vineri, martie 20, 2015

Amsterdam 2008

Oraş: Amsterdam
Coordonate Geografice: 52g22m26s N  04g53m22s E
Ţara: Olanda
Populaţia: 750000 locuitori
Data Sejur: 20 Iunie - 26 Iulie 2008
Locuinţă: Belgieplein 45

20 Iunie.  Am plecat dimineaţă din Regensburg  și înainte de ora 14 am trecut  graniţa în  Olanda.


 În Utrecht am trecut pe autostrada A2 şi după vreo jumătate de oră am ajuns acasă la Mihai în Belgieplein.

Mihai ne aştepta acasă, i-am telefonat, el a coborât, am descărcat bagajele şi le-am dus la apartamentul lui de la etajul al patrulea, cu liftul olandez de mică viteză. După ce populaţia s-a instalat, eu şi cu Mihai ne-am dus la sediul firmei unde lucrează, pentru a-şi lăsa în parcare maşina, deoarece duminică pleca în Statele Unite pentru două săptămâni. Am revenit amândoi cu maşina mea.

După ora şase a venit şi Mădălina acasă, am luat cina şi apoi ne-am pregătit să vedem meciul de fotbal de la Euro 2008.

Se pregăteşte...

Masa...

De seară.
După începerea meciului, primul care a aţipit a fost Ghiţă. Am râs în sinea mea de el, dar spre sfârşitul primei reprize nici eu nu am mai rezistat.

Ghiţă...

Urmăreşte meciul...

Cu un tot mai mare interes.

Interesul...

Creşte treptat...

Şi la mine.
Cei aproape 800 de km parcurşi astăzi ne-au "amprentat" aşa că am renunţat la eroisme şi ne-am culcat.

21 Iunie. Astăzi este ziua Solstiţiului de Vară. Evenimentul s-a produs la 1 şi 59 ora Olandei.

Noi ne-am trezit cu şapte ore mai târziu, am luat micul dejun şi am ieşit la o mică plimbare în împrejurimi. Afară era destul de rece, era înnourat şi bătea vântul. Chiar din  Belgieplein  începe un parc prevăzut cu o alee betonată de plimbare şi o pistă pentru biciclişti care şerpuiesc printr-un spaţiu verde format dintr-o peluză veşnic cosită la timp, flori de tot felul şi copaci, între care predomină teii.

Prin parc.





Se scuturau toţi trandafirii.


La capătul aleii este un canal pe care înoată raţe sălbatice, pescăruşi, cormorani şi alte păsări de apă. Am trecut apoi într-un alt parc unde ne-am plimbat pe o cărare de-a lungul altui canal, admirând pe malul opus nişte vilişoare cu două niveluri şi cu câte o ambarcaţiune în faţa casei.

Vedere de...

Pe...

Malul opus.
La capătul parcului am traversat un bulevard şi trecând pe lângă biserica de cartier  Sf.Paul  am intrat într-un al treilea parc, lung cam de un kilometru care iese în strada  Tussemeer  din cartierul Osdorp. Aici a început o mică ploaie care ne-a făcut să ne întoarcem acasă pe acelaşi traseu, dar acum mult mai repede.

În alt parc.


Pe scenă, ca Georgiana la Cântarea României.
Am ajuns acasă, am luat masa de prânz şi după o mică siestă am plecat cu tramvaiul în centru.

Am revenit acasă.



Ne-am dus până la staţia finală  Central Station,  gara centrală a  Amsterdamului,  din apropierea căreia am luat bilete pentru o plimbare de o oră cu vaporaşul pe principalele canale.

Am plecat de la debarcader, am trecut în port, apoi pe Amstel şi în principal pe canalele  Herengracht  şi  Prinsengracht.

Aşteptând vaporaşul.

La debarcader.


Cu Sfântul Nicolaie în fundal.

Pe vaporaş.

Coreianul cu fetiţa.





Pe Amstel.

Cele 7 poduri coliniare.


Prinsengracht...

Nr. 234 D.

Unde am locuit în 2001.
Am revăzut casa în care am locuit în 2001.

După ce am revenit în apropierea Gării Centrale, am mers pe jos până în  Dam.

Kilometrul 0 al Olandei.



Se văd suporteri ai echipei Olandei.
Din Dam ne-am prelins prin aglomeraţia din Cartierul Roşu  până la restaurantul chinezesc New King,  foarte bine cotat, care fără a fi un local de lux are o mâncare excelentă. Foarte mulţi chinezi mănâncă aici, asta fiind o garanţie dată calităţii mâncării. Am aşteptat până s-a eliberat o masă şi am comandat cinci feluri de mâncare pe bază de porc, pui, peşte şi legume gătite în mod tradiţional. Localul s-a cam golit, pentru că urma să înceapă meciul de fotbal  Olanda-Rusia  şi populaţia s-a retras pe la televizoare. Împotriva previziunilor, am reuşit să mâncăm întreaga cantitate de mâncare şi încet ne-am dus spre tramvaiul de  Sloten.

Am ajuns să vedem numai repriza a doua a meciului şi ne-am întristat de înfrângerea meritată a Olandei.

Ne-am mai uitat puţin la televizor, în timp ce familia Timar era în focul, mai ales a selectării şi apoi a împachetării lucrurilor pentru  Mallorca.  După ce greu s-au decis, bagajul a fost definitivat şi ne-am dus cu toţii la culcare.

22 Iunie. Este ziua în care Timarii, Mihai şi noi vom zbura de pe aeroporturi diferite la ore diferite. Primii, în jurul orei 10 vor pleca Timarii din Rotterdam  spre  Palma de Mallorca. În jurul prânzului va pleca Mihai spre  New Orleans  şi seara noi, tot spre  Palma de Mallorca.

La ora 8 Timarii şi Mihai cu bagajele, însoţiţi de mine şi de Mădălina am plecat spre  Rotterdam.

Parcarea din Belgieplein.

Am încărcat bagajele.

Am plecat...

Cu maşina spre Rotterdam.
Fiind duminică autostrada era liberă şi am ajuns repede la aeroport unde am debarcat familia Timar.

Noi ne-am întors şi ne-am dus la  Schiphol,  aeroportul Amsterdamului, unul din cele mai mari şi mai moderne din Europa. Mihai a rămas să-şi facă checkin-ul iar eu şi Mădălina ne-am întors acasă, am luat-o pe Mama şi am revenit la  Schiphol.

