începută în România, la ora locală 0 se termină în California la ora locală 24, ea a avut 34 de ore, din care 27 le-am petrecut treji.