joi, martie 19, 2015

Amsterdam 2001

Oraş: Amsterdam
Coordonate Geografice: 52g22m26s N  04g53m22s E
Ţara: Olanda
Populaţia: 750000 locuitori
Data Sejur: 26 Iulie-22 August (cu întreruperi) 2001
Locuinţă: Prinsengraht 234

26 Iulie. După aproape 500 km de la Braunsbach am trecut pe teritoriul olandez, între Emmerich şi Zevenaar, la ora 3:15 (pm).

În jurul orei patru şi jumătate am ajuns la Amersfoort, unde este firma la care lucra Mihai. Este un oraş cu în jur de 80.000 de locuitori, cu multe flori şi aici am văzut pentru prima oară celebrele piste de biciclete.

Mai greu a fost să găsim un loc unde să cumpărăm o cartelă telefonică şi să-i telefonăm lui Mihai. După multe indicaţii primite în limba engleză, multe din ele contradictorii, am ajuns la un oficiu poştal. Am intrat înăuntru şi Betty s-a dus la ghişeu şi a cerul o cartelă. Funcţionara a întrebat-o dacă are "tiket". Ce fel de  "tiket"?   Atunci o doamnă de lângă ghişeu a dus-o la intrare, unde se afla o cutie din care luai câte un bilet (tiketul) pe care era un număr. În momentul în care pe un panou luminos, din spatele ghişeului, apare numărul tău te duci la ghişeul respectiv. Până atunci te aşezi pe un scaun, citeşti un ziar sau îţi petreci timpul de aşteptare cugetând. Asta face să se evite cozile şi înghesuiala.

Am cumpărat cartela, am vorbit cu Mihai şi am stabilit să ne caute el la poşta respectivă peste 45 de minute.

Am adus maşina în vecinătate, într-o parcare.
Toate parcările din oraşele olandeze şi chiar din unele sate, sunt cu plată şi cu o plată destul de substanţială. În Amersfoort, în zona centrală se plăteşte 4 NLG/h (1,81 €). Cei care parchează şi nu plătesc sunt amendaţi cu sume mari (50-100 NLG), iar dacă este zonă centrală li se blochează roţile maşinii. La ora respectivă eu nu cunoşteam toate acestea şi nici cum se procedează, deci nu am plătit parcarea (de altfel nici nu aveam monede să pun în automatul de parcare). Nu ne-a controlat nimeni, aşa că toate au fost bune.

La ora stabilită Mihai a sosit şi după un schimb de impresii, s-a urcat el la volan şi am mers pe o autostradă la Amsterdam.

Amsterdamul este un oraş cu o populaţie de aproximativ 800.000 de locuitori, dar aglomeraţia urbană are peste un milion de locuitori. Este un oraş industrial (tăierea diamantelor, construcţii mecanice, industrie chimică şi alimentară, etc), este al patrulea oraş financiar din lume (după New-YorkLondra şi Zürich), al patrulea oraş turistic din Europa (după ParisLondra şi Roma) şi un port activ la Marea Interioară, dar este legat prin canale şi de Marea Nordului şi de Rin. Oraşul este construit pe numeroase canale secundare care sunt în număr de aproximativ o sută, şi malurile lor sunt legate prin peste o mie de poduri. Are numeroase monumente şi muzee, din care unele sunt de o celebritate mondială.

Mihai a aranjat ca noi să locuim în apartamentul unui coleg italian care era plecat pentru o lună în concediu acasă. Apartamentul se afla în zona centrală, pe Prinsengracht (Canalul Prinţului) cam la 500 m de Dam. Ne-a impresionat oraşul, chiar şi aşa văzut din maşină. Am făcut cunoştinţă cu una din scările olandeze, celebre prin îngustimea şi abruptul ei când am început să cărăm bagajele din stradă la etajul trei.

Apartamentul de pe Prinsengeacht.
Apartamentul avea două dormitoare şi o cameră de zi, foarte bine împărţite, precum şi baia şi WC-ul separat. O nişă din camera de zi era bucătăria, care avea un aragaz cu cuptorul electric, prevăzut cu termostat. Camera de zi avea un perete aproape tot din sticlă cu vedere spre canal, iar unul din dormitoare avea balcon şi de asemenea un perete era din sticlă, cu o uşă culisantă. De la peretele din sticlă, dinspre canal, se vedea Westerkerk (Biserica de Vest), una din celebrele biserici din Amsterdam, mai ales prin turnul său, prevăzut cu un orologiu care bate ora, jumătatea şi sfertul de oră.
Chiar lângă biserică se află casa Annei Frank, care în celebrul ei jurnal, pomeneşte de mai multe ori despre bătăile clopotelor Bisericii de Vest. Mai târziu am aflat că biserica al cărui turn se vedea în faţă, dar situată ceva mai departe, este Nieuwkerk (Biserica Nouă) din Dam.

Am luat cina, o mâncare orientală, comandată de Mihai de la un restaurant din apropiere, care a mers foarte bine cu ţuica adusă de acasă şi cu vinul de Lechinţa de asemenea adus de noi. Deşi era trecut de ora zece (pm) era încă soare, Amsterdamul fiind spre capătul dinspre vest al fusului său orar.

Camera dinspre Canal.


Mâncarea chinezească.


Am dat câte un telefon la cele două bunici rămase în ţară şi ne-am uitat de la fereastră spre canal, pe care treceau tot felul de ambarcaţiuni, unele extraordinar de elegante.

Târziu, înspre miezul nopţii ne-am culcat şi ne-am petrecut prima noapte din Amsterdam în compania unui ţânţar, care după ce s-a săturat cu românescul nostru sânge, ne-a lăsat în pace să dormim şi noi.

27 Iulie. Dimineaţa a trebuit să ne prezentăm la poliţia pentru străini, ca să fim luaţi în evidenţă. Cum Vrije Universiteit (Universitatea Liberă) şi căminul lui Mihai sunt în Amstelveen, un oraş satelit al Amsterdamului, noi a trebuit să mergem la poliţia de acolo.

Amstelveen este un orăşel rezidenţial, legat de Amsterdam, unde locuieşte lumea bună în numeroasele vile aflate aici. In vestul lui, peste o pădure, se află aeroportul Schiphol, în est celebrul stadion Arena, unde joacă Ajax, iar în nord cele două clădiri, albastră şi roşie, ale World Trade Center. Înălţimea lor este cam de 100 de metri, un sfert din înălţimea celor din New-York.

Am ajuns la poliţie şi după 20 de minute am primit permisele de rezidenţă în Olanda, pe timp de o lună, care au fost lipite pe o pagină din paşaport.

Cum Mihai trebuia să ajungă la firmă, el a plecat cu maşina la Amersfoort, iar noi ne-am întors la Amsterdam cu tramvaiul. După o jumătate de oră, am ajuns în piaţa Dam, kilometrul 0 al Olandei.

Aici se află Monumentul Naţional, ridicat în memoria olandezilor care au murit sub ocupaţia nazistă. Damul este o piaţă mare, pătratică, pavată cu pietre, fără iarbă sau flori, tăiată de o linie de tramvai şi mărginită pe o latură de Palatul Regal şi Biserica Nouă, pe alta de Muzeul Figurilor de Ceară (Madame Toussaud) şi un magazin de diamante şi alte bijuterii, pe alta de celebrul hotel de lux Krasnapolsky, iar pe a patra latură se află Bijenkorf, unul dintre cele mai mari magazine universale din Amsterdam.

Cu Krasnapolsky.

Cu monumentul.

Cu unul din leii de la bază.

