Puerto de Mogán

Ne-am sculat şi în timp ce luam micul dejun pe terasă, am văzut un om care se urca pe rând, în câte un palmier şi cu o unealtă în formă de coasă curăţa copacul de cioturi. Palmierul devenea apoi mai frumos la privit şi avea un aspect sănătos.

Toaleta periodică...

A palmierilor.

Am coborât în faţa hotelului şi imediat a sosit autobuzul, mare şi cu etaj, care urma să ne ducă în excursie. Marius şi Raluca ne-au ţinut locuri şi am plecat să mai culegem turişti şi de la alte hoteluri.

Indată ce autobuzul a fost plin, am mers pe autostradă până în dreptul orăşelului Puerto Rico, după care am ieşit pe un drum de coastă, impecabil asfaltat, care era săpat în munte, urca tot timpul, era extrem de îngust şi plin de curbe. Pe marginea din stânga era o prăpastie de minim 100 de metri care se întindea până jos în Atlantic. La curbele fără vizibilitate şoferul claxona, avertizându-l pe cel care vine din sens opus, că va fi nevoit să treacă în cealaltă jumătate a şoselei.

Drumul cu...

Prăpastia spre...

Ocean.

Îngust...

Şi la înălţime.

După o jumătate de oră am părăsit drumul de coastă şi am ajuns în Puerto de Mogán. Aici am coborât într-o parcare, de unde ne-a luat în primire un ghid local, care ne-a dus pe jos până în port.

Puerto de Mogan, privit de sus.

Spre port.

Prin orăşel.

Barcă la reparat.

Vegetaţie tropicală.

În port.

Orăşelul era foarte pitoresc, cu nişte căsuţe curate şi pline de flori. Portul avea un bazin dreptunghiular, cam de mărimea unui teren de fotbal, mărginit pe trei laturi şi plin de vase de agrement de diferite mărimi, majoritatea luxoase. Am străbătut două laturi şi am ajuns la un restaurant unde ni s-a servit din partea casei (contul excursiei) o băutură răcoritoare. A urmat o oră de program de voie şi apoi trebuie să ne întâlnim în capul celei de-a treia laturi a portului.

Am parcurs respectiva latură şi la punctul de întâlnire am urcat pe terasa unui restaurant, de unde aveam vedere spre ocean. Ne-am aşezat la o masă, am luat o cafea spaniolă foarte tare, am testat o bere spaniolă şi am făcut poze.

Pe terasa...

Unui restaurant din port.

După ce a trecut ora, am coborât să ne întâlnim cu ghidul. Acesta ne-a dat biletele pentru submarin care tocmai îşi debarca foştii pasageri.

Submarinul Galben...

Numit Atlantida.

Am urcat cu toţii pe submarin şi când am ajuns pe punte ni s-au făcut fotografii, care să ne amintească în serile lungi de iarnă, de splendorile vacanţei din insule.

Ei ne-au fotografiat...

Noi i-am plătit.

Am coborât în interiorul submarinului galben, numit Atlantida şi am luat loc pe nişte bănci laterale, aşezate în faţa câte unui hublou.

Se îmbarcă...

Pe submarin.

Prin...

Chepeng.

În interior.

În faţa...

Hublourilor.

Când toată lumea s-a îmbarcat, chepengul s-a închis şi submarinul a intrat în imersiune. Am coborât (ziceau ei) până la 30 m adâncime, am văzut peşti de diferite mărimi şi culori şi chiar o epavă care zăcea pe fundul portului.

Privelişte subacvatică.

O epavă.

Croaziera a durat 45 de minute şi a fost interesantă. Nu am simţit niciunul claustrofobia.

Debarcarea.

Soseşte un vas de pescari.

La debarcare am luat pozele făcute contra a 6 euro şi ghidul ne-a spus că mai avem o oră de voie până când vor veni autobuzele după noi, chiar aici la submarin.

Am mers la primul restaurant, cel cu băuturile răcoritoare, unde am luat o friptură de peşte proaspăt local şi un vin alb, rece, sec, dar nu gratis (Fănuş Neagu).

La restaurant.

Vinul alb. Sănătate!

Friptură de peşte peoaspăt local.

Familia Popescu.

Şi noi.

Ieşind din restaurant, am văzut că a ancorat un vas pescăresc, din care se descărca peştele prins. Mai mult în glumă i-am spus lui Marius să-i întrebe dacă nu ne vând un peşte. Cum răspunsul a fost afirmativ, am cumpărat de la ei un ton de 5 kg cu 5 euro. Afacerea era grozavă, având în vedere că la Amsterdam un kg de ton costă cam 6 euro. Am pus tonul într-o pungă de plastic, bineînţeles că după ce am făcut poze cu el şi am mers la autobuz, lăsând în urma noastră un fin miros de peşte, încă proaspăt.

Vasul a acostat.

Am cumpărat un ton.

De 5 kg...

Foarte ieftin.

Autobuzul, ca şi dimineaţă, şi-a dus clientii la hotelurile lor, iar noi am mers la hotelul lui Marius şi al Ralucăi, Gloria Palace, un hotel nou, elegant, dar situat cam departe de centrul staţiunii.

Pe terasa hotelului...

Gloria Palace...

Al lui Marius...

Şi al Ralucăi.

Am lăsat tonul în micul lor frigider şi am ieşit la o plajă de lângă hotel, imediat după ora şase, când lumea începea să plece. Am făcut baie timp de o oră. Când plaja a fost aproape pustie ne-am întors la Gloria Palace.

Cascada de la Gloria Palace.

Am luat tonul de la ei şi ne-am dus la Koka cu un taxi. Acasă am eviscerat animalul şi l-am pus în frigiderul nostru, mult mai mare.

Am cinat, evident pe terasă, apoi ne-am dus în oraş. Când am revenit mi-am adus aminte că e un meci în cadrul CM de fotbal, am introdus un euro în televizor şi am văzut repriza a doua din meciul Ucraina - Italia (0-3).

Ne-am culcat, am adormit, dar pe la ora trei iar au început să bubuie tobele, dar parcă acuma cu o intensitate mai mare. Betty a coborât şi a aflat de la recepţie că la subsolul hotelului, cam sub apartamentul nostru, este o discotecă deschisă zilnic de la miezul nopţii până dimineaţa, înafară de duminica. Multe reclamaţii au fost din cauza ei şi chiar în momentul de faţă se află acolo poliţia. A fost o perioadă de linişte, dar după probabila plecare a poliţiei vacarmul a reînceput. Posibil că el să se fi desfăşurat şi în serile trecute, dar fiind obosiţi nu l-am auzit. Eu am mai adormit câte un pic, dar Betty deloc.