Am pus maşina într-o parcare subterană, de astă dată de scurtă durată şi am văzut apoi că Mihai tocmai terminase checkin-ul. Ne-am dus la o cafenea Starbucks din aeroport unde ştiau ei că se face cafea bună şi am tot discutat aproximativ o oră, după care Mihai a trebuit să plece la controlul de frontieră.

Am revenit acasă, am parcat maşina, am mâncat şi ne-am făcut şi noi bagajul pentru Mallorca. Aveam două geamantane foarte uşoare.

Timarii ne-au dat un SMS în care ne-au anunţat că au ajuns cu bine. Ei aveau sarcina să descopere plaja şi să recunoască terenul, astfel că mâine când ne vom întâlni să putem profita din plin şi în cunoştinţă de cauză de timpul pe care-l vom petrece acolo.

Mediterana albastră.

Vegetaţie tropicală.

Malul de la...

Înălţime.
Am mai urmărit programul de la televizor şi înainte de ora şase (PM) am luat autobusul care ne-a adus la Schiphol pentru a treia oara în această zi.

29 Iunie. În jurul miezului nopţii am decolat din Palma şi fără incidente am ajuns la  Amsterdam. Am aşteptat să ne vină bagajele şi cu ele am ieşit spre staţia de autobus.

La ora asta circula câte un autobus din oră în oră. Nu am nimerit locul cu staţiile de autobus şi am ajuns la linia taximetrelor. L-am întrebat pe un taximetrist, care în microbusul său de opt pasageri îmbarca doi, unde sunt autobusele. A zis că sunt pe o linie paralelă şi ne-a întrebat unde vrem să mergem. I-am spus şi ne-a invitat în taximetrul lui, zicând că merge în zonă. Ne-a dus până lângă blocul nostru şi când să-i plătim nu i-a trebuit nimic, zicând că a venit în aeroport după nişte prieteni şi fiindca, tot eram în drumul său, ne-a luat şi pe noi fără nicio pretenţie materială. I-am mulţumit pentru gest şi i-am spus lui Betty că aşa noroc nu am mai avut niciodată. O să încerc şi eu să mă revanşez în mod asemănător faţă de un olandez.

În casă Ghiţă ne aştepta la televizor, deoarece nu ştia dacă avem sau nu cheile la îndemână. I-am mulţumit şi s-a dus şi el să se culce. Era aproape ora patru.

30 Iunie.  Dacă ne-am culcat în zori, evident că ne-am trezit destul de târziu.

In  Amsterdam  nu mai era vara din  Mallorca,  mai degrabă era o atmosferă de toamnă. 

Mie fiind convalescent mi s-a interzis să ies afară. 

Aşa că Betty, Rodi şi Ghiţă s-au dus în  Osdorpplein  să cumpere carne de oaie de la măcelăria unui turc, care aproviziona mai ales populaţia musulmană a cartierului  Osdorp.

După cumpărături...

Prin

Osdorpplein.
După ce au mai colindat prin cartier au venit acasă şi au preparat carnea cumpărată pentru o friptură de berbec, pe care să o mâncăm la cină după ce vine Mădălina de la serviciu.

Friptura...

De berbec.
De câte ori am luat carne de oaie de la turc, aceasta a fost întotdeauna tânără, friptura făcându-se repede şi fiind foarte fragedă. De astă dată n-a mai fost aşa, deci friptura a trebuit să stea de trei ori mai mult decât ne-am aşteptat în cuptor, dar în final a fost foarte bună şi apreciată de toată lumea prezentă.

1 Iulie.  Fiind o zi de vară mi s-a permis şi mie să ies în oraş. Încă mai iau antibioticul, deşi nu mai am febră, dar se zice că tratamentul nu trebuie întrerupt cel puţin cinci zile. Am propus să mergem la  Magere Brug  (Podul Slab), cel mai vechi din cele o mie de poduri existente în Amsterdam (construit în jurul lui 1600). Ne place foarte mult cartierul şi în fiecare an venim pe aici.

În sfârşit sosesc!

Le tot aşteptăm.

Hortensiile din curte.
Am mers cu tramvaiul, am traversat apoi pe jos  Piaţa de Flori  şi am luat-o spre  Rembrandtplein.

În staţia...

De tramvai.

Piaţa...

De...

Flori.







Automat de gustări reci.
Aici, într-un părculeţ se află o frumoasă statuie a lui Rembrandt  încă tânăr, foarte mare şi bine executată.

În 2006, cu ocazia celei de-a 400-a aniversare a naşterii pictorului, Primăria Amsterdamului a plasat la picoarele statuii în jur de 20 de statui ale principalelor personaje din "Rondul de Noapte", care au fost turnate în bronz de către doi sculptori ruşi. Statuile sunt independente, pot fi mutate în orice poziţie şi sunt cu ceva mai mari decât mărimea naturală a personajelor.

Rembrandt...

Şi...

Personajele...

Rondului...

De...

Noapte.

Executate de...

Doi sculptori ruşi.
Rondul de Noapte este poate capodopera lui  Rembrandt.  A fost comandată de  Banning Cock şi van Ruytenburch, căpitanul şi respectiv locotenentul unei companii de gardă civică din  Amsterdam. Era la modă atunci ca "soldaţii-cetăţeni" ai acestor companii să-şi facă un portret de grup, aşa cum în zilele noastre s-ar fotografia. Majoritatea acestor portrete de grup erau o sumă de portrete individuale, unde ei stăteau aliniaţi pe unul sau mai multe rânduri, sau se aflau la masă, sau erau aşezaţi în alte poziţii statice.

Rembrandt i-a surprins adunându-se probabil pentru instrucţie. A creat o compoziţie în care pe lângă cei 18 plătitori a câte 100 de florini (o sumă destul de mare atunci), mai apăreau încă 10 personaje, plus un băiat, două fete şi un câine, toate astea necesare pentru a-şi îmbogăţi compoziţia.