Damul este bântuit tot timpul de o populaţie pitorească, majoritatea tânără care stau pe băncile de piatră de pe margini, pe treptele Monumentului, sau pur şi simplu pe pavaj. Printre ei forfotesc turiştii de toate naţiile. Sunt şi câţiva mimi care imită statui ale lui Rembrandt, Wilhelm de Orania sau a altor personalităţi, care stau perfect nemişcaţi, minute în şir, sunt îmbrăcaţi în nişte haine care dau impresia că sunt de piatră sau de bronz, spălate de ploaie. Ei fac câte o largă reverenţă atunci când un turist le oferă câţiva bani într-un coşuleţ aflat, discret, undeva la picioarele lor. Acestora li se permite să facă o poză cu statuia.

După ce ne-am plimbat şi noi cam o jumătate de oră prin Dam am mers "acasă", adică la 500 de metri de acolo. Am servit cafeaua rece de voiaj, ne-am odihnit puţin şi am ieşit la plimbare.

Am mers de-a lungul Canalului Prinţului, până lângă Biserica de Vest, unde am luat de la o tarabă mobilă o sticlă de sfert de coca-cola cu 4,5 NLG (2 €). Mai târziu am văzut că în supermagazine, chiar şi în cele scumpe, sticla de 2 litri nu depăşeşte 2 guldeni. Am mers dincolo de biserică, am trecut pe lângă casa Anei Frank, unde era o coadă de viitori vizitatori, am mers apoi de-a lungul următorului canal Keizersgracht, apoi de-a lungul lui Herengracht.

Toate aceste canale, împreună cu Singelgracht, sunt paralele şi au formă de U. Canalele sunt legate între ele prin mai multe locuri cu ajutorul unor canale mai mici. Pe lângă ambarcaţiuni particulare, există si vaporaşe care fac turul canalelor şi chiar vaporaşe restaurant, unde în timpul turului mănânci masa de prânz sau cina.

 Există şi şlepuri sau pontoane care sunt locuinţe, acestea fiind legate la reţeaua electrică, de apă şi de gaz.
Nu ne-am îndepărtat prea tare de canalele cunoscute şi după două ore ne-am întors acasă să ne odihnim după kilometri parcurşi în această săptămână.

La ora şapte a venit Mihai, care a lăsat maşina într-o parcare fără plată în Amstelveen şi s-a întors acasă cu tramvaiul. După ce am mâncat am ieşit la o plimbare şi la cumpărături, pentru ca Betty să facă sarmale, la comanda lui Mihai. Am mers în Dam şi în spatele Palatului Regal, la parterul unei clădiri unde se află un sediu KPN (telecomul olandez) este un supermagazin Albert Heijn, destul de scump pentru că este în zona ultracentrală.

Am cumpărat două verze proaspete, condimente, orez, dar nu am găsit carne tocată de porc. După ce am ieşit din magazin şi ne-am plimbat spre Gara Centrală, a început o ploaie torenţială care ne-a udat destul de bine până am ajuns acasă.

Ne-am uitat puţin la televizor şi apoi ne-am culcat. Afară ploaia continua şi din când în când se auzeau tunete şi fulgera.

28 Iulie. După ce ne-am luat micul dejun, am hotărât să mergem în piaţă şi să cumpărăm restul de "articole" necesare pentru prepararea sarmalelor.

Am luat tramvaiul de Amstelveen din staţia Dam şi după un sfert de oră am ajuns în Albert Cuyp - o piaţă foarte mare şi bine aprovizionată.
Toate mărfurile de aici erau mai ieftine decât cele similare din supermagazin. Erau sectoare cu legume, fructe, carne, peşte, produse industriale şi multe altele. Betty a cumpărat mărar şi cimbru pentru sarmale, dar nu a găsit carne tocată. Am cumpărat ilustrate şi pentru mine o foarfecă chinezească de tăiat unghii, fabricată în Coreea.

Am intrat în supermagazinul de lângă piaţă, unul mai ieftin decât cel din Dam, şi neştiind cum se zice carne de porc pe olandeză, am rugat un vânzător să ne indice care este tocătura respectivă. Cu aceasta aveam deja tot ce ne trebuia pentru sarmale.

Mihai s-a dus cu tramvaiul în Amstelveen să aducă maşina, iar noi am venit acasă, tot cu tramvaiul până în Dam.

Am hotărât să mergem la mare, să facem plajă şi dacă se poate să fac şi baie.
Printre scopurile acestei vacanţe este să fac baie în Marea Nordului şi în Pasul de Calais. Pentru asta urma sa mergem la Haarlem, un oraş cu o populaţie de 150.000 locuitori, situat la 25 km vest de Amsterdam, pe malul Mării Nordului.

Mihai a adus maşina.
Când a venit Mihai, am coborât şi ne-am dus spre autostradă. Intrarea cea mai apropiată am văzut că era închisă pentru trei luni din cauza unor reparaţii, aşa că a trebuit să intrăm undeva prin vest. Autostrada era foarte aglomerată, căci după ploaia de ieri s-a făcut o zi superbă de vară şi populaţia se ducea în masă la plajă. Se circula cu viteză mai mică (80 km/h), dar am ajuns repede la Haarlem.

Aici am admirat multe vile superbe, de toate dimensiunile şi mulţimea de flori existentă peste tot în oraş. Tot aici am văzut primul pod care s-a ridicat peste şosea, lăsând să treacă nişte vapoare.

Noi ne-am dus la Zandvoort (fortul de nisip), o staţiune balneară, situată puţin la vest de Haarlem.

Toate au fost bune, dar din cauza numărului mare de maşini nu am găsit nici un loc de parcare, nici în acelea gratuite, dar nici în acelea cu plată. După ce am înconjurat toate parcările de pe faleză de câteva ori, făcând vreo zece kilometri şi negăsind niciuna liberă, am hotărât să mergem la Bloemendaal, o altă staţiune aflată la nord de Zandvoort şi aproape legată de ea. Ne-am învârtit şi aici în jurul parcărilor, dar după al doilea tur am avut noroc că două doamne au plecat şi am ocupat locul eliberat de ele.

Plaja se afla foarte jos şi se ajungea de la drum la ea, coborând nişte scări de lemn. La marginea drumului erau câteva rulote unde se preparau mâncări calde şi reci pentru turiştii aflaţi la plajă. Am cumpărat şi noi câte o tăviţă de plastic, cu câte un fel de mâncare. Acesta avea un nume pe care nu îl mai reţin şi se compunea din trei părţi: un sos maioneză cu ceva legume tăiate în el, din care am recunoscut castraveţii acri; un amestec de carne a mai multor soiuri de peşte, creveţi şi pui; o porţie bună de cartofi pai.
A fost bun dar prea mult pentru un om care nu muncea munci grele şi se afla în vacanţă. Ce nu am mai putut eu să mănânc, a mâncat un câine, sigur nevagabond, care arăta foarte bine, avea blana lucioasă şi era destul de grăsuţ.

Am "servit masa" aşezaţi pe un mic parapet de beton, cu spatele la şosea, iar în faţa noastră, undeva jos era plaja şi apoi marea, de o culoare albastră-verde-gălbuie, nefiind acel albastru intens al Mării Negre.
La un moment dat s-au pornit să cânte nişte difuzoare puternice amplasate pe toată plaja, pe o distanţă de cel puţin doi kilometri şi timp de aproximativ o jumătate de oră a cântat Gilbert Becaud. Am reauzit unele melodii de la începutul anilor '70, multe despre mare şi acestea m-au emoţionat în plus.

