joi, martie 19, 2015

Luxemburg 2001

Oraş: Luxemburg
Coordonate Geografice: 49g36m42s N  06g07m 47s E
Ţara: Luxemburg
Populaţia: 80000 locuitori stabili
Data Sejur: 1,2,3 August 2001
Locuinţă: Youth Hostel

1 August.  Am plecat de la hotelul din Bruges şi după câteva minute am găsit un indicator spre autostrada de Bruxelles, pe care l-am urmat şi am intrat pe respectiva autostradă.

Am trecut pe lângă oraşul Gent şi ne-am îndreptat spre Bruxelles. Capitala Belgiei are o linie de centură destul de complicată şi prost semnalizată. Din neatenţie am depăşit locul unde trebuia să trecem pe o altă autostradă şi a trebuit să părăsim autostrada la următoarea ieşire şi să ne întoarcem pentru a ne încadra. Cum ştiam că drumul nostru trece pe lângă aeroportul oraşului, am urmărit indicatorul spre aeroport şi după un timp am ajuns din nou pe o autostradă, care mergea spre Liege. Cum şi de acolo se putea ajunge în Luxemburg, pe un drum mai lung însă, am mers tot înainte. După câţiva kilometri am văzut însă indicatorul spre Luxemburg şi am fost siguri că suntem pe drumul planificat.

Drumul ducea spre munţii Ardeni. Şoseaua a început să urce şi să coboare, dar în linie dreaptă şi erau indicatoare care avertizau coborârile periculoase, mai ales pentru cei cu remorci şi cu rulote. Am trecut pe lângă oraşele Namur, Dinant, Neufchâteau şi Arlon şi peste opt kilometri am intrat în Luxemburg, prin partea de vest a statului, în provincia Inima ŢăriiLe coeur du Bon-Pays), unde se află şi capitala. Parcursesem 350 km de la plecare.

Marele Ducat de Luxemburg este unul din cele mai mici state ale Europei. Are o suprafaţă cu aria de 2587 kmp, astfel încât, Belgia sau Olanda sunt mari faţă de el. Este un stat independent şi suveran, cu forma de guvernământ monarhie constituţională, condus de  Marele Duce Henri.  Are o populaţie de 400.000 de locuitori care vorbesc trei limbi oficiale: luxemburgheza, franceza şi germana.
Peste trei sferturi dintre ei vorbesc şi engleza.
Marele Ducat are cinci provincii administrative,  Ardenii  în nord,  Mullerthal  sau Mica Elveţie, în centru est,  Mossele  în sud-est,  Pământurile Roşii  în sud şi  Inima Ţării  în centru.

Luxemburgul  este unul din statele cu cel mai ridicat nivel de trai din Europa.
Pe la mijlocul anilor 80 era statul european cu cea mai mare producţie de oţel pe cap de locuitor, deci siderurgia era domeniul care aducea cei mai mulţi bani la buget. Urmau apoi băncile, Radio Telviziunea din Luxemburg (RTL) şi pe locul patru turismul. Acum siderurgia a regresat şi aici, astfel că sectorul bancar şi asigurările au trecut pe primul loc. Turismul s-a dezvoltat şi el foarte mult, profitând de existenţa splendidelor monumente ale micuţului stat, lucru care a dus la o revigorare a comerţului. Importante sunt în Luxemburg telecomunicaţiile, agricultura şi mai ales viticultura.

În Luxemburg îşi au sediul numeroase instituţii ale Comunităţii Europene, cele mai importante fiind: Secretariatul general al Parlamentului European, Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, Curtea de Conturi şi Banca Europeană de Investiţii.

Capitala statului, oraşul Luxemburg are o populaţie de 80.000 de locuitori, dar împreună cu suburbiile populaţia ajunge la 120.000 de locuitori. În sezonul turistic în Luxemburg locuiesc către 200.000 de oameni. Altitudinea capitalei este cuprinsă între 230 şi 408 m, jumătate din oraş fiind situat pe un platou, iar restul, în părţi egale pe nişte văi adânci şi pe culmi înalte. Sunt construite între acestea 110 poduri şi viaducte.