Nu toţi plătitorii se văd la fel. Dacă căpitanul, locotenentul şi un archebuzier sunt pictaţi în întregime, unii dintre ei sunt numai de la genunchi în sus, alţii numai din profil iar altora li se văd numai capetele acoperite de căşti. Olandezii fiind un popor de negustori, pretindeau ca la plată egală, să fie şi reprezentare egală, fapt care a generat un conflict ce s-a extins de la plătitori-pictor la opinia publică-pictor. Roger Avermaete, profesor la  Institutul de Arte Frumoase din Anvers  zicea că:  "...toţi aceşti clienţi vanitoşi n-au scăpat destinului lor: Nu mai există Banning Cock, nici Ruytenburch, nici archebuzierii, degeaba le-am tot repeta numele; dar rămâne Rondul de Noapte, o capodoperă".

Când am văzut acum doi ani statuile personajelor mi-am zis că cei doi sculptori ruşi au rezolvat, după aproape 400 de ani, conflictul dintre cele două părţi. Orice privitor se poate învârti în jurul fiecărei statui, o poate privi din orice unghi doreşte, dar nu se poate apropia de statuia lui Rembrandt; eventual numai de soclul ei.  Parcul este veşnic plin de turişti care se fotografiază cu statuile personajelor. Foarte puţini se fotografiază cu  Statuia lui Rembrandt. Noi am făcut poze şi cu Rembrandt (facem asta de şapte ani) şi cu aproape toate personajele  Rondului de Noapte.

Din Rembrandtplein  am mers la  Podul Albastru,  căruia i se trage numele de la culoarea cu care e vopsită partea sa superioară, mărginită din loc în loc de sfere aurite. Este un pod peste Amstel, este destul de lung şi are câte două benzi pe sens plus piste de biciclete. Jos în stânga podului se află o clădire foarte modernă numită  "Stopera"  care găzduieşte  Primăria si Opera din Amsterdam.  Aici s-au căsătorit civil, anul trecut, Mihai cu Mădălina.

Căsătoria Civilă. Stopera de pe Podul Albastru. (2007)
De...

Pe...

Podul...

Albastru.

La fel...

Şi...

În continuare.


Locuinţe pe apă.



Magere Brug în fundal



 În dreapta podului, la cam 300 de metri se află  Magere Brug.

Am mers pe mal spre el pe lângă nişte clădiri frumoase datând de pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, unde parcă te aştepti ca în faţa lor să fie trăsuri nu automobile.

Magere Brug.







Până în 2003 pe  Magere Brug  circulau şi maşini în sens unic. Anul următor a fost restaurat şi acum circulă pe el numai pietoni şi biciclişti. Când trebuie să treacă pe  Amstel  ambarcaţiuni mai mari, podul se ridică de la mijloc în două părţi, ridicarea făcându-se de obicei cu un dispozitiv electric, dar se poate face şi manual cu o roată, asemănătoare cu cârma unei corăbii. Cele două părți ale podului sunt foarte bine echilibrate şi eu personal l-am văzut pe podar ridicându-le manevrând roata cu o singură mână.

De cealaltă parte a podului sunt trei case înalte şi cu faţade înguste iar cea din dreapta parcă în fiecare an este mai înclinată faţă de celelalte două. Şi aceste locuri sunt pline de turişti care evident fac poze sau filmează.

Podul.

Cele trei case.



Casa din dreapta mai înclinată.
Am revenit la  Podul Albastru  pe celălalt mal, mărginit şi el de case vechi, dar bine restaurate şi întreţinute.

Pe strada care începe după  Rembrandtplein  se află  Teatrul Tuschinski,  un foarte luxos cinematograf, construit în 1921 de evreul de origine poloneză al cărui nume îl poartă. În timpul ocupării  Olandei  de către nemţi, acesta a fost omorât la  Auschwitz.  Clădirea este remarcabilă prin îmbinarea stilurilor arhitectonice l'art deco,  l'art nouveau et l'ecole d'Amsterdam.  Astăzi face parte din cel mai mare lanţ de cinematografe din  Olanda:  Pathe.

Am trecut pe lângă  Turnul Monetăriei,  care datează cam de pe la 1600, prin Piaţa de Flori,  din apropierea careia am luat tramvaiul şi am venit acasă.






În depărtare...

Turnul Monetăriei.

Cu celebrul cinematograf.
Pentru că am umblat destul de mult pe jos, am luat un prânz copios şi ne-am făcut siesta ca şi în Mallorca.

Mai înspre seară am hotărât să mergem în Vondelpark, cel mai mare parc din Amsterdam, situat chiar în centrul său. Numele vine de la scriitorul şi dramaturgul olandez Joost van den Vondel (1587-1679), născut la Koln,  trăit la Amsterdam,  de religie protestantă, care apoi a trecut la catolicism. Chipul său a fost pe o bancnotă valabilă până la introducerea euro-ului.  Vondel  are o statuie în parcul ce-i poartă numele. Parcul se întinde pe câteva zeci (mai precis 48) de hectare, are alei asfaltate pentru plimbarea pietonilor şi a bicicliştilor, alei neasfaltate pentru pietoni, spaţii verzi unde poţi să te plimbi sau să faci plajă, locuri în care poţi să faci friptură la grătar şi fiind în Olanda, foarte multe flori, specifice fiecărui anotimp. Sunt deasemenea câteva restaurante cu terase în aer liber.

După o plimbare în parc am vizitat câteva străzi cu case frumoase din împrejurimi şi ne-am întors acasă cu tramvaiul luat din dreptul lui  Rijksmuseum.


Rijksmuseum.

Jucătorii...

De...

Şah...

În aer liber.

Pe...


Străzi.

Întorşi...

Acasă...

La hortensii.
După ce am vizionat la televizor posturi ale programului românesc  Digi  ne-am culcat cam în jur de miezul nopţii.

2 Iulie. Fiind o zi înnorată şi cu vânt nu am avut voie să ies afară.

Timarii şi Betty au fost prin cartier şi după-amiază au admirat (pentru a câta oară) vilele de pe celălalt mal al parcului mărginit de canal.

În parcul mărginit de canal.

La o parte din vilele...

Familiei Timar...

Din...

Pleismanweg.
Le-au fotografiat, inclusiv bărcile de lângă peluza fiecărei vile, care coboară până la canal.

3 Iulie. Ne-am sculat destul de târziu şi am luat un mic dejun consistent.

Micul dejun.
Suficient...

De consistent.
 Din nou era o zi cu vânt şi stătea să plouă dintr-un moment în altul. Evident că populaţia a plecat în oraş fără mine, convalescentul. 

Au fost pe  Kalverstraat,  o stradă pietonală destul de lungă care pleacă de la  Turnul Monetăriei   până în Dam.  Nu există stradă mai comercială ca aceasta în Amsterdam. Toată este burduşită cu magazine de tot felul, aşa că asta a fost "paradisul doamnelor",  mai puţin al lui Ghiţă, zic eu.

Pe Kalverstraat.

Berea recompensează răbdarea lui Ghiţă.


Au fost totuşi şi la o terasă unde doamnele au băut câte o cafea îar Ghiţă o bere, după cum dovedeşte o poză făcută atunci.

4 Iulie. Terminându-mi tratamentul am decis că putem să mergem la Marea Nordului cu maşina. Aceasta a stat 11 zile în parcarea în care am pus-o înainte de a pleca în Mallorca.

Orice zi bună trebuie să înceapă cu un mic-dejun copios, aşa că ne-am executat! Eu am fost singurul care am mâncat ca porcul. Fiind astăzi şofer nu aveam voie să beau.

O parte din micul dejun.
Am scos maşina din parcare şi ne-am dus pe autostrada de Haga,  până la un drum naţional care merge la  Haarlem.

Oraşul este foarte frumos, este plin de flori şi porţiunea prin care am trecut are nişte vile superbe care sunt printre cele mai scumpe din Olanda (şi poate că şi din lume).

Vilă în Haarlem.
Din  Haarlem  am luat-o spre staţiunea  Zandvoort  (Fortificaţia de Nisip) unde am găsit loc de parcare chiar pe faleză.

Punând biletul de parcare.

Parcarea este aproape goală.
Era o zi cu soare, dar destul de rece, datorită vântului care bătea continuu. Erau numai câţiva curajoşi care făceau baie şi destui de puţini care făceau plajă. În zilele frumoase toate parcările, care se întind pe câţiva kilometri de faleză, sunt pline.

Am admirat  Marea Nordului  de sus, de pe o bancă, am făcut poze şi ne-am plimbat destul de mult pe faleză, respirând  "aerul sărat al mării".

Marea Nordului.






M-au îmbrăcat.
Cu părere de rău că nu s-a putut face baie am revenit la  Amsterdam.

După siestă familia Timar a ieşit să se pozeze cu "Ghinda". Ghinda este un monument care se află cam la 200 de metri de blocul lui Mihai şi cam la tot atâta de ieşirea de pe autostradă. Noi am văzut că respectivul monument are forma unei ghinde uriaşe, cu înălţimea de 4 metri, care stă într-o poziţie verticală-puţin oblică. Alţii pretind că este corpul unei mori de vânt, alţii că ar fi capul stilizat al unui iepuraş şi probabil că mai sunt şi alte interpretări.

Cu...

Ghinda.
De la Ghindă  ei au plecat din nou să admire vilele de pe canal, unde i-am întânit şi noi mai târziu.

Din nou...

Vile ale Timarilor.

Aranjamente florale...

Pe lângă aleile pietonale.
Fiind vineri, am văzut şi aici pescari înrăiţi care şi-au instalat corturi pe malul canalului, pentru pescuit de noapte, gândesc eu.

Am venit acasă şi noi ne-am făcut bagajul pentru zborul în Tunisia.  De astă dată am simplificat bagajul, având numai un singur geamantan, şi ăsta destul de uşor. Avionul decola mâine la ora 5, deci pe la ora 3 noaptea trebuia să fim în aeroport. S-a oferit Mădălina să ne ducă la aeroport cu maşina noastră, deşi ea nu a mai condus cu cutie automată. Deasemenea şi Rodi s-a oferit să o însoţească pe Mădălina.

Deşi ne-am culcat în jur de miezul nopţii nu am putut să dorm.

12 Iulie. Pe aeroportul din Monastir am fost duşi cu autobusul la avion, ne-am ocupat locurile, am decolat şi am survolat din nou,  Sardinia,  Corsica,  Alpii francezi,  Belgia,  Olanda şi am coborât la  Amsterdam.

Am...

Decolat.













Ieşind din avion prin burduf se vedea afară o zi înorată cu o temperatură, afişată pe un ecran, de 14 grade. Am aşteptat destul de mult până să vină bagajele şi am ieşit din aeroport după aproape o oră de la aterizare. Aici ne aştepta Mihai şi în drum spre casă ne-am oprit să facă nişte cumpărături. Am rămas îmbrăcaţi ca la plecare, lucru plin de curaj în toamna olandeză în care am aterizat.

Timarii se mai...

Plimbă prin căldura din El Kantaoui.
Ajunşi acasă, am mâncat ceva frugal, urmând ca mai spre seară Mădălina să gătească o paela. După un timp a sosit şi Mădălina acasă, ea fiind plecată în oraş să-şi cumpere o rochie, căci peste două săptămâni va fi naşă la o colegă de-a ei de liceu, la  Cluj.  În sfârşit a găsit rochia ce-i trebuia!

Rochia de naşă.
Am discutat despre sejurul nostru în  Tunisia,  ne-am uitat la poze, la programul TV şi apoi am mâncat paela, care a fost foarte reuşită.

Ne-am culcat către miezul nopţii, dar la ora 3 şi 30 eu cu Mihai am mers la aeroport după Timari.

13 Iulie. Treziţi de celular, pe la ora 3 am mers cu maşina la  Schiphol.  Aici am văzut că avionul a aterizat, dar pasagerii nu au ieşit, probabil aşteptau bagajele. Când au ieşit primii pasageri îmbrăcaţi foarte de vară, am ştiut că sunt de la zborul din Tunisia  şi am avut dreptate, pentru că imediat au ieşit şi Timarii. Bucuroşi că i-am aşteptat, am mers acasă şi ne-am culcat.

Ne-am trezit pe rând, dar am luat micul dejun împreună, la o oră destul de târzie pentru asta, aşa că am sărit peste masa de prânz.

Reîntâlnire la Amsterdam.
Pe la ora cinci am mers toţi şase în oraş, cu tramvaiul.

Arcul...

Văzut din tramvai.
Am coborât în Dam  şi aici am făcut o poză de grup cu un mare sabot olandez pus acolo special pentru a imortaliza evenimentul în timp şi în spaţiu.

Sabotul fotogenic.
Magna...

Plaza.

Dam.
De acolo ne-am dus încet prin  Cartierul Roşu,  unde  domnişoarele  erau deja expuse în vitrină.

Trecând de Castel ne-am îndreptat spre restaurantul chinezesc  New King,  unde am mai fost cu trei săptămâni în urmă.

Castelul.
Acum am comandat şase feluri de mâncare, tot pe bază de pui, porc, peşte şi legume şi cu greu am reuşit să le mâncăm absolut pe toate. Orezul şi ceaiul au fost la discreţie.

La restaurantul...

Chinezesc...

New King.

Din nou în Cartierul Roşu.
Ieşiti din restaurant am mers încet până în Dam, unde la o terasă  Bavaria  am băut berea cu acelaşi nume. Terasa era în aer liber, dar fiind destul de rece afară, pe pereţi atârnau radiatoare electice care încălzeau aerul în care se aflau consumatorii.

Palatul Regal.

Terasa Bavaria.

Palatul Regal noaptea.
Acasă a urmat programul la televizor după care ne-am culcat.

14 Iulie.  Înainte de a ne scula noi, Mihai şi Mădălina au plecat deja la serviciu.

Împreună cu Timarii am pregătit un bogat mic dejun şi fiind  Ziua Naţională a Franţei,  am găsit un post românesc care transmitea la televizor parada lor militară. În fundal, foarte încet, se auzeau comentariile crainicului francez, care erau dublate de o "fătucă"  de-a noastră care ne spunea cum a fost, cum este şi cum va fi vremea la Paris şi alte idioţenii care nu aveau nicio legătură cu ce se întâmpla pe ecran. Aducând elogii la adresa respectivei televiziuni şi la mămica crainicei (ba chiar şi la crainică însăşi), am abandonat proiectul nostru şi am ieşit în oraş.

Am mers prima dată în  Piaţa de Flori,  de unde am cumpărat, atât noi cât şi Timarii bulbi de lalele.

În...

Piaţa de Flori.
Cu plasele după noi am mers pe Kalverstraat,  cu consemnul drastic ca doamnele să nu stea mai mult de 20 de secunde în faţa vreunei vitrine şi cu absoluta interdicţie de a intra în vreun magazin.

Am ajuns în Dam  şi de acolo pe o străduţă de unde Rodi a vrut să cumpere o cruce de bronz, să o facă cuiva cadou. Preţul fiind prea ridicat a renunţat la idee şi am hotărât să luăm masa pe aici pe undeva, dar afară pe trotuar.

Am găsit loc la terasa unui restaurant tot chinezesc, dar nu aşa de celebru ca cel de aseară. Chelnerul care ne-a luat comanda ne-a sfătuit să nu ţinem camerele de fotografiat pe masă, că în zona asta  "se fură tovarăşi"!

Pe...

Trotuar...

La un...

Restaurant...

Chinezesc.

Lângă Dam.
Mâncarea chinezească a fost destul de gustoasă, fără a atinge nivelul celei de ieri.

După masă ne-am mai plimbat prim Dam  printre tinerii care stăteau pe treptele monumentului, sau chiar pe pavajul rudimentar al pieţii.

Am luat apoi tramvaiul de la staţia din faţa marelui magazin  Magna Plaza  şi în mai puţin de o jumătate de oră am ajuns acasă.

Magna Plaza.
Timarii au mai ieşit să-şi vadă vilele de pe canal, pentru ultima dată, pentru că mâine plecau. Cu ocazia aceasta au făcut şi câteva poze cu împrejurimile din cartierul New Sloten,  unde stă Mihai.


Imagini din...

Cartierul...

New...

Sloten.

Sau pe olandeză.

În parc.
După ce au venit Mihai şi Mădălina am cinat şi Mihai a propus să mergem la mare la  Bloemendaal. Am mers cu două maşini şi Mihai a ales un drum printre nişte vile superbe. Când am ajuns la mare, tocmai apunea soarele şi toată marea la orizont era roşie.

La Marea Nordului.

Cu...

Soarele...

La...

Apus.

Faleza...

Din Bloemendaal.
Ne-am plimbat pe plajă, având grijă să nu ni se umple pantofii de nisip şi bineînţeles am făcut o mulţime de poze, atât noi, cât şi Timarii.

Pe plajă.



















Am plecat spre Amsterdam  încă pe lumină şi am mers pe nişte străzi interioare ale staţiunii, unde din nou am văzut alte vile la fel de superbe ca şi spaţiile verzi dintre ele. S-a înserat numai după ora zece când am ajuns acasă.

Timarii trebuiau să meargă cu trenul la  Koln, de unde luau un avion pănă la Cluj, unde ajungeau la ora 15 Ora României. Cum pentru avionul lor care pleca în jurul orei 12, nu era niciun tren direct Amsterdam - Koln  şi trebuia să schimbe patru trenuri, am hotărât să-i ducem noi până la Aeroportul din Koln.  Despre asta am vorbit numai cu Rodica, care a uitat să-i spună lui Ghiţă. Acesta a aflat de proiect numai acum seara când ne-am întors acasă de la mare. Bucuros, în mai puţin de un sfert de ceas a dat "indicaţii preţioase Rodicăi"  şi bagajele au fost gata.

15 Iulie. Dimineaţă la ora şapte am plecat spre Koln. Erau 273 de km până la aeroport. Am prins autostrada destul de aglomerată în Olanda şi cu multe restricţii în Germania, din cauza lucrărilor de lărgire a autostrăzii. Proştii ăştia de nemţi lucrează vara când vremea este frumoasă, nu ca la noi unde se asfaltează numai pe frig și ploaie.

Am ajuns totuşi în mai puţin de trei ore la aeroport şi am parcat în parcarea de lungă durată la etajul 7. Timarii şi-au luat un cărucior cu care şi-au transportat bagajele la terminal, cam 200 de metri şi ajunşi aici ne-am despărţit.

Au plecat să-şi facă checkin-ul şi noi am coborât în gara de la subsol de unde am luat un tren spre centul oraşului. Biletele tur-retur le-am plătit cu cardul şi le-am luat de la un automat, performanţă remarcabilă, având în vedere că toate instrucţiunile erau în germană.



Am luat trenul potrivit şi după patru staţii am ajuns la Koln-Catedrală.

Ieşind din gară ne aflam tocmai în piaţa catedralei sub umbra turnului principal, al doilea ca înălţime din Europa, după cel al catedralei din Ulm,  turn înegrit de vreme şi poate de bombardamentele din al doilea război mondial.

Catedrala.











În Koln, vechea  Colonia, a existat o episcopie creştină încă din 313, adică din timpul Împăratului Constantin.  Pe locul actualei catedrale au fost construite şi reconstruite mai multe biserici romane, culminând cu domul sfinţit în anul 870, care avea o lungime de aproape 100 de metri. În secolul al XII-lea în dom au fost depuse moaştele Regilor Magi,  aduse de la Milano. Numai în anul 1225 au fost terminate raclele pentru moaşte, la care o familie de bijutieri alsacieni au lucrat aproape 35 de ani. Aceste relicve au atras numeroşi pelerini din toată Europa, la Koln fiind unul din cele mai celebre pelerinaje din Evul-Mediu.  Pentru a-i putea primi pe toţi aceşti pelerini, s-a pus problema construirii unei biserici mai mari, conformă cu importanţa acestui loc de pelerinaj. Arhitectura ei a fost inspirată din arhitectura gotică a catederalelor construite în Franţa. Construcţia era deja începută în 1265 şi s-a desfăşurat în mai multe etape, până a fost terminată în 1880 când s-a pus ultima piatră în prezenţa  Împăratului Wilhelm I.

Am început vizitarea catedralei cu peretele de nord, mai precis cu cele cinci vitralii din secolul al XVII-lea, apoi seria de capele construite în pereţii domului, cu Raclele Regilor Magi  situate în vârful navei principale.























Moaştele Regilor Magi.







Am aprins şi noi, ca şi majoritatea vizitatorilor, nişte lumănări pentru morţii noştri, lucru pe care l-am făcut în aproape toate catedralele în care am fost. Am continuat vizita cu cripta Episcopilor de Koln, care este la subsol şi am terminat-o cu vitraliile bavareze, situate pe peretele sudic, care-i reprezintă pe Ioan-Botezătorul, Carol cel Mare, Constantin, Elena şi o Adoraţie a Păstorilor.






Remarcabil este că toată vizitarea catedralei este gratuită spre deosebire de alte ţări ca  Austria, Franţa,  CehiaBelgia,  Luxemburg,  unde vizitarea anumitor locuri este contra cost. Asta înseamnă că Germania este o ţară bogată, bine administrată şi cu un venit anual care permite aceste gratuităţi, inclusiv gratuitatea circulării pe autostrăzi. Nu trebuie să pună pe umerii cetăţenilor, ca şi alte ţări, pe care nu le numesc, pe lângă impozite, sute de taxe şi accize. Ministrul lor de finanţe este un neamţ competent, nu un armean (asta nu ar fi mare bai) care ştie câte puţin din toate (muzică, poezie, matematică, la un nivel eventual mediu), dar nu este un specialist în nimic, nici măcar în comerţ şi finanţe.

După vizita care a durat cam o oră, am ieşit şi ne-am dus în partea opusă pieţei. De aici, se vedea partea de sud-est a catedralei, scăldată de soare în întreaga sa imensitate. Am traversat un parc şi am ajuns la un pod de cale ferată şi pietonal peste Rin, pod pe care am trecut cu trenul la sosire. Rinul este destul de lat aici, dar nu mai mult de vreo 300 de metri. Pluteau pe el şlepuri şi vaporaşe, unele de interes turistic. Am traversat Rinul  pe pod, uitându-ne mereu în spate să vedem catedrala luminată de soare, care de aici nu mai părea neagră.




Scăldată în soare




Podul peste Rin.








Rinul.








Când am revenit în piaţă, catedrala era închisă, perioada de vizită fiind terminată. Am luat loc la o masă de restaurant de pe trotuar şi am mâncat prânzul.

Ne-am dus încet în gară şi am luat trenul spre aeroport. Când eram aproape de parcarea de lungă durată ne-a sunat Mihai şi ne-a spus că în Amsterdam  plouă şi s-a făcut frig. De necrezut, când aici era o splendidă zi de vară.

Spre...

Parcarea...

De lungă durată...

A aeroportului.
Am plătit parcarea cu bani gheaţă la automat, introducând bancnotele una câte una printr-o fantă a aparatului. Din cauza uneia, care era cam îndoită la margini şi aparatul o tot respingea, nu puteam plăti parcarea. Noroc cu o doamnă care mi-a schimbat bancnota şi am obţinut talonul cu care vom deschide bariera la ieşire.

8 etaje...

De parcare.
Am urcat cu liftul la etajul şapte, am luat maşina şi am ajuns destul de repede pe autostrada A3, dar acum în sens contrar, spre  Olanda.

 Şoseaua era destul de aglomerată, dar nefiind practic limită de viteză, am străbătut bine partea germană.

Cum am trecut în  Olanda,  vremea s-a înrăutăţit şi de la Arnhem  s-a lăsat o bură, care numai ea mai lipsea alături de cerul negru de atâţia nori. Am condus cu viteza legală, cuprinsă între 80 şi 120 km/h şi într-un târziu am ajuns, parcă târându-ne, la  Amsterdam.

Am parcat maşina tocmai când a început o ploaie deasă şi rece.

M-am aşezat la televizor şi în scurt timp am adormit, nu atât de oboseală, cât din cauza vremii deprimante de afară.


Deprimat de vreme.

16 Iulie. Ne-am sculat mai târziu, după ce Mihai şi Mădălina au mers la serviciu. Am ieşit în  Osdorpplein  să facem cumpărături, inclusiv pentru masa de prânz.

În Osdorpplein.

La Shoperade.

Cu o îngheţată.
Am venit acasă şi am preparat prânzul şi cina.

Mihai a adus cu el în maşină mobila de baie, pe care au comandat-o cu o lună în urmă.

Se descarcă...

Mobila de baie.
După ce a dus-o la etajul patru a observat că dulapul era de culoarea fildeşului, în timp ce masca de chiuvetă şi oglinda erau albe. A trebuit să ducă dulapul înapoi şi să mai aştepte până îl vor anunţa ei că le-a venit dulapul alb.

17 Iulie. Ne-am sculat mai dimineaţă şi Mihai cu mine am început să montăm întâi noua chiuvetă. El era bineînţles vioara întâi, eu doar îl ajutam, eram mâna a treia. Am demontat vechea chiuvetă, inclusiv alimentarea cu apă şi scurgerea şi am montat-o pe cea nouă, am legat-o la reţeaua de apă şi la canalizare. Ne-am oprit deocamdată aici, că Mihai a trebuit să meargă la serviciu.

Montăm noua chiuvetă.



Ca un bătrân instalator!

Funcţionează.




Ne oprim aici.
Spre seară am ieşit în oraş, am traversat Piaţa de Flori,  închisă acum, am mers pe Kalverstraat  şi de aici ne-am cumpărat fiecare câte o haină impermeabilă cu glugă, profitând de reducerile destul de substanţiale din magazine.

Vremea era şi acum rece şi cu ploi intermitente, aşa că hainele cumpărate s-au dovedit foarte utile. Ne-am plimbat prin Dam  şi când a început să plouă mai temeinic am mers la tramvai şi ne-am întors acasă.

Prin Dam...

Cumpărăturile...

Şi noi.

Mădălina şi Mihai au fost şi ei la cumpărături şi au reuşit să-şi cumpere pantofi pentru misiunea de naşă, respectiv cravată pentu naş.

18 Iulie. Dimineaţa Mihai şi cu mine am continuat munca şi am reuşit, înainte ca el să meargă la serviciu, să montăm masca de chiuvetă. Alcătuirea arăta foarte bine!

Montăm...

Masca...

De...

Chiuvetă...

Şi oglinda.

Diferite faze...

Ale...

Execuţiei...

Şi apoi...

Finalul.
Am ieşit foarte puţin afară, doar la cumpărături jos, pentru că vremea era urâtă, cu ploaie şi cu un vânt rece.

După masa de prânz ploaia a stat şi am zis să mergem la  Muzeul Van Gogh.

Pânzele pictate de Van Gogh,  înafara celor dăruite de arist şi a Viei Roşii,  unica care s-a vândut în timpul vieţii sale, au fost preluate de Theo Van Gogh,  fratele lui  Vincent.  Acesta moare la şase luni după pictor şi tablourile îi rămân văduvei lui Theo.  O mică parte dintre ele au fost vândute, dar grosul colecţiei va fi moştenit prin anii 1920 de fiul lui TheoVincent Willem Van Gogh,  devenit cu timpul  inginer mecanic.

La bătrâneţe, prin anii 1960, acesta înfiinţează  Fundaţia Van Gogh,  care cu ajutorul statului olandez va începe construcţia unui muzeu, unde să fie adăpostită opera pictorului.

Muzeul se dă în folosinţă în 1973, panglica fiind tăiată de nepotul artistului, trecut de optzeci de ani. Au fost achiziţionate şi alte picturi ale lui Van Gogh,  precum şi ale altor pictori contemporani cu el. Aici se află cea mai bogată colecţie de tablouri a artistului, numărul lor trecând de două sute.

Muzeul se află pe linia tramvaiului nostru şi după ce am stat la o coadă, am intrat şi ne-am depus hainele la garderobă. Este a treia vizită la acest muzeu şi nu ne interesează decât strict picturile artistului.

Le-am revăzut expuse în ordine cronologică, prima oară temeinic, ascultând în cască comentariile (evident pe franţuzeşte), apoi am revenit mai în fugă, încercând şi reuşind, în majoritatea cazurilor, să recunoaştem tablourile fără a mai citi etichetele de pe ele.

Odihnindu-ne pe o bancă, s-a întâmplat ca din locul acela să vedem picturile noastre preferate, ale căror reproduceri le avem acasă: Casa GalbenăRamura de Migdal şi Floarea Soarelui.

Tot la acest muzeu am văzut în 2002 expoziţia  Van Gogh - Gauguin,  unde prima dată după peste o sută de ani s-au reîntâlntit cele trei  Flori ale Soarelui pictate de Van Gogh:  aceasta de la  Amsterdam,  cu cele de la  Londra  şi de la Tokio.  Pe cea de la Londra am mai văzut-o în Galeria Naţională  în ultima zi a anului 2007.

Înainte de a ieşi din muzeu am fost la restaurantul din incintă, unde Betty s-a gratulat cu o cafea şi o prăjitură şi eu cu un Pepsi.

După ce am ieşit, am mers în vecinătate la Rijksmuseum  unde nu puteai vizita decât o mică parte din el, din cauza reparaţiilor care ţin de vreo trei ani. Vor să scoată izolaţiile dăunătoare de azbest din clădire. Intrarea, altă data plină de oameni, acum era goală, ca la o casă părăsită.

Am revenit cu tramvaiul acasă.

După cină, eu şi Mihai am continuat montarea oglinzii de deasupra chiuvetei, care avea înglobat în ea un corp de iluminat şi o priză.

Faze ale montării.









Montarea finalizată coreşpunzător.
A trebuit deci, să facem şi legături electrice. În România este strict interzis să montezi priză în baie!

Dacă ar fi existat, am fi montat şi dulapul.

19 Iulie.  După ce ei s-au sculat mai târziu, am luat micul dejun şi am plecat cu toţii să depunem vechea chiuvetă şi materialele demontate la un depozit ecologic, deschis în urmă cu un an.

Am intrat cu maşina, ne-a cântărit-o, am depus chiuveta la obiecte din porţelan şi ţevăria la obiecte metalice, am ieşit şi maşina a fost din nou cântărită. Pentru că diferenţa de greutate era foarte mică, nu a trebuit să plătim pentru depozitarea deşeurilor.

Am mers în continuare la un magazin  Praktiker,  de unde am cumpărat console şi poliţe pentru a face nişte rafturi în boxa din beciul blocului.

După ce am mâncat ne-am dus jos în boxă, am dat găuri în peretele de beton cu o maşină roto-percutoare, am fixat consolele pe care am pus poliţele şi am făcut 16m de rafturi. Cam tot pentru atâta este loc şi pe peretele opus.

În beci.

Se montează rafturile.






Spre seară ne-am dus cu maşina pe  Tussenmeer  să mâncăm câte o îngheţată. Îngheţata era foarte bună, dar a trebuit s-o mâncăm mai repede că era ora închiderii.


Ne-am întors acasă pe un drum mai lung, profitând de faptul că s-a mai înseninat (se vedeau stele) şi nu mai bătea vântul.