Pregătit din punct de vedere alimentar, prin dejunul luat şi din punct de vedere psihic, prin melodiile lui Becaud am coborât treptele de lemn spre plajă, ne-am întins cearceaful şi eu cu Mihai am intrat în apele reci ale Mării Nordului.
Am înotat foarte voiniceşte, cu o mare risipă de energie şi după un minut apa nu a mai părut chiar aşa de rece. Mihai zice că de câte ori a mai făcut baie aici, apa a fost mai rece decât acum. Nu am stat în apă decât cinci minute şi după ce am ieşit noi s-a dus şi Betty în apă până la genunchi. Este o performanţă!
La Marea Nordului.

În Bloemendaal.
Am făcut nişte poze pe plajă şi am observat cum pe un cearşaf alăturat două tinere, drăguţe de altfel, se sărutau cu mare pasiune. Eram în Olanda, ţara în care până şi căsătoriile între lesbiene au devenit legale din acest an. Nu sunt un om cu vederi înguste, dar cele două au făcut ca buna dispoziţie creată în special de Becaud, să se mai tocească un pic, aşa pe la colţuri.

Pe la ora 5 am părăsit şi noi plaja, am reintrat pe autostradă, dar aceasta era mai aglomerată decât la venire, toate trei benzile fiind pline şi se circula cu maximum 60 km/h.

Am ieşit de pe autostradă în Amstelveen, am trecut pe lângă universitatea lui Mihai, pe lângă cele 2 turnuri WTC, şi am revăzut pe dinafară Arena. Am trecut apoi pe lângă Rijksmuseum şi Vincent van Gogh Museum, aflate aproape unul de altul, pe lângă marele Vondelpark, pe lângă Piaţa de Flori, am mers pe lângă Gara Centrală, pe lângă biserica catolică St. Nicolaus şi prin mai multe locuri celebre din Amsterdam.

Am parcat, cu plată, în vecinătatea casei, am urcat şi a început "operaţia sarmala". După un timp destul de lung acestea au fost pregătite şi se aflau pe foc în cea mai mare oală găsită în bucătăria colegului lui Mihai (care oală nici nu era prea mare).
Văzând că nu prea sunt şanse ca sarmalele să fie gata în timp util, am întrerupt "procesul de fabricaţie", am mâncat altceva şi am ieşit toţi trei în oraş. Ne-am dus pe Leidsestraat, o stradă pietonală, foarte aglomerată, unde pe mijlocul ei trece o singură linie de tramvai. Trece întâi un tramvai dintr-un sens şi apoi cel din sens contrar. Pe o străduţă care iese din strada aceasta îngustă, ne-am oprit la o terasă pe trotuar şi am băut câte o bere, noi bărbaţii, şi Betty un martini. Era deja noapte dar strada era foarte circulată.

Am mers spre casă plimbându-ne şi am ajuns pe Kalverstraat, celebra stradă comercială. Am văzut aici una din intrările Muzeului de Istorie din Amsterdam, fostă mănăstire catolică între 1414 şi 1578, fost orfelinat între 1580 şi 1960 şi restaurat până în 1975 când s-a deschis ca muzeu al arhitecturii olandeze şi al dezvoltării Amsterdamului. Am trecut prin Dam, care şi acum după miezul nopţii era destul de populat.

Am ajuns acasă, trecând din nou peste cele trei canale.

29 Iulie. Programul zilei prevedea să mergem să vedem aranjamentele florale de la Keukenhof.

De ziua reginei Olandei, 30 aprilie, anul acesta, o televiziune română (liberă), a transmis un documentar cu Grădinile Keukenhof, documentar pe care nu l-am văzut de la început, dar a fost ceva extraordinar prin bogăţia de culori şi combinaţiile reuşite între pajiştile verzi, florile de tot felul, pârâiaşe, lacuri, podeţe, alei etc. Keukenhof înseamnă grădina de lângă bucătărie şi se pare că de la o mică grădină aflată lângă bucătăria castelului s-a extins actualul complex, situat astăzi pe mai multe hectare.

Am plecat din centru înspre sud şi am intrat pe autostrada care trecea pe lângă aeroportul Schiphol. Dacă tot suntem aici am zis să vizităm acest aeroport, al patrulea, ca trafic, din Europa. Am parcat, gratuit de astă dată şi am urcat cu scările rulante la o mare terasă, aflată deasupra clădirilor aeroportului, de unde se văd toate pistele.

Am făcut poze şi am urmărit aterizarea a două avioane, pe piste diferite, precum şi aterizarea unuia, care a tras la un tunel, chiar undeva sub noi. Erau tot felul de avioane, de la imensele Boeing 747 până la avioane de câteva locuri ce făceau curse charter.
Cred că din maximum trei în trei minute, ateriza sau decola câte un avion.



După o jumătate de oră ne-am dus mai departe şi am oprit într-o parcare cu restaurant să luăm micul dejun. Era un restaurant din reţeaua  McDonald's,  am comandat ceva după poza expusă şi a fost bun. Betty şi Mihai au comandat altceva, inclusiv îngheţată şi cafea.

Am intrat din nou pe autostradă şi după un timp, a trebuit să ieşim şi să mergem pe un drum naţional. Am ajuns repede la grădini, dar aici surpriză: pe un afiş scria că vizitarea grădinilor pentru public va fi posibilă numai după 14 August. In acel moment era in plina desfasurare un turneu de golf. Lipsa de informaţie ne-a pus în situaţia de a fi făcut acest drum degeaba.

 Pentru ca totuşi să nu fie chiar degeaba, Mihai ne-a propus să mergem la Almere.

Almere este o localitate turistică, pe malul  Mării Interioare (IJsselmeer),  situat la 19 km est de Amsterdam, în linie dreaptă peste mare şi la 36 km pe şosea. Are amenajat un mare muzeu al castelelor de nisip şi o plajă la Marea Interioară. Se intră în nişte parcări imense, cu plată, situate pe nişte pajişti verzi pe mai multe hectare. Se plăteşte la intrarea în parcare pentru toată ziua şi sunt lucrători, elevi sau studenţi, care te îndrumă să parchezi la rând, astfel încât să fie ocupate toate locurile. Dacă ai noroc poţi nimeri chiar şi la umbră.

Intrarea la...






Castelele de Nisip.
După ce am parcat ne-am dus la muzeul castelelor de nisip. Văzând că preţul biletului de intrare este mai mare decât la  Rijksmuseum, din respect pentru  Rembrandt,   am renunţat la vizită şi ne-am dus la plajă.

Cum în planul nostru era vizita la Keukenhof, evident că nu ne-am adus costumele de baie. Am găsit pe plajă un copac şi la umbra lui ne-am întins pătura din maşină, dusă cu mari sacrificii de la Dej. Desculţi, în pantaloni şi cu bustul nud ne-am aşezat pe pătură. Mihai m-a instruit cum să folosesc cartea de credit, pentru că hotelul în  Bruges,  Luxemburg,  Calais  şi  Paris era comandat dinainte şi trebuia plătit cu această carte de credit. Ne-am învârtit în jurul copacului, după umbră şi am fost de câteva ori să intrăm cu picioarele în apa dulce a  Mării Interioare.

Pe la ora unu am plecat de pe plajă, am ajuns în  Amstelveen  unde am luat prima dată motorină din Olanda,  cu 1,72 NLG/l (0,78 €). Am parcat maşina aici în parcarea gratuită şi am mers acasă cu tramvaiul.

Betty a terminat sarmalele, după care am mâncat şi ne-am odihnit.

Seara am fost invitaţii lui Mihai la un restaurant indonezian, unde a rezervat masa prin telefon. Ne-am dus pe jos, restaurantul fiind pe lângă strada pietonală cu o singură linie de tramvai (Leidsestraat).