Capitala se afla la 15 km de graniţă. După ce am părăsit autostrada am ajuns pe un bulevard larg, Avenue de la Liberte, care ducea la gară. Aici am văzut prima dată în viaţa mea de automobilist că funcţionează unda verde. Aveam o schiţă cu drumul spre hotel, de la gară. Am urmat, zic eu schiţa şi bineînţeles, conform zicătorii cazone "când ofiţerii scoate harta, soldaţii se rătăceşte", că ne-am rătăcit şi noi. Când nu am mai ştiut unde suntem, Betty s-a dus şi a întrebat un cuplu, aflat pe terasa unei cafenele, cum se ajunge la hotelul nostru, care se afla în cartierul  Pfaffenthal. Cei doi, destul de reci, ne-au completat schiţa cu indicaţii, ne-au încurajat cum că este foarte complicat să ajungi de unde eram în  Pfaffenthal  şi ne-au întrebat de unde suntem. După ce le-am spus, au devenit mai cordiali şi au zis că au prieteni tocmai la Cluj.

Am întors maşina şi am urmat drumul de pe indicaţiile lor, care în general era înainte. Drumul pe care trebuia să mergem, era însă un mare arc de cerc la care tangenţial erau racordate nişte drumuri secundare. Urmând indicaţia înainte, am intrat pe un astfel de drum secundar, însă repede mi-am dat seama că am greşit şi am revenit la drumul principal. Am ajuns la un tunel, descris în indicaţii şi la ieşirea din tunel am luat-o la dreapta şi am ştiut că suntem în Pfaffental.

Era o zonă liniştită, fără circulaţie. Am intrat într-o parcare, vis-a-vis de care, o doamnă îşi gara maşina. Soţia mea s-a dus să o întrebe cum să ajungem la hotel şi au stat destul de mult de vorbă. Când s-a întors mi-a spus că hotelul este la vreo o sută de metri de la parcare.
Doamna a întrebat-o, fireşte, că de unde este şi aflând că suntem din România, a spus că are o prietenă călugăriţă, care a fost la noi cu ajutoare. S-a întrebat ce se va alege de Comunitatea Europeană atunci când vom fi primiţi şi noi, cei care, în general, nu ştim să trăim. A remarcat că soţia mea vorbeşte foarte bine franceza, şi cu toate că i-a explicat că este meseria ei, nu-şi putea imagina cum de a învăţat-o fără să fi fost în timpul studiului în străinătate, printre vorbitorii nativi de franceză.

Am ajuns la hotel unde era o curte mare cu parcare, terenuri de tenis, de baschet şi de alte sporturi. Am mers la recepţie unde un tinerel, după ce a plătit, a primit cheia de la cameră şi un lacăt mare. Am aflat mai târziu că a luat un pat într-o cameră comună mare (cel puţin 20 de paturi) şi lacătul era de la un dulapul în care să-şi pună lucrurile.

Noi am avut rezervată o cameră de două persoane, pentru care am plătit 3120 LUF (77,34 €) pentru două zile. Plata am făcut-o în guldeni, la paritate. Camera era cam ca şi aceea de la Viena (două paturi suprapuse, dulapuri, chiuvetă), dar nu avea duş şi WC înăuntru. Acestea se aflau pe coridor.

Ne-am instalat, am mâncat, am băut cafeaua rece de voiaj şi am plecat într-o primă recunoaştere a Luxemburgului.

Hotelul nostru era situat la baza unui viaduct de cale ferată, înalt de vreo 20 de metri, avea trei etaje şi un acoperiş negru şi strălucitor de ardezie. Aveam să remarc că majoritatea clădirilor din oraş erau acoperite cu ardezie, lucru care evident indică bunăstarea. Alături de viaduct se ridica un deal şi în vârful lui erau cazematele de pe stânca Bock. Aici la mijlocul secolului al X-lea, contele de Ardeni,   Siegfried (Sigefroid) a ridicat un mic castel "Lucilinburhuc", de unde vine şi numele oraşului. De-a lungul secolelor mica fortăreaţă a fost mărită, înconjurată cu ziduri, prevăzute cu numeroase turnuri şi cu o serie de cazemate subterane. Pe rând, Luxemburgul a fost sub ocupaţie franceză, spaniolă şi austriacă, a făcut parte din regatul Ţărilor de Jos şi din 1890 este independent şi neutru.

Neutralitatea sa nu a fost încălcată decât de Germania, în timpul celor două războaie mondiale.

În timpul lui Ludovic al XIV-lea, Luxemburgul, aflat sub ocupaţie franceză, a fost, datorită instalaţiilor sale defensive, una dintre cele mai puternice fortăreţe ale Europei, fiind numit  "Gibraltarul nordului".

 În urma unui tratat de la Londra, o mare parte a fortăreţelor a fost demolată între 1867 şi 1883, pe terenul recuperat dezvoltându-se oraşul. Astăzi Cazematele de pe Bock sunt unul dintre cele mai vizitate locuri din oraş şi din 1994 sunt înscrise pe listele UNESCO de patrimoniu mondial.

De la hotel am mers pe o străduţă abruptă, la poalele stâncii Bock şi după vreo 700 de metri am ajuns la Curtea de Conturi, unde începe centrul comercial al Luxemburgului. Peste tot sunt clădiri restaurate, monumentale putem zice, în care se află bănci, magazine, restaurante, teatre, cinematografe, muzee, cazinouri, palate şi alte obiective, care au ca scop să stoarcă bani de pe bieţii turişti occidentali. Circulaţia auto este interzisă, cu excepţia celor care aprovizionează magazinele şi care merg cu o viteză redusă. Ca şi la Bruges predomină şi aici restaurantele, majoritatea cu terase în aer liber, care sunt aproape pline. Etichetele cu preţurile mărfurilor din magazine, arată că aici acestea sunt cu mult mai mari decât la Bruges. Este o consecinţă a nivelului mai ridicat de trai.

Am trecut pe lângă Palatul Marelui Duce, care din iunie până în august poate fi vizitat de luni până vineri contra sumei de 200 LUF (4,96 EURO). Pe un perete al palatului se afla un poster uriaş, care reprezenta familia Marelui Duce, iar alături un altul cu Marele Duce ţinând în braţe un nou născut, fiul prinţului moştenitor. Pe lângă palat, într-o piaţă se află statuia ecvestră a Marelui Duce William al II-lea, creatorul statului modern.

În cealaltă parte a centrului se găseşte Palatul Poştelor, unde am intrat să cumpărăm o cartelă telefonică. Cum în Belgia am folosit întotdeauna la cumpărături guldenii olandezi şi numai restul ni-l dădeau în franci belgieni, am vrut şi aici să procedăm la fel. Se vede că moneda olandeză nu este aici destul de apreciată, astfel încât am fost somaţi de o tinerică acră de la ghişeu, să plătim în moneda ţărişoarei lor. Căutând un birou de schimb am aflat că se poate plăti în franci francezi. Am revenit la poştă, dar la un alt ghişeu unde un domn de astă dată, ne-a vândut cartela pe franci francezi şi, surpriză, restul ni l-a dat în franci belgieni. Deşi ştiam că francul luxemburghez are aceiaşi paritate ca şi cel belgian, acum am aflat că moneda din ducat este cea emisă de Banca Belgiei.

Am pornit în căutarea unui supermagazin, care şi aici a fost foarte greu de găsit. După multe căutări l-am dibuit într-un intrând din stradă, pavat cu dale de marmură şi plin de etajere de piatră pe care atârnau o mulţime de flori, dar nu era nicio firmă care să-i marcheze prezenţa. Am făcut cumpărăturile, printre care şi o franzelă care costa 40 LUF (0,99 €), cam de trei ori mai mult decât la noi.

După ce am străbătut centrul comercial în toate direcţiile, am pornit spre hotel.
Aici am încercat să vorbim de la telefonul public al hotelului, dar acesta era de tip vechi (cu monedă), fără dispozitiv pentru cartelă.

Recepţionerul ne-a spus că un telefon cu cartelă se află, în vecinătate, la colţul străzii, lângă Bar des Anglais. Am mers pe stradă aproape un kilometru, până am găsit barul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu