Barcelona Duminică

 La fel ca şi ieri am ieşit după micul dejun, dar am luat-o în sens opus, am intrat pe nişte străduţe înguste şi ne-am dus la Catedrala Gotică. 

Statuia lui Columb...

Văzută de pe...

Balcon.

Stradă îngustă.

Puşca şi cureaua lată.

Stradă...

Cu numele Clarei.

 În orice oraş mare sau unitate administrativă, există o singură catedrală, restul sunt biserici. În catedrală predică episcopul local şi numele ei vine de la amvonul special al acestuia numit în latină cathedra.

Catedrala a fost ridicată în mai multe etape începând din jurul anului 1300, pe locul unei biserici în stil romanic distrusă în secolul al XI-lea de mauri. Ea poartă numele Sfintei Eulalia. Faţada gotică a fost terminată la sfârşitul secolului al XIX-lea iar turnul central, înalt de 70 de metri, în 1913. Lungimea şi lăţimea interiorului sunt de 90, respectiv 40 de metri.

Pentru noi era Duminica Paştelui, care pentru catalani fusese cu o săptămână în urmă.

În catedrală, pe lângă credincioşii veniţi să asiste la slujbă se aflau şi un număr foarte mare de turişti. Nu că aceştia erau necredincioşi, dar ei urmăreau priveliştea fascinantă a construcţiei în primul rând şi erau mai puţin atenţi la ceremonia creştină.

Catedrala.

Turişti în timpul slujbei.

Aprinde lumânări electrice.

Măreţie şi lux.

După un scurt timp am ieşit afară din catedrală şi am avut timp să admir, din faţa porţii principale Faţada Gotică, cu cele două turnuri gemene. În spatele lor se înălţa Turnul Central.

Faţada Gotică.

Turnul Central.

Turistă odihnindu-se (Ansamblu).

Turistă odihnindu-se (Detaliu).

Când ne-am întrunit tot grupul în faţa porţii principale am văzut undeva la marginea trotuarului o orchestră, în majoritate de suflători, care interpreta cântece catalone.

Jos în piaţă, o mulţime de localnici dansau, în fiecare duminică, în dreptul catedralei, după terminarea slujbei. Era un obicei străvechi, transmis din generaţie în generaţie, pe care noi, împreună cu imensa masă de turişti, l-am apreciat la adevărata lui valoare.

Dans popular catalan.

Orchestra de suflători.

Din piaţa catedralei am mers mai departe până am ajuns la o clădire cu o arhitectură superbă, Palatul de Muzică Catalană. Fiind duminică nu l-am putut admira decât pe dinafară, dar putem spune cu certitudine, că am avut ce admira!

Palatul de Muzică Catalană.

După atâta umblat pe jos, prima care a cerut să ne aşezăm undeva a fost Mela. A propus o cafenea, o cofetărie sau o berărie. Am colindat câteva străduţe, dar localurile întâlnite, unele nu au corespuns pretenţiilor noastre, iar la altele nu am corespuns noi pretenţiilor lor.

Într-un târziu am găsit pe La Rambla un local convenabil pentru toată lumea.

Betty, eu şi cuscru am luat câte o bere iar Carmen şi Mela câte o sangria (băutură răcoritoare pe bază de vin specifică Peninsulei Iberice).

Poza de grup.

Chelnerul a venit de câteva ori pe la noi şi de fiecare dată insista să luăm şi ceva de mâncare, recomandându-ne cu căldură nişte gustări catalane numite tapas. La urmă am cedat, am spus să ne aducă şi când ni le-a adus ne-a urat pe româneşte Poftă Bună şi Hristos a Înviat. Ne-a spus că este din jurul Buzăului şi lucrează în Spania de la începutul anului.

Tapas.

La părăsirea localului chelnerul şi-a luat la revedere de la noi şi ne-a avertizat să avem grijă la hoţii de buzunare, printre care cei mai performanţi sunt conaţionali de-ai noştri.

Am parcus pe jos restul din La Rambla şi de la Monumentul lui Columb ne-am urcat într-un autobus roşu care ne-a dus până la Stadionul Olimpic, unde am coborât pentru a-l vizita.

Acest stadion exista prin anii 1920 când Barcelona a candidat la găzduirea Olimpiadei din 1936. A pierdut în favoarea Berlinului.

Cu timpul s-a dărăpănat şi din 1980 a fost demolat şi reconstruit din temelii. În timpul Olimpiadei din 1992 aici s-a ţinut festivitatea de deschidere şi închidere, precum şi concursurile de atletism.

La Stadionul Olimpic.

Cuscru iese relaxat.

Tot relaxată.

După Olimpiadă a fost folosit un timp, de clubul de fotbal Espanyol Barcelona, precum şi la organizarea de concerte şi chiar a unor meciuri de fotbal american. În timpul Olimpiadei stadionul avea 60000 de locuri pe scaune.

După ce am admirat stadionul şi ne-am fotografiat cu el, am ocupat o masă pe terasa acoperită şi o parte dintre noi am intrat în barul de alături şi ne-am aşezat la coadă.

Coada nu era prea mare, dar şi vânzătoarele erau împiedecate şi nici clienţii nu prea ştiau ce vor.

Când am ajuns la masa noastră cu băuturile nealcoolice cumpărate s-a pornit o ploaie care a golit toate mesele de pe terasă, care nu erau acoperite. Alegerea noastră a fost inspirată!

După ce s-a oprit ploaia am luat din nou autobusul roşu şi am plecat spre casă, nimerind din nou sensul cu drumul mai lung.

Am trecut pe lângă Arenas de Barcelona unde înainte se desfăşurau coridele. La presiunea iubitorilor de animale, (specie înrudită cu imbecilii care în România sunt împotriva lichidării câinilor vagabonzi),  luptele cu tauri au fost interzise în Catalonia. Arena a fost transformată în mall, aşa cum şi la noi, la începutul anilor 1990, casele de cultură au fost transformate în săli de bingo. (Mai târziu am aflat că noul guvern conservator al Cataloniei a permis reluarea coridelor din decembrie 2012).

Arena de coride.

După ce am aşteptat în Piaţa Cataloniei începutul unui nou tur, ne-am continuat drumul şi am ajuns acasă.

Placa de Catalunya.

Peluză între şinele de tramvai.

Ne-am schimbat pentru ultimul punct al programului din ziua de duminică, o demonstraţie de flamingo la restaurantul Tablao de Carmen. Biletele pentru aceasta au fost comandate pe internet de către Carmen, care nu are nicio legătură cu numele restaurantului.

Autobusul roşu care ne-a dus în apropierea restaurantului făcea multe opriri mai lungi în staţii şi am ajuns la spectacol chiar în momentul în care el începea.

O fată ne-a condus la masa noastră şi ne-a servit cu un bogat meniu de gustări catalane, iar ca băutură sangria. Mesele erau aşezate în arc de cerc în jurul scenei, pe trei nivele. Pe scenă era o orchestră din cinci bărbaţi, cu instrumente de percuţie care cântau şi cu vocea. Dansatoarele de flamingo, prin mişcările lor ritmate, iuţi şi foarte scurte, realizau un consum epuizant de energie. Puţine dintre ele mai pot dansa după vârsta de 30 de ani. Pentru noi spectatorii toate ni se păreau că se desfăşoară uşor şi firesc, dar numai ele simţeau efortul depus în nici cele zece minute de dans, cât evolua fiecare.

La spectacolul de Flamingo.

Finalul.

 La sfârşitul spectacolului am ieşit la strada principală şi cum era demult trecut de ora nouă, autobusele noastre colorate nu mai circulau.

Am găsit în apropiere o staţie de taxi şi doamnele au mers la Monumentul lui Columb cu unicul taxiu existent în staţie.

După mai puţin de zece minute a sosit un alt taxiu pe care l-am luat eu şi Mircea.

Doamnele ne aşteptau şi au propus să facem o plimbare prin port. A fost romantic să auzim la picioarele noastre clipocitul Mediteranei, pe sub razele lunii pascale.

După promenadă am mers acasă şi în final ne-am culcat, fără să mai fie nevoie să cinăm. Gustările de la restaurant au fost foarte săţioase.