20 Iulie. După masa de prânz am mers la o piscină să înotăm. Piscina este destul de aproape de casă şi Mihai cu Mădălina merg aici săptămânal, după serviciu. Fiind duminică, piscina era foarte aglomerată, plină de părinţi cu copii. La aglomeraţie mai contribuia şi faptul că bazinele în aer liber, nu puteau fi folosite din cauza vremii.

Ne-am întâlnit aici cu Ducu şi Lali, nişte prieteni ai copiilor noştri, originari din Târgu-Mureş.  Am intrat toţi în bazinul acoperit al piscinei, unde era o apă călduţă. Din sfert în sfert de oră se pornea o instalaţie de făcut valuri, spre deliciul copiilor.

Mihai, Ducu şi cu mine am hotărât să mergem la bazinele în aer liber şi să înfruntăm vicisitudinile verii olandeze. Am intrat într-un bazin, am înotat cu mişcări rapide şi deşi era suportabil în bazin, am ieşit afară, lăsându-i pe Mihai şi pe Ducu să mai înoate într-o apă la fel de caldă ca-n lacurile noastre montane. M-am dus la doamne şi când am intrat din nou în bazin, apa aici părea fierbinte. Aceeaşi senzaţie au avut-o şi Mihai şi Ducu când au revenit de afară. Am făcut şi câte un jacuzi, contra a 2 euro, în urma căruia pielea mea, bronzată cu atâtea sacrificii în  Mallorca şi Tunisia,  a început să se decojească.

După ce ne-am îmbrăcat am luat câte o mică gustare, pe bază de carne de pui şi cartofi pai.

După înot...

O cafea...

Cartofi pai...

Şi carne de pui.

Cu Ducu şi Lali.
Am plecat undeva la marginea Amsterdamului,  la un circuit pentru carturi. În jurul pistei era un restaurant, de la ale cărui geamuri puteai urmări concurenţii, în faţa unei sticle de bere.

Contra unei sume de bani, Lali, Ducu şi Mihai au concurat, îmbrăcaţi în nişte costume asemătoare cu cele ale piloţilor de "Formula 1".  În timpul cursei cartul lui Mihai s-a blocat şi unul din organizatori i l-a schimbat. Concurenţii noştri nu au ieşit câştigători, dar s-au distrat bine de banii daţi.

Echiparea...

Pentru...

Cursa...

De carturi.















Am venit toţi şase acasă, la cină.

Ooh la la!

Prepararea cinei.
 După cină din nou ne-am dus la cofetăria de pe  Tussenmeer  să mâncăm câte o îngheţată şi am nimerit tot la ora închiderii.

21 Iulie. În jurul amiezii am mers în  Piaţa de Flori  şi am mai cumpat bulbi de lalele. Le-am pus într-un rucsac şi cu el în spate le-am transportat până acasă.

Seara am montat cu Mihai (sau invers, Mihai cu mine) oglinda în baia de serviciu.

Oglinda din baia mică.

22 Iulie.  Cumpăturile fiind făcute, am ieşit să facem o plimbare într-o zonă prin care trece tramvaiul nostru. Am coborât la staţia  Hoofddorpplein  lângă un pod care se ridică la trecerea navelor.

Plimbare...

Prin Hoofddorpplein.

Pod ridicător.

Lângă canal.
Cartierul acesta a fost probabil unul din cartierele mărginaşe ale  Amsterdamului  interbelic. Aici sunt nişte clădiri specifice Ţărilor de Jos,  construite din cărămidă aparentă, cu faţade înguste şi cu 4-5 nivele.

Străzile sunt destul de largi şi cu mulţi copaci mari, suficient de bătrâni. Ca pe majoritatea străzilor largi se alfă şi aici foarte multe flori, specifice fiecărui sezon.







Am colindat pe multe străzi admirând casele şi am ajuns şi la o biserică catolică,  Sf. Ana,  destul de mică pe care am vizitat-o. Se vedea că nu aparţine unei parohii bogate, bogătaşii fiind aici protestanţi, deoarece biserica necesita unele lucrări de reparaţii.

Biserica...

Sfânta Ana.


Ieşirea din biserică.
Când soarele apărea de după nori se făcea cald şi trebuia să ne dăm haina jos, când intra sub un nor, trebuia să luăm din nou haina pe noi.

 Am hotărât să mergem acasă pe jos, fiind numai vreo şase staţii de tramvai. Am mers în pas de plimbare pe străzile de pe lângă linia de tramvai până la  Monumentul Arcului,  atât de drag familiei Timar.
Am făcut poze cu el de aproape şi ne-am aşezat pe o bancă într-un parc de pe malul unui canal, în compania a două raţe, care intrau în canal, trăgeau o partidă de înot şi apoi veneau să măcăie spre noi.


Monumentul...

Arcului.










Raţele.
  Cum tocmai venea un tramvai, am renunţat la tentativa de mers pe jos şi am sosit acasă cu respectivul vehicul.

23 Iulie. Mihai şi Betty au mers până la  Aldi  la cumpărături, apoi Mihai s-a dus la serviciu să-şi rezolve ultimele probleme.

Noi am început împachetarea şi când a revenit Mihai am lichidat mâncarea gătită care mai exista.

Pe la ora 4 am plecat cu amândouă maşinile, întâi până la Mădălina la serviciu să o luăm şi pe ea, apoi mai departe la  Koln,  unde Mihai va lăsa maşina lui în parcarea de lungă durată a aeroportului pentru aproximativ 10 zile, până când se va întoarce cu un zbor  Cluj-Koln  şi de aici va merge cu ea la  Amsterdam.

Drumul până la  Koln  s-a desfăşurat în condiţii bune şi deşi autostrada a fost destul de aglomerată, l-am făcut cam în 2ore şi 40 de minute.

Numai în  Koln  ne-am reîntâlnit cu vara, exact ca şi în urmă cu o săptămână când am mai fost aici.

Mihai a lăsat maşina la etajul I, a coborât şi i-am oferit  Skoda  să o conducă el. După ce din greşeală a intrat pe o altă autostradă, a revenit pe A3. A oprit numai în două locuri, pentru motorină şi o îngheţată.

A început să se îndrăgostească de  Skoda,  fiind foarte mulţumit de cum răspunde la comenzi, în condiţiile neexistenţei limitei superioare de viteză, de care am mai pomenit.








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu