Luxemburg 2001

Oraş: Luxemburg
Coordonate Geografice: 49g36m42s N  06g07m 47s E
Ţara: Luxemburg
Populaţia: 80000 locuitori stabili
Data Sejur: 1,2,3 August 2001
Locuinţă: Youth Hostel

1 August.  Am plecat de la hotelul din Bruges şi după câteva minute am găsit un indicator spre autostrada de Bruxelles, pe care l-am urmat şi am intrat pe respectiva autostradă.

Am trecut pe lângă oraşul Gent şi ne-am îndreptat spre Bruxelles. Capitala Belgiei are o linie de centură destul de complicată şi prost semnalizată. Din neatenţie am depăşit locul unde trebuia să trecem pe o altă autostradă şi a trebuit să părăsim autostrada la următoarea ieşire şi să ne întoarcem pentru a ne încadra. Cum ştiam că drumul nostru trece pe lângă aeroportul oraşului, am urmărit indicatorul spre aeroport şi după un timp am ajuns din nou pe o autostradă, care mergea spre Liege. Cum şi de acolo se putea ajunge în Luxemburg, pe un drum mai lung însă, am mers tot înainte. După câţiva kilometri am văzut însă indicatorul spre Luxemburg şi am fost siguri că suntem pe drumul planificat.

Drumul ducea spre munţii Ardeni. Şoseaua a început să urce şi să coboare, dar în linie dreaptă şi erau indicatoare care avertizau coborârile periculoase, mai ales pentru cei cu remorci şi cu rulote. Am trecut pe lângă oraşele Namur, Dinant, Neufchâteau şi Arlon şi peste opt kilometri am intrat în Luxemburg, prin partea de vest a statului, în provincia Inima Ţării ( Le coeur du Bon-Pays), unde se află şi capitala. Parcursesem 350 km de la plecare.

Marele Ducat de Luxemburg este unul din cele mai mici state ale Europei. Are o suprafaţă cu aria de 2587 kmp, astfel încât, Belgia sau Olanda sunt mari faţă de el. Este un stat independent şi suveran, cu forma de guvernământ monarhie constituţională, condus de  Marele Duce Henri.  Are o populaţie de 400.000 de locuitori care vorbesc trei limbi oficiale: luxemburgheza, franceza şi germana.
Peste trei sferturi dintre ei vorbesc şi engleza.
Marele Ducat are cinci provincii administrative,  Ardenii  în nord,  Mullerthal  sau Mica Elveţie, în centru est,  Mossele  în sud-est,  Pământurile Roşii  în sud şi  Inima Ţării  în centru.

Luxemburgul  este unul din statele cu cel mai ridicat nivel de trai din Europa.
Pe la mijlocul anilor 80 era statul european cu cea mai mare producţie de oţel pe cap de locuitor, deci siderurgia era domeniul care aducea cei mai mulţi bani la buget. Urmau apoi băncile, Radio Telviziunea din Luxemburg (RTL) şi pe locul patru turismul. Acum siderurgia a regresat şi aici, astfel că sectorul bancar şi asigurările au trecut pe primul loc. Turismul s-a dezvoltat şi el foarte mult, profitând de existenţa splendidelor monumente ale micuţului stat, lucru care a dus la o revigorare a comerţului. Importante sunt în Luxemburg telecomunicaţiile, agricultura şi mai ales viticultura.

În Luxemburg îşi au sediul numeroase instituţii ale Comunităţii Europene, cele mai importante fiind: Secretariatul general al Parlamentului European, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, Curtea de Conturi şi Banca Europeană de Investiţii.

Capitala statului, oraşul Luxemburg are o populaţie de 80.000 de locuitori, dar împreună cu suburbiile populaţia ajunge la 120.000 de locuitori. În sezonul turistic în Luxemburg locuiesc către 200.000 de oameni. Altitudinea capitalei este cuprinsă între 230 şi 408 m, jumătate din oraş fiind situat pe un platou, iar restul, în părţi egale pe nişte văi adânci şi pe culmi înalte. Sunt construite între acestea 110 poduri şi viaducte.

Capitala se afla la 15 km de graniţă. După ce am părăsit autostrada am ajuns pe un bulevard larg, Avenue de la Liberte, care ducea la gară. Aici am văzut prima dată în viaţa mea de automobilist că funcţionează unda verde. Aveam o schiţă cu drumul spre hotel, de la gară. Am urmat, zic eu schiţa şi bineînţeles, conform zicătorii cazone "când ofiţerii scoate harta, soldaţii se rătăceşte", că ne-am rătăcit şi noi. Când nu am mai ştiut unde suntem, Betty s-a dus şi a întrebat un cuplu, aflat pe terasa unei cafenele, cum se ajunge la hotelul nostru, care se afla în cartierul  Pfaffenthal. Cei doi, destul de reci, ne-au completat schiţa cu indicaţii, ne-au încurajat cum că este foarte complicat să ajungi de unde eram în  Pfaffenthal  şi ne-au întrebat de unde suntem. După ce le-am spus, au devenit mai cordiali şi au zis că au prieteni tocmai la Cluj.

Am întors maşina şi am urmat drumul de pe indicaţiile lor, care în general era înainte. Drumul pe care trebuia să mergem, era însă un mare arc de cerc la care tangenţial erau racordate nişte drumuri secundare. Urmând indicaţia înainte, am intrat pe un astfel de drum secundar, însă repede mi-am dat seama că am greşit şi am revenit la drumul principal. Am ajuns la un tunel, descris în indicaţii şi la ieşirea din tunel am luat-o la dreapta şi am ştiut că suntem în Pfaffental.

Era o zonă liniştită, fără circulaţie. Am intrat într-o parcare, vis-a-vis de care, o doamnă îşi gara maşina. Soţia mea s-a dus să o întrebe cum să ajungem la hotel şi au stat destul de mult de vorbă. Când s-a întors mi-a spus că hotelul este la vreo o sută de metri de la parcare.
Doamna a întrebat-o, fireşte, că de unde este şi aflând că suntem din România, a spus că are o prietenă călugăriţă, care a fost la noi cu ajutoare. S-a întrebat ce se va alege de Comunitatea Europeană atunci când vom fi primiţi şi noi, cei care, în general, nu ştim să trăim. A remarcat că soţia mea vorbeşte foarte bine franceza, şi cu toate că i-a explicat că este meseria ei, nu-şi putea imagina cum de a învăţat-o fără să fi fost în timpul studiului în străinătate, printre vorbitorii nativi de franceză.

Am ajuns la hotel unde era o curte mare cu parcare, terenuri de tenis, de baschet şi de alte sporturi. Am mers la recepţie unde un tinerel, după ce a plătit, a primit cheia de la cameră şi un lacăt mare. Am aflat mai târziu că a luat un pat într-o cameră comună mare (cel puţin 20 de paturi) şi lacătul era de la un dulapul în care să-şi pună lucrurile.

Noi am avut rezervată o cameră de două persoane, pentru care am plătit 3120 LUF (77,34 €) pentru două zile. Plata am făcut-o în guldeni, la paritate. Camera era cam ca şi aceea de la Viena (două paturi suprapuse, dulapuri, chiuvetă), dar nu avea duş şi WC înăuntru. Acestea se aflau pe coridor.

Ne-am instalat, am mâncat, am băut cafeaua rece de voiaj şi am plecat într-o primă recunoaştere a Luxemburgului.

Hotelul nostru era situat la baza unui viaduct de cale ferată, înalt de vreo 20 de metri, avea trei etaje şi un acoperiş negru şi strălucitor de ardezie. Aveam să remarc că majoritatea clădirilor din oraş erau acoperite cu ardezie, lucru care evident indică bunăstarea. Alături de viaduct se ridica un deal şi în vârful lui erau cazematele de pe stânca Bock. Aici la mijlocul secolului al X-lea, contele de Ardeni,   Siegfried (Sigefroid) a ridicat un mic castel "Lucilinburhuc", de unde vine şi numele oraşului. De-a lungul secolelor mica fortăreaţă a fost mărită, înconjurată cu ziduri, prevăzute cu numeroase turnuri şi cu o serie de cazemate subterane. Pe rând, Luxemburgul a fost sub ocupaţie franceză, spaniolă şi austriacă, a făcut parte din regatul Ţărilor de Jos şi din 1890 este independent şi neutru.

Neutralitatea sa nu a fost încălcată decât de Germania, în timpul celor două războaie mondiale.

În timpul lui Ludovic al XIV-lea, Luxemburgul, aflat sub ocupaţie franceză, a fost, datorită instalaţiilor sale defensive, una dintre cele mai puternice fortăreţe ale Europei, fiind numit  "Gibraltarul nordului".

 În urma unui tratat de la Londra, o mare parte a fortăreţelor a fost demolată între 1867 şi 1883, pe terenul recuperat dezvoltându-se oraşul. Astăzi Cazematele de pe Bock sunt unul dintre cele mai vizitate locuri din oraş şi din 1994 sunt înscrise pe listele UNESCO de patrimoniu mondial.

De la hotel am mers pe o străduţă abruptă, la poalele stâncii Bock şi după vreo 700 de metri am ajuns la Curtea de Conturi, unde începe centrul comercial al Luxemburgului. Peste tot sunt clădiri restaurate, monumentale putem zice, în care se află bănci, magazine, restaurante, teatre, cinematografe, muzee, cazinouri, palate şi alte obiective, care au ca scop să stoarcă bani de pe bieţii turişti occidentali. Circulaţia auto este interzisă, cu excepţia celor care aprovizionează magazinele şi care merg cu o viteză redusă. Ca şi la Bruges predomină şi aici restaurantele, majoritatea cu terase în aer liber, care sunt aproape pline. Etichetele cu preţurile mărfurilor din magazine, arată că aici acestea sunt cu mult mai mari decât la Bruges. Este o consecinţă a nivelului mai ridicat de trai.

Am trecut pe lângă Palatul Marelui Duce, care din iunie până în august poate fi vizitat de luni până vineri contra sumei de 200 LUF (4,96 EURO). Pe un perete al palatului se afla un poster uriaş, care reprezenta familia Marelui Duce, iar alături un altul cu Marele Duce ţinând în braţe un nou născut, fiul prinţului moştenitor. Pe lângă palat, într-o piaţă se află statuia ecvestră a Marelui Duce William al II-lea, creatorul statului modern.

În cealaltă parte a centrului se găseşte Palatul Poştelor, unde am intrat să cumpărăm o cartelă telefonică. Cum în Belgia am folosit întotdeauna la cumpărături guldenii olandezi şi numai restul ni-l dădeau în franci belgieni, am vrut şi aici să procedăm la fel. Se vede că moneda olandeză nu este aici destul de apreciată, astfel încât am fost somaţi de o tinerică acră de la ghişeu, să plătim în moneda ţărişoarei lor. Căutând un birou de schimb am aflat că se poate plăti în franci francezi. Am revenit la poştă, dar la un alt ghişeu unde un domn de astă dată, ne-a vândut cartela pe franci francezi şi, surpriză, restul ni l-a dat în franci belgieni. Deşi ştiam că francul luxemburghez are aceiaşi paritate ca şi cel belgian, acum am aflat că moneda din ducat este cea emisă de Banca Belgiei.

Am pornit în căutarea unui supermagazin, care şi aici a fost foarte greu de găsit. După multe căutări l-am dibuit într-un intrând din stradă, pavat cu dale de marmură şi plin de etajere de piatră pe care atârnau o mulţime de flori, dar nu era nicio firmă care să-i marcheze prezenţa. Am făcut cumpărăturile, printre care şi o franzelă care costa 40 LUF (0,99 €), cam de trei ori mai mult decât la noi.

După ce am străbătut centrul comercial în toate direcţiile, am pornit spre hotel.
Aici am încercat să vorbim de la telefonul public al hotelului, dar acesta era de tip vechi (cu monedă), fără dispozitiv pentru cartelă.

Recepţionerul ne-a spus că un telefon cu cartelă se află, în vecinătate, la colţul străzii, lângă Bar des Anglais. Am mers pe stradă aproape un kilometru, până am găsit barul.

Dacă un kilometru înseamnă "în vecinătate", atunci Luxemburgul ar trebui să fie o ţară mult mai mare.

Am vorbit la telefon şi cu Mihai şi cu bunica acasă şi mi-a spus că deja câţiva elevi de-ai mei au reuşit la facultate. După o plimbare prin împrejurimi am revenit la hotel.

Aici se însera mai repede decât la Bruges, Luxemburgul fiind situat mai spre est. Parcarea hotelului era acum aproape plină. Turiştii, care poate mai văzuseră oraşul de mai multe ori, mergeau în satele Ducatului, unde conform prospectelor turistice, se aflau lucruri care meritau să fie văzute.

Ne-am culcat şi din nou am dormit foarte bine.

2 August. Ne-am trezit în jurul orei şapte şi după o bărbiereală ne-am dus să luăm micul dejun.Trebuia să mergi într-o săliţă din dreapta coridorului, unde spuneai ce fel de mic-dejun preferi; sărat (nemţesc) sau dulce (franţuzesc). Evident că am luat sărat, care, deşi nu era aşa de bogat ca şi cel de la Viena sau de la Bruges, era totuşi pe bază de unt şi mezeluri. Sala de mese pentru mic-dejunul sărat era alături, în stânga coridorului, cu multe mese puse cap- în-cap şi aşezate în şiruri paralele.

Am părăsit sala de mese sătui şi am luat-o încet pe strada noastră abruptă de la poalele stâncii Bock. In partea de sus, strada se termina cu o prăpastie.

Stânca Bock.

Viaduct.

Dincolo de ea se vedea un viaduct lung peste care trecea şoseaua. Era Podul Marea Ducesă Charlotte, de pe bulevardul care poartă numele lui Robert Schuman, om politic francez, născut în Luxemburg în 1886. Ca ministru de externe al Franţei, el a iniţiat, în 1951, planul de creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, de unde s-a născut actuala Comunitate Europeană, din care vrem să facem parte şi noi. Pe acest bulevard se află construcţiile moderne ale Luxemburgului, din beton oţel şi sticlă.

Viaductul Marea Ducesă...

Charlotte.

Peisajul fiind superb, am făcut mai multe poze, după care, am luat-o pe lângă Curtea de Conturi spre centrul comercial. Ne-am aşezat şi noi pe terasa unei cafenele si am luat câte o cafea şi coca-cola. Deşi am plătit cu mult mai mult decât la noi acasă, totuşi preţul a fost suportabil.
Am făcut o plimbare "de periere" a centrului comercial, în toate direcţiile posibile cu respectiva căscare a ochilor, după care ne-am hotărât să mergem şi în oraşul propriu-zis . La ieşirea din centrul comercial am traversat bulevardul F.D. Roosvelt si am ajuns în Piaţa Constituţiei care se termina cu un parapet, după care începea o prăpastie destul de adâncă.

Piaţa Constituţiei.

Am făcut şi aici poze şi am admirat peisajul, care bineînţeles că era splendid. Jos, în fundul prăpastiei, curgea pârâul Petrusse care avea o lăţime foarte mică şi o albie amenajată în aşa fel încât, după ploile care provoacă torente, apa să se scurgă rapid şi să nu se provoace inundaţii.
Dincolo de prăpastie se afla un deal, pe coastele căruia erau o mulţime de case frumoase şi câteva castele.

Din piaţă pleca din oră în oră trenul turistic "Petrusse Express" compus dintr-o locomotivă şi trei vagoane care face un tur al văii Petrusse contra a 250 LUF (6,20 €) de persoană. Trenul este foarte asemănător cu cele existente şi la noi pe litoral, în sezonul turistic, unde copiii îi obligau pe părinţi sau pe bunici să vadă, cât mai des posibil, realizările regimului în materie de turism.
Locomotiva provine din transformarea unui tractor, iar vagoanele sunt nişte cărucioare acoperite, cu opt locuri şi fără geamuri, pentru a se putea admira peisajul.

Am cumpărat şi noi bilete şi la ora 12 fix am început călătoria. Se găseau căşti la fiecare loc şi puteai alege comentariul în opt limbi, inclusiv în japoneză. Noi l-am ales în franceză, dar de la trepidaţiile vagonului, datorită denivelărilor, se mai schimba limba vorbită şi aparatul trebuia din nou reglat.

Se făcea în comentariu o istorie a Luxemburgului şi apoi a văii Petrusse, cea mai veche porţiune a oraşului care a fost locuită încă de pe vremea romanilor. Aici se află şi astăzi case vechi de, putem spune, sute de ani.

Am parcurs o rezervaţie naturală, am trecut pe lângă şantierul geologic, unde se explică formarea rocilor sedimentare şi evoluţia reliefului care a format peisajul actual. Bineînţeles că am trecut prin cel mai vechi cartier al oraşului, cu străduţele lui înguste, unde trenuleţul nostru ocupa întreaga parte carosabilă a străzii.

La mijlocul parcursului am făcut o haltă într-o parcare, care se afla într-o grădină de vară, sau grădina de vară se afla în parcare şi am fost invitaţi să ne potolim setea, dacă dorim, potolire care nu intra în costul biletului de transport. Am cumpărat un bidon de coca-cola de la un automat, care nu costa decât 25 LUF (0,62 €) şi am onorat astfel parcarea.

Ne-am întors pe acelaşi drum şi am ajuns acolo de unde am plecat, adică în Piaţa Constituţiei.

Am vorbit cu Mihai de la un telefon din apropiere şi aflând că şi aici există o Catedrală Notre-Dame, care se află foarte aproape, am hotărât să o vizităm.

Catedrala este de mărime mijlocie, dar este foarte bine întreţinută şi a fost întotdeauna reparată şi restaurată la timp, graţie bunăstării enoriaşilor săi.

Ca majoritatea catedralelor apusene are formă de cruce. Partea de jos a crucii a fost construită în secolul al XVII-lea, piatra de temelie fiind pusă în 1613 de către iezuiţi. Transeptul şi partea de sus a crucii a fost construită între 1935 şi 1938. Există patru vitralii din secolul al XVII-a reprezentând scene din viaţa  Fecioarei Maria şi trei vitralii mai noi din 1938 făcute de Emile Probst. Mobilierul catedralei este în stil neogotic şi se află aici din 1868.

Deasupra altarului se află statuia Fecioarei Maria, Mângâietoarea celor Îndureraţi  (Consolatrice des Affligâs),  existenţa ei fiind menţionată pentru prima dată în 1624. Are înălţimea de 73 de cm şi este sculptată în lemn de tei.

Până la revoluţia franceză a fost aşezată într-o capelă special construită pentru ea, apoi a fost mutată în catedrală. După obiceiul spaniol este prezentată îmbrăcată. Hainele sunt schimbate potrivit diferitelor momente liturgice şi ale serbărilor pelerinajului. Din 1678 Mângâietoarea celor Îndureraţi a fost aleasă patroană a ducatului de Luxemburg.

 În partea dreaptă, cu faţa spre altar este cripta catedralei unde se află mormintele familiei Marelui Duce şi ale episcopilor de Luxemburg.

Cel mai celebru mormânt este al regelui Boemiei Jean I (Ioan) cel Orb, Conte de Luxemburg, care a trăit între 1296-1346. A fost fiul lui Henric al VII-lea de Luxemburg (1274-1313), împărat german între 1312-1313. Jean I este considerat prototipul cavalerului medieval. " Iubea lupta în sine, fără să-l intereseze dacă conflictul era important". Se spune că a orbit în urma unei răni primite la un turnir, deşi contemporanii săi considerau că orbirea era o pedeapsă dată de Sfântul Adalbert în urma profanării, de către rege, a mormântului său, din Catedrala din Praga.
În 1346 Jean I era aliat cu regele Franţei Filip al VI-lea (primul Valois) şi în fruntea unei armate de 500 de oameni a participat la bătălia de la Crecy, acea bătălie care "a transformat aventura semi-serioasă a lui Eduard al III-lea într-un război de o sută de ani". Regele împreună cu doisprezece din cavalerii săi şi-au legat hăţurile cailor împreună şi s-au avântat în luptă "atât de departe încât să nu se mai întoarcă". Corpul i-a fost găsit a doua zi printre cavalerii săi, toţi morţi, cu caii încă legaţi unul de altul.

Mormântul are în faţă două panouri cu inscripţii, care arată cine zace acolo, panouri încadrate de două mici statui albe. Deasupra mormântului este o statuie culcată a regelui, gol cu un giulgiu roşu în jurul coapselor. Mormântul este încadrat pe celelalte trei laturi de alte statui.

După vizitarea catedralei ne-am întors din nou la hotel, am mâncat în cameră şi ne-am odihnit. Când ne-am întors în oraş am hotărât să schimbăm traseul şi am plecat pe o altă străduţă care înconjura Stânca lui Bock pe cealaltă parte. Era un drum fără trotuare, care urca, era mărginit de un parapet, dincolo de care era o altă prăpastie, pe fundul căreia curgea râul Alzette, afluent al Sâre- ului.

După ce am tot urcat am ajuns într-o parcare imensă de unde începea Bulevardul F.D.Roosvelt. Am decis să pornim pe jos în recunoaştere şi să găsim drumul spre Autostrada de Paris pe care trebuia să plecăm a doua zi. L-am găsit uşor, tocmai din Piaţa Constituţiei. Aveam două variante: una la stânga peste celebrul Pod Adolphe înspre gară şi o alta înainte pe Avenue Maria Tereza.

În continuare ne-am plimbat pe jos şi pe străzile din împrejurimile centrului comercial. Am mers pe Bulevardul Royal unde circulau la ora aceea, de vârf, o mulţime de maşini în mare viteză şi oarecum agresiv. Circulaţia în Luxemburg se aseamănă cu cea de la Bucureşti. Au şi ei "Miticii" lor, veşnic grăbiţi care folosesc claxonul îndată ce cred că partenerul lor a greşit cu ceva, chiar dacă această aşa-zisă greşeală nu-i afectează cu nimic. Unde este calmul şi politeţea celor din Viena şi Amsterdam? Asurziţi de zgomotul traficului am trecut în dreptul autogării ( Gare des autobus) pe o stradă paralelă şi ne-am întors.

Am traversat din nou Bulevardul F.D. Roosvelt şi am ajuns la Podul Adollph. Este un pod foarte lung, peste pârâul Petrusse şi valea de care am mai pomenit. La capătul podului de la care am plecat se află Piaţa Bruxelles, iar la capătul unde am ajuns Piaţa Metz. Am hotărât ca a doua zi să trecem pe aici în drum spre autostrada Metz-Paris. După ce ne-am plimbat prin împrejurimi, am trecut podul înapoi şi am revenit în Piaţa Constituţiei. Ne-am aşezat pe o bancă la buza prăpastiei şi am urmărit cum soarele apune în spatele dealului.

La hotel am ajuns când se însera şi am început împachetarea pentru plecarea de a doua zi. L-am rugat pe recepţioner să ne arate drumul cel mai convenabil spre Podul Adolph şi acesta, foarte amabil, ni l-a însemnat pe hartă.

După o cină frugală ne-am culcat şi am adormit rapid, lucru firesc după cât am umblat pe jos în această zi.

3 August. După toaleta de dimineaţă, ne-am prezentat la sala de mese, am luat micul dejun şi ne-am pregătit de plecare. Am încărcat bagajele în maşină şi am luat-o pe strada de la poalele Stâncii lui Bock, conform schiţei făcute de recepţioner.

Din nou am intrat sub incidenţa unei Legi a lui Murphy şi nu mă mai aflam pe traseul recepţionerului. Nu mi-am făcut probleme, am tot mers şi la un moment dat am intrat pe Bulevardul F. D. Roosvelt, zonă pe care acum o cunoşteam mai bine decât propriile buzunare. În Piaţa Bruxelles am făcut la stânga, am traversat Podul Adolph şi trecând de gară am ajuns pe Autostrada de Paris.