Masa noastră nu era pe trotuar ci înăuntru. Am comandat trei porţii (şi aici a fost greşeala), de ceva mâncare indoneziană (nu ştiu cum se numea) pe bază de orez şi carne de porc şi pui.
Ca aperitiv, Mihai şi Betty au cerut câte o bere, iar eu un coniac. Mie mi-a adus un coniac chinezesc care se găsea şi la noi în  comunista epocă de aur  şi pe care de câte ori puteam, evitam atunci să-l beau. Acum l-am băut şi după un timp doi chelneri au adus două platouri mari şi pline cu tot felul de farfurii care de-abia au încăput pe masă.

Erau cinci platouri mici cu  orez obişnuit,  orez moale de Vietnam,  orez cu bob lung de Indonezia,  orez Jasmin de Thailanda cu bob de culoare maro şi  orez Basmati de Pakistan. Pe lângă acestea erau mai multe feluri de sos (cred că vreo şase) şi platouri cu carne friptă, fiartă sau înăbuşită de porc şi de pui.

Deşi  Indonezia e ţara cu cea mai mare populaţie musulmană, aici se găteşte şi porcul şi foarte bine încă. Mâncarea a fost excelentă, orezul sosul şi carnea s-au potrivit de minune, dar greşeala semnalată mai sus a fost că nu am comandat două porţii, în loc de trei. Cu toate că Mihai a combătut cu putere şi eu cu Betty ne-am străduit, multă mâncare şi foarte bună, a trebuit să o lăsăm acolo,  cu toate că am plătit-o. Cu timpul am constatat că toate porţiile de mâncare în  Olanda  sunt supra-dimensionate.

După cină Mihai s-a dus cu tramvaiul în  Amstelveen, după maşină, iar eu şi Betty ne-am întors acasă pe jos, pe malul lui  Prinsengracht.

După un timp a sosit şi Mihai care a parcat maşina chiar vis-a-vis, pe celălalt mal al canalului. Am început împachetarea, pentru că luni urma să ne continuăm călătoria în Belgia.

După ce am terminat, ne-am culcat, cu gândul la cum o să găsim drumul a doua zi.

30 Iulie. Am plecat dimineaţă şi pe la ora 15 am ajuns în Bruges.

13 August. Ne-am luat rămas bun de la familia Tupigny, le-am mulţumit pentru ospitalitatea lor şi am promis să ne mai revedem în România.

Am mers în Centrul Comercial, am luat acum motorină că era deschis şi am intrat pe autostrada spre Olanda.

Am străbătut împrejurimile oraşelor  Combrai  şi  Valenciennes  din  Franţa,  am trecut în  Belgia, am traversat cu succes  Bruxelles  pe complicata sa linie de centură, am ajuns pe centura  Anvers-ului, apoi în  Olanda  pe lângă  Breda  şi  Uttrecht  de unde am luat-o spre  Amersfoort,   să-l mai prindem pe Mihai la serviciu. Drumul avea în jur de 350 km şi cu mica haltă făcută undeva în  Belgia  a durat mai puţin de patru ore.

În  Amersfoort  am parcat lângă aceiaşi poştă de unde ne-am cumpărat data trecută, 26 iulie, cartela telefonică. De data asta am plătit parcarea, pentru că aveam monedă măruntă să o punem în automat.

Am vorbit de la un telefon cu Mihai şi ne-a spus că ne vom întâni la poştă peste o oră. Ne-am plimbat prin împrejurimi şi am fost chiar solicitaţi de un cuplu de turişti să le spunem unde este  Central Station  (Gara). Era una din puţinele întrebări la care ştiam răspunsul şi cu o mare mândrie le-am oferit indicaţiile necesare.

După ce o jumătate de oră am mers într-un sens, ne-am întors şi am ajuns la poştă aproape în acelaşi timp cu Mihai.

El s-a urcat la volan şi am mers toţi trei la  Amsterdam,  parcând pe malul lui  Prinsengracht,  opus locuinţei noastre.

Am dus puţinele bagaje în apartament şi i-am povestit despre călătoria noastră, care a durat 15 zile. Ne-a spus că şi el lucrează la expunerea pe care o va prezenta la examenul de licenţă. Lucrarea este gata de mai de mult, dar expunerea trebuie foarte bine cizelată, astfel ca în cele exact 15 minute acordate, să se poată rezuma lucrarea şi totul să aibă cap şi coadă.

Mai târziu ne-am culcat, Mihai urmând să meargă a doua zi la serviciu cu maşina.

14 August. Mihai a plecat de dimineaţă la Amersfoort cu maşina. Noi am mai lenevit, am luat micul dejun şi cafeaua rece de voiaj.

Am ieşit până în Dam la magazinul Albert Heijn de unde am făcut cumpărături, pentru că nu stăteam foarte bine cu mâncarea.

Am revenit acasă şi am început împreună să gătim, astfel încât mâncarea să ne ajungă pe câteva zile.

Când am terminat cu preparatul şi bineînţeles cu mâncatul de prânz era deja după-amiază.

Am ieşit să ne plimbăm cu vaporaşul pe canale. Am mers pe jos până la Dam şi de acolo până la Central Station, lângă care era debarcaderul de unde plecau vaporaşele.

Am cumpărat bilete, fiecare costând 13 NLG, am urcat pe vaporaş şi după o aşteptare de aproximativ 10 minute am pornit.

Biletul dublu pentru vaporaş.
Foarte mulţi turişti, de ordinul sutelor de mii se plimbă anual cu vaporaşele pe canale. Am trecut prin Portul Amsterdam, pe lângă Turnul Plângăcioaselor. Aici soţiile marinarilor urmăreau cu lacrimi în ochi cum bărbaţii lor plecau pe mări şi pe oceane, fără să ştie când şi dacă se vor mai întoarce. În port se află câteva nave olandeze din diferite epoci, care acum sunt muzee şi se pot vizita. Portul este legat prin canale de Rin şi prin acesta de Marea Nordului.

În...

Portul...

Amsterdam
Am continuat croaziera pe râul Amstel, trcând pe sub cel mai vechi pod, din cele o mie existente în Amsterdam, Magere Brug (Podul Slab). El a fost construit în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. De la mijloc, cele două părţi ale sale se ridică la trecerea navelor. Podul este plin de turişti, dar trec pe el pietoni, biciclişti şi chiar autoturisme.

Magere Brug.
Am continuat până la Podul Albastru, lângă care se află clădirea nouă a Primăriei şi a Operei (Stopera).

Podul Albastru.
Poduri coliniare.
Am continuat plimbarea pe canalele principale. Am mers foarte puţin pe canalul nostru, pe Prinsengracht, apoi am trecut pe Herengracht, unde se află încă casele restaurate ale marilor bogătaşi din secolele trecute şi apoi pe canalul Împăratului Carol Quintul, Kaisergracht.

Pe...

Kaisergracht.
Am revenit la debarcader şi de acolo am luat tramvaiul, care ne-a dus două staţii până în Dam.

După o scurtă trecere pe la Monument şi pe la Palatul Regal am mers acasă că trebuia să sosească Mihai.

Mihai a ajuns înaintea noastră şi ne-a povestit aventura pe care a avut-o. Dimineaţă, încă înainte de a ajunge pe autostradă, vede cum cei ce veneau din spatele lui îl tot semnalizează cu farurile. Un motociclist îl depăşeşte şi-i face semn să tragă pe drepta. După ce opreşte vede că roata din dreapta spate este dezumflată. O schimbă cu roata de rezervă şi merge la Amersfoort. Aici merge la un service Volkswagen unde-i spune că janta trebuie schimbată şi deasemenea anvelopa, care s-a tăiat circulând pe ea fără aer. Dacă în Saint Quentin nu ascultam de Gilbert aş fi cumpărat numai jantă nouă şi aş fi salvat anvelopa. Norocul mare a fost însă de partea mea, că roata nu s-a defectat ieri pe autostrada de la Saint Quentin la Amersfoord. Eu m-aş fi descurcat mult mai greu decât Mihai cu o pană pe autostradă.

După masa de seară am mai discutat şi apoi ne-am culcat.

15 August. Mihai a plecat cu maşina la Amersfoort iar noi am mai stat şi într-un târziu ne-am luat micul dejun. Cu ceva după ora zece am plecat pe jos spre  Rijks Museum  aflat de noi cam la doi kilometri, în  Museumplein.  Ajungem acolo străbătând o bună parte din  Prinsengracht,  apoi o zonă ultraluxoasă unde locuiesc poate cei mai bogaţi dintre amsterdamezi.

Rijks Museum  înseamnă  Muzeul Imperial  şi este Muzeul Naţional al Olandei unde se găsesc, în primul rând, opere de artă, dar este şi un muzeu al obiectelor de artizanat şi un muzeu de istorie. Este celebru, mai ales, prin picturile celor care sunt cunoscuţi sub numele de  Marii Maieştri Olandezi.

În 1800 s-a înfiinţat la  Haga  o galerie de artă unde au fost expuse picturile diferiţilor colecţionari din ţară. În 1806  Împăratul Napoleon I  transformă  Republica Batavă  în  Regatul Olandei,  unde-l întronează ca rege pe fratele său  Ludovic Napoleon,  tatăl viitorului  Împărat Napoleon al III-lea. Acesta domneşte până la abdicarea sa din 1810, deoarece  Împăratul  îi reproşează că sprijină prea mult  Olanda,  în detrimentul  Franţei.

La 21 aprilie 1808 el înfiinţează  Muzeul Regal din Amsterdam,  unde transferă toate picturile din galeria mai sus amintită de la  Haga,  precum şi opere valoroase, deţinute de primăriile oraşelor regatului. Muzeul are scopul să devină locul de formare al artiştilor olandezi.

După ce  Wilhelm I  devine rege al  Ţărilor de Jos şi  Mare Duce de Luxemburg  (1813-1840) muzeul va purta numele de astăzi. Numărul operelor de artă ale muzeului creşte vertiginos şi este nevoit să se mute în 1885 în localul special construit pentru el de arhitectul  Pierre Cuypers,  acelaşi care a făcut şi  Central Station.  Palatul care adăposteşte muzeul este realizat într-o combinaţie între stilurile gotic şi renascentist.

Ajunşi în apropierea muzeului, deja am văzut o coadă imensă, la care stăteau viitorii vizitatori pentru cumpărarea biletelor.

În apropiere...

De Rijks Museum.
Ne-am pus şi noi la coadă şi după un timp care ni s-a părut îndelungat, dar care nu cred că a depăşit 20-30 de minute aveam biletele. Costul unui bilet era de 17,50 NLG.

Biletul de intrare.

Din holul de la intrare am cumpărat un  Program de Vizitare,  dar neexistând în limba franceză, l-am luat în englezeşte. Am avut însă noroc cu  Aparatele Audio,  care dădeau explicaţii şi în franceză.

Muzeul este foarte mare, are cel puţin o mie de piese expuse, aşa că timpul nostru de vizitare fiind limitat, am hotărât să vedm numai pictură, la etajul al II-lea. Din aceasta, în primul rând, ceea ce era trecut în program că trebuie  neapărat văzut.  Programul era foarte bine făcut, indicând numărul sălii unde se aflau  Marii Maeştri  propuşi spre vizionare.

Am început cu  Rembrandt,  unde în sălile 215 şi 216 se aflau mai multe pînze ale sale, printre care un portret al soţiei sale  Saskia,  unul al fiului său  Titus  în haine monahale, celebrele  Sindicii Postăvarilor,  Logodnica Evreică  şi autoportretul artistului în  Apostolul Pavel.

Într-o sală alăturată se aflau  Lăptăreasa  şi  Femeia în Albastru Citind o Scrisoare  a lui  Jan Vermeer.  Deşi nu mă aşteptam, am văzut şi un autoportret al lui  Vincent van Gogh.  Nu mă aşteptam, pentru că ştiam că toată opera din  Olanda  a pictorului este expusă în muzeul din vecinătate, care îi poartă numele. Am mai remarcat  Sfânta Familie  şi  Adoraţia Magilor  a lui Sint Jans Geertgen.

Peste tot ne-a fost de mare folos  Aparatul Audio,  unde se dădeau informaţii foarte competente într-o franceză clară, vorbită fără repeziciune şi fără a mânca silabe din cuvinte, aşa cum numai un străin care ştie limba o poate face.

Trecând prin mai multe săli, am ajuns în aceea care adăpostea Rondul de Noapte. Era o sală aglomerată, dar mult mai aerisită decât sala  Giocondei de la Luvru,  deşi pentru  Rijks Museum  are exact aceeaşi importanţă ca şi  Mona Lisa  pentru muzeul francez.

În  Rijks Museum  fotografiatul este permis, dar absolut fără blitz şi fără trepied. Eu nu aveam trepiedul la mine, dar nu ştiam cum se opreşte blitz-ul ca să nu scintileze. Dacă aş fi fost mai lucid mi-aş fi dat rapid seama, punând butonul într-o poziţie şi făcând o poză într-un loc neutru. Dacă nu blitzuia  era bine, dacă  blitzuia  trebuia să schimb poziţia butonului.  Emoţia estetică  acumulată după privirea atâtor capodopere, evident că a mai diminuat din luciditatea mea. Am pus butonul pe poziţia care eu credeam că nu blitzuieşte şi la momentul potrivit, când între mine şi  Rondul de Noapte  nu prea erau privitori am fotografiat. Blitzul a scintilat. În momentul acela, o femeie, pe care o pot compara cu  Femeia Comisar  din  Tragedia Optimistă  a lui  Vsevolod Vişnevski,  studiată de noi în prima clasă de liceu (a VIII-a în 1960), se repede la mine şi într-o olandeză total incomprehensibilă zbiera ceva. Mi-am cerut scuze, evident că în româneşte, ca să mă înţeleagă şi ea aşa cum am înţeles-o şi eu pe ea şi apoi distinsa doamnă (respectiva matahală) a plecat vorbind singură. Amândoi am înţeles însă în mod sigur despre ce era vorba. Partea proastă a fost că peste câteva zile când am scos filmul de la developat am observat că poza nu ieşise. Păcat! Promit că nu voi rata ocazia ca pe viitor să mai scriu despre  Rondul de Noapte,  una din picturile mele preferate şi să o fotografiez cu mai mult succes.

Mergând spre coborâre am trecut prin sala în care erau expuse porţelanuri de  Delft.  Nu am mai avut energia să ne oprim şi să ne delectăm cu minunata lor culoare albastră.

 Aşa cum am spus  Rijk Museum  este un muzeu foarte mare. Pentru a-l vizita temeinic, un  laic  ca mine ar avea nevoie de câteva săptămâni. În viaţa aceasta  sigur nu voi putea realiza acest deziderat.

Am părăsit muzeul şi ne-am dus acasă, încet, în pas de plimbare.

16 August. În fiecare zi ne plimbăm pe străzile din împrejurimi şi când se iveşte ocazia mai vizităm şi câte un obiectiv turistic. Ne vom duce azi la Biserica de Vest, Vesterkerk în olandeză. Este cea mai apropiată de apartamentul nostru, putându-se vedea de la fereastra dinspre canal. Se aud şi bătăile ceasului din turn, atunci când este linişte.

Biserica se află pe celălalt mal al lui Prinsengracht, aproape de casa Annei Franck.

Cu Biserica...

De Vest.
 La intraea în biserică, pe partea stângă era un fel de strană unde se aflau nişte broşuri roşii, în diferite limbi, cu date despre respectivul lăcaş de cult, sau dacă vreţi, obiectiv turistic, care se distribuiau gratuit vizitatorilor. Am ales şi noi două astfel de broşuri în limba franceză (Soyez les Bienvenus a l'Eglise: Westerkerk) şi ne-am aşezat pe două scaune din rândul din spate şi am început să le studiem.

Inaugurarea bisericii s-a făcut de sărbătoarea Rusaliilor în 1631. Este cea mai mare biserică construită, pentru a fi de la început biserică protestantă, din Olanda. Există câteva biserici mai mari decât ea, astăzi tot protestante, dar care fiind mai vechi au fost întâi catolice. Construcţia ei a durat 11 ani şi în prezent se remarcă prin turnul său, înalt de 85 de metri, terminat în 1648. Pe turn se află ornate simbolurile Coroanei Imperiale, pe care Impăratul Maximilian I de Habsburg, al Sfântului Imperiu  (1508-1519) a dăruit-o oraşului Amsterdam, pentru fidelitatea manifestată de locuitori, faţă de Casa de Austria.


Turnul.
Arhitectul a îmbinat stilul Renaşterii Olandeze (cărămidă şi piatră) cu verticalitatea stilului Gotic (pilonii de susţinere a boltei). Biserica nu are măreţia catedralelor franceze, aşa cum nici  Olanda nu are mărimea  Franţei. Forma bisericii este de cruce cu două trensepte, este lungă de 48 m, lată de aproape 30 m şi înaltă de 28 m. Ca şi multe construcţii olandeze are bolta din lemn, pentru a fi cât mai uşoară şi să nu solicite prea mult solul moale şi mlăştinos al locului.

Din acelaşi motiv şi turnul are parte de jos din cărămidă iar în continuare este din lemn, întâi placat cu dale subţiri de piatră şi sus învelit cu plumb.Clopotul principal este cel mai mare din Olanda, având o masă care depăşeşte 7 tone, numai limba sa având în jur de 200 kg. A avut şi un ansamblu de 48 de clopote (le carillon) care putea fi tras de un singur om (foarte priceput bineînţeles). După restaurarea din 1959 carillon-ului i s-au mai adăugat două clopote şi a fost modernizat fiind  tras electric. Este în legătură cu orologiul din turn care bate ora, precum şi fiecare sfert, jumătate şi trei-sferturi din oră.

În biserică, Rembrandt l-a îngropat în 1668 pe fiul său Titus şi un an mai târziu a fost el însuşi îngropat acolo. Mormântul pictorului nu este identificat, existând o placă comemorativă montata pe un stâlp de susţinere, cu ocazia a trei sute de ani de la naşterea sa, în 1906.

În Westerkerk  s-a celebrat în 1966 nunta prinţesei Beatrix cu prinţul  Claus,  prinţesa fiind începând din 1980  Regina Olandei.

Biserica dispune de o orgă construită în 1686 şi mărită patruzeci de ani mai târziu. Aceasta a fost restaurată la sfârşitul anilor 1980 şi în Biserica de Vest se ţin foarte multe concerte de orgă. Mai există o orgă mai mică special construită pentru a acompania corul să execute, de regulă, cantatele lui Bach.

Înarmaţi cu cele citite despre Westerkerk am început să o vizităm în cunoştinţă de cauză. Am identificat tot ce s-a scris despre ea, mai puţin placa comemorativă a lui Rembrandt. L-am întrebat despre ea pe un probabil enoriaş, care aşeza nişte cărţi cu cântece religioase în strane şi acesta foarte drăguţ ne-a condus până la pilonul de care era fixată. A primit zâmbind sincerele noastre mulţumiri.

Făcând câte o plecăciune înspre altar am părăsit biserica şi trecând din nou prin Dam i-am făcut cinste lui Betty cu o cafea expresso. Eu m-am mulţumit cu o bere care purta numele localului: Bavaria.

Am trecut pe acasă, am mâncat ceva şi ne-am pregătit să mergem la Universitate, în Amstelveen.

Am mers apoi în staţia din Dam şi am luat tramvaiul spre Amstelveen să ne întâlnim cu Mihai, care la Universitate prezenta profesorului expunerea sa de la licenţă. Ştiam în ce clădire, etaj şi sală are loc respectiva întâlnire şi noi ajunşi acolo l-am aşteptat pe coridor. Chiar acolo se afla un afiş care anunţa datele (cu vreo două luni în urmă) când profesorul Ciprian Foiaş  de la o universitate americană, va ţine nişte cursuri la Amsterdam în Universitatea lui Mihai. Când eu eram student, Ciprian Foiaş era lector la Universitatea din Bucureşti şi o tânără speranţă a matematicii româneşti.

Mihai s-a întâlnit şi cu conducătorul de lucrare cât şi cu şeful comisiei de licenţă. A ieşit împreună cu primul, am făcut cunoştinţă şi l-am invitat la o cafea. Profesorul era tânăr, urma să se căsătorească aproximativ peste două luni şi era doctor al Universităţii din Utrecht. El a luat o cafea, Mihai un suc, pentru că era şofer, iar noi câte o bere Amstel de 300 ml. Am discutat cam o jumătate de oră, el descurcându-se puţin şi în franceză.

După ce am părăsit localul ne-am dus cu Mihai la maşină şi toţi trei apoi la cumpărături, la un magazin Aldi din Amstelveen.
În parcarea de lângă Universitate.

Lângă magazinul Aldi.
După ce am făcut cumpărăturile Mihai ne-a plimbat mult prin Amsterdam până s-a făcut întuneric.


Acasă Mihai ne-a dat două poze, făcute de el noaptea pe când se plimba cu vaporaşul pe Prinsengracht şi Turnul Bisericii de Vest apare luminat foarte frumos.

Biserica luminată...

Văzută de pe canal.
În timp ce Mihai lucra la expunerea de la susţinerea licenţei, făcând schimbările sugerate de profesorul conducător de lucrare, noi am privit până târziu, ambarcaţiunile luminate, care defilau pe Canalul Prinţului.

17 August. Am ieşit pe Prinsengracht în drum spre Rijks Museum, dar în apropierea lui nu ne-am mai dus în Museumplein ci într-un mare parc din centrul Amsterdamului: Vondelparck.

El a fost creat prin anii 1860, asemănător cu un parc englezesc, care să aibă alei de plimbare pentru pietoni şi călăreţi, lacuri cu apă prevăzute cu multe insuliţe şi uriaşe spaţii verzi. A luat numele de la statuia poetului şi dramaturgului olandez Joost van der Vondel (1587-1679), plasată chiar în centrul său. Fotografia scriitorului se mai află acum pe bancnota de 10 Guldeni.

Parcul are aproape 50 de hectare şi noi ne-am plimbat pe aleile pietonale, unele asfaltate şi altele presărate cu pietriş fin. Aleile pentru călăreţi au fost asfaltate şi ele şi sunt folosite acum numai de biciclişti. Sunt foarte multe flori în parc şi predomină tot soiul de trandafiri, de la cei căţărători şi nepretenţioşi, care înfloresc o singură dată pe an şi până la cei extraordinar de mari, frumoşi şi coloraţi în nuanţe deosebite, care necesită îngrijiri speciale. Am stat pe iarbă, la malul unui lac şi am găsit în apropiere un copac numit corn. Am mâncat din fructele sale, de care nu am mai văzut de mai bine de patruzeci de ani, de la Sebiş, când acestea se găseau pe malul împădurit al unui iaz ce ieşea din Valea Deznei.

Poarta pe care am ieşit din parc era monumentală şi pe ea era gravat un dicton latin despre ce nu face un om civilizat.

Homo Sapiens Non Urinat In Ventum.
Asta era pentru sfârşitul secolului al XIX-lea. După epoca hipiotă, de la sfârşitul anilor 1960, primarii Amsterdamului au fost obligaţi să legalizeze efectuarea în parc, în aer liber, al actului sexual, dar numai noaptea şi nu în apropierea locurilor de joacă pentru copii.

Din Vondelparck am trecut pe lângă un loc unde se joacă şah în aer liber, pe o tablă de mărimea unui teren de tenis, cu piese care au înălţimea de cel puţin o jumătate de metru.

Am mers în continuare pe lângă un canal şi în spatele nostru se afla  Casinoul din Amsterdam. Cu el în fundal am făcut nişte poze şi un domn binevoitor ne-a propus, în olandeză, să ne facă o poză în care să apărem eu şi Betty. Când am înţeles despre ce este vorba, bineînţeles că am fost de acord. Împreună cu cea de ieri de la  Biserica de Vest  este una dintre puţinele poze unde suntem amândoi.

Casinoul.

Din Amsterdam.

Amândoi.

Deşi nu era foarte aproape, de la  Casino  ne-am propus să mergem pe jos până în  Piaţa de Flori. Am urmat linia tramvaiului şi am ajuns pe strada comercială Leidsestraat,  am continuat până în  Koningsplein  de unde pe malul lui  Singlegracht  începe  Piaţa de Flori.

Piaţa de Flori  este un mare obiectiv turistic al Amsterdamului.  A fost organizată în acest loc din 1862. Cultivatorii duceau florile cu ambarcaţiunile şi aveau pe canalul Single barje ancorate la mal care serveau drept magazin de vânzare. Cam aşa este şi astăzi, doar că marfa este dusă cu camioane şi nu cu bărci. Cred că piaţa se întinde pe vreo 300 de metri, sunt o mulţime de turişti, dar cu foarte mult mai multe flori. O zicătoare olandeză spune că  dacă vreo floare din lume nu se găseşte aici, atunci piaţa se va desfiinţa. Se exagerează bineînţeles, dar nu foarte mult.

După ce am trecut de la un capăt la altul, ne-am întors pe la mijlocul ei, de unde am cumpărat un pachet cu 100 de bulbi de lalele de soiuri amestecate. Vrem să vedem dacă cresc şi în condiţiile climei noastre temperat-continentale, mult mai aspră iarna decât clima olandeză.

În Piaţa de Flori.
Chiar vis a vis de locul unde am cumpărat bulbii era o străduţă unde se aflau pe trotuar mesele unei cafenele. I-am oferit nevestii o cafea şi mie o  Coca-Cola.  Eu prefer de obicei Pepsi-Cola,  dar aceasta nu se prea găseşte în  Olanda.

Am ieşit din piaţă prin cealaltă parte şi am ajuns la  Turnul Monetăriei (Munttoren).  A fost construit în 1620 şi are secţiunea  bazei în formă de octogon iar sus secţiunea devine pătratică. Aclo se află orologiul cu patru cadrane care bate ora şi jumătatea de oră.

Turnul...

Monetăriei.
De la turn am trecut mai departe pe strada comercială  Kalverstraat  care duce în  Dam.  Nu am avut energia de a intra în magazine. M-am oprit totuşi cu nevată-mea şi ne-am uitat în câteva vitrine. Am parcurs strada încet şi din  Dam  am plecat spre casă.

Am observat că în cele câteva ore cât am lipsit pe podul de peste  Prinsengracht,  care ducea spre apartament, era o activitate intensă. Am aflat de la un lucrător, că hotelul de lux  Pulizer,  aflat aproape vis a vis, pe celălalt mal al canalului, organiza mâine, pe o scenă plutitoare un concert de pian în aer liber susţinut de un foarte mare pianist rus. Publicul poate asista gratuit ocupând trotuarele şi drumul cuprins între două poduri, pe ambele maluri ale lui  Prinsengracht.  Se pare că acest concert va fi şi televizat.

Pregătiri...

Pentru concertul de pian.

Văzute de la fereastră.

Mai înspre seară am coborât până la hotel, unde se afla un afiş care spunea că pianistul era  Arcadi Volodos,  pianist rus, absolvent al Conservatorului din Leningrad,  în vârstă de aproape 30 de ani şi specialist în interpretarea lui  Rahmaninov.

18 August. Am plecat de dimineaţă spre centura  A10  (Ring)  a  Amsterdamului  şi de pe ea am luat-o pe un drum naţional. Am trecut printr-un sat cu nume frumos,  Monnickendam  şi am ajuns la  Volendam.

Orăşelul are în jur de 20000 de locuitori şi prezintă interes turistic prin centrul său cu case vechi şi prin portul de agrement de la  Marea Interioară (IJsselmeer).  Când am ajuns în port aici era ceaţă şi destul de frig. Erau ancorate multe iahturi ale olandezilor, care la sfârşit de săptămână navighează pe  Marea Interioară  şi pe canale.

În port.

Marea Interioară.

Din  Volendam  se ajunge foarte repede cu vaporaşul în insula  Marken,  care este foarte aproape. Şi noi am plecat spre insulă, dar cu maşina. Din 1957 insula a fost legată de ţărmul provinciei  Olanda de Nord  printr-un dig care are pe el un drum naţional într-o stare perfectă, ca toate drumurile olandeze.

Insula este o destinaţie turistică, locuitorii ei mândrindu-se că stau în case de lemn, ca cele de acum 200 de ani şi că se îmbracă în portul popular de atunci. Remarcabili sunt saboţii de lemn cu care sunt încălţaţi. În plata biletului de parcare intra şi vizitarea tuturor obiectivelor turistice de pe insulă, care erau marcate cu un semn special.

Am vizitat un atelier în care, în faţa turiştilor se derula tot procesul de fabricare artizanală a saboţilor, de la alegerea lemnului şi până la prezentarea produsului finit. Cine voia putea să-i cumpere şi să-i încalţe apoi. Mihai spunea că astfel de saboţi se pot cumpăra şi în  Amsterdam  şi la un preţ mult mai mic.

Am vizitat portul de agrement, plin şi el de vase mici şi elegante. Aici Betty a devenit prietena unui cârd de raţe pe care s-a apucat să le hrănească cu pâinea neagră olandeză, din dotare.

Hrănind raţele.

Printre sute de catarge.
Am trecut apoi şi am vizitat un complex unde se aflau case vechi olandeze şi o biserică deasemenea foarte veche.

Pe un pod ridicător.

Deşi parcarea era plătită pentru întreaga zi (că altfel nu se poate), am părăsit insula şi ne-am dus la  Alkmaar.  Cu cei aproape 100000 de locuitori este cel mai mare oraş al  Olandei de Nord (în afară de Amsterdam şi Haarlem,  capitala ţării şi respectiv a provinciei). Este foarte renumit pentru marea gamă de brânzeturi care se produce aici.

Am fost şi noi în vechea  Piaţă de Brânză,  unde după ce am gustat mai multe sortimente, ne-am decis asupra unuia din ele. Toate brânzeturile pe care le-am văzut în magazinele din  Amsterdam  erau gălbui. Din această cauză cea aleasă de noi a fost albă şi puţin pişcătoare la gust. Nu-mi amintesc ce marcă era.

Am mers mai departe în staţiunea marină  Egmond aan Zee,  vestită pentru tratarea bolilor respiratorii. Am stat puţin pe o bancă din faţa plajei. Foarte puţini curajoşi făceau baie în Marea Nordului,  care trebuie să fi fost rece în această zi.

Repede am ajuns în mica staţiune din apropiere,  Bergen aan Zee,  foarte frumos amenajată, cu toate că nu are nici 500 de locuitori.

Plaja.

Parcul din Bergen...

Cu multă verdeaţă.
Am plecat mai departe, tot prin Olanda de Nord  spre imensul dig  Afsluitdijk. El a fost construit între 1927-1933 după planurile inginerului Cornelis Lely.  Acesta nu a apucat să-l vadă terminat, deoarece a murit în 1929.

Digul a închis Golful Zuiderzee  de la  Marea Nordului  şi a creat  Marea Interioară,  cel mai mare lac cu apă dulce din Olanda. Digul are 32 de kilometri, aproape 100 de metri lăţine, 180 de metri sub apă şi 7 deasupra apei. Pe el se află autostrada care uneşte provinciile  Olanda de Nord  şi  Frizia. Am oprit pe dig tocmai în locul unde s-au efectuat în 1933 ultimele lucrări de închidere.

Pe dig.

Drumarul olandez.

Deasupra...

Autostrăzii.
Nivelul  Mării Nordului  este mai ridicat decât cel al  Mării Interioare,  astfel că mulţi îl consideră pe  Afsluit  un baraj şi nu un dig.

Traversând digul am ajuns în  Provincia Frizia.  Am părăsit autostrada şi pe un drum naţional am ajuns în satul  Stavoren,  care deşi are mai puţin de 1000 de locuitori este un însemnat port turistic la  Marea Interioară. Are foarte multe restaurante şi câteva hoteluri. La un astfel de restaurant ne-a dus Mihai, unde el a mai fost cu un an în urmă, cu câţiva colegi şi acolo au văzut  meciul  Anglia-România (2-3)  din cadrul Campionatului European de Fotbal.

A comandat pentru noi trei porţii de scoici (mule sau midii), în trei castroane mari, aşezate pe o măsuţă de inox, sub care ardeau lumânări pentru a le menţine calde. Desfăceam cochiliile, scoteam afară midia, o înmuiam într-un sos şi o mâncam. Erau de-a dreptul delicioase.

De la  Stavoren  am mers din nou pe autostradă şi am trecut pe lîngă  Emeloord,  unde de-a lungul drumului erau o mulţime de mori de vânt.

Mori de vânt.
Ne-am continuat drumul şi am trecut pe lângă  Almere,  cel mai mare oraş olandez (150000 de locuitori), care se află în întregime, cu 2-5 m sub nivelul mării. Se prevede ca peste un sfert de secol populaţia lui să se apropie de 200000 de locuitori, oraşul mărindu-se prin pământurile răpite de la mare prin îndiguiri şi crearea de noi poldere. Se spune că o parte din aceste terenuri sunt deja cumpărate, cu toate că astăzi ele se află sub apă.

Am ajuns la  Amsterdam  pe întuneric. Toate străzile din jurul locuinţei noastre erau pline de ascultătorii concertului de pian. Eu şi Betty ne-am strecurat prin mulţime şi abia am reuşit să intrăm în casă. Mihai s-a dus pe nişte străzi mai îndepărtate, unde să poată parca maşina.

De la fereastra dinspre canal se vedea bine scena plutitoare, pe care  Arcadi Volodos  concerta. După fiecare executare a unei piese se întorcea în hotelul  Pulizer  gardat de un portar al hotelului îmbrăcat în mare ţinută de ceremonie: frac, cilindru şi redingotă cu fireturi, toate de culoarea roşie a unei vişine răscoapte. Acest personaj, mai elegant decât pianistul, îl însoţea din nou pe scena plutitoare pentru a mai cînta o altă piesă. Concertul era într-adevăr televizat, dar la televizor nu se vedea cu mult mai bine decât de la fereastra noastră.

A venit şi Mihai, după ce a găsit un loc de parcare şi ne-am uitat cu toţii la concertul rusului. Şi noi şi toată populaţia de pe străzile din jur am apreciat interpretarea pianistului, care în mod cert era un maestru.

19 August. L-am lăsat pe Mihai acasă să mai lucreze la expunerea de la Licenţă şi noi am mers la  Muzeul Van Gogh. În stradă, deşi era duminică, mai mulţi muncitori demontau WC-urile ecologice puse acolo cu ocazia concertului de ieri seară.

Ne-am dus pe traseul nostru, pe  Prinsengracht  şi până în   Museumplein,  deoarece  Muzeul Van Gogh  este foarte aproape de   Rijks Museum.

Muzeul a fost deschis în 1973, într-o clădire special construită pentru el, unde au fost expuse tablourile rămase din colecţia fratelui mai mic,  Theo Van Gogh.  Datorită împrumuturilor, donaţiilor şi mai ales a achiziţiilor, muzeul posedă azi cea mai mare colecţie din lume cu tablourile pictorului, care depăşesc numărul de 200. Există aici şi tablouri ale pictorilor contemporani cu  Vincent  precum şi sculpturi şi alte opere de artă din secolul al XIX-lea.

Un bilet de intrare costa 8,50 NLG, echivalentul de atunci al 3,86 Euro, moneda care va intra în  Olanda  anul viitor. Am intrat la parter, ne-am dezbrăcat la garderobă şi acolo am lăsat şi aparatul de fotografiat, pentru că folosirea lui era interzisă.

De fapt erau interzise:

  • Atingerea operelor de artă
  • Fotografiatul
  • Filmatul
  • Înregistrările sonore
  • Intrarea cu rucsacuri
  • Intrarea cu umbrele
Am urcat la etajul I unde erau expuse numai tablourile lui Van Gogh  în ordine cronologică. Am recunoscut unele din tablourile lui şi atunci am văzut pentru prima dată, în original, preferatele noastre:  Floarea Soarelui  (aceasta de la Amsteram),  Casa Galbenă  şi  Migdal Înflorit.

La fiecare tablou citeam titlul, apoi ne îndepărtam şi-l priveam cu atenţie. Am procedat la fel cu toate cele expuse, după care ne-am odihit pe o bancă.

Am reluat vizionarea, stând mai departe şi nemai citind titlul tabloului. Am fost foarte bucuroşi că le-am recunoscut pe marea majoritate.

Am urcat şi la etajul al III-lea unde foarte în fugă am mai văzut câteva tablouri ale contemporanilor artistului.

Înainte de a pleca am fost la restaurantul de la parter unde Betty şi-a luat porţia cotidiană din otrava neagră (cafeaua). Am luat şi eu o asemena otravă, dar ceva mai slabă (Coca-Cola).

Am venit acasă şi am luat toţi trei masa de prânz.

Spre seară Mihai s-a dus acolo unde ieri a lăsat maşina şi s-a întors cu ea.

Am coborât toţi trei şi am făcut o plmbare cu maşina. Mihai ne-a arătat  Amsterdamul  noaptea, luminat fără pic de economie.

20 August. După ce am părăsit locuinţa ne-am îndreptat spre  Dam  şi ne-am amestecat printre populaţia eterogenă din piaţă.

Cu Hotelul Krasnapolsky.

Cu Monumentul Naţional.

Cu un leu de la baza Monumantului.

Cu Palatul Regal.
De la  Dam  am mers pe jos spre  Central Station  pe un bulevard foarte larg şi foarte dens populat. Am admirat una din numeroasele parcări de biciclete din jurul gării, unde numeroşi navetişti, care sosesc cu trenul din localităţile lor de domiciliu, îşi iau biciclta din parcare şi se duc cu ea la seviciu în  Amsterdam.  La terminarea serviciului vin cu bicicleta la gară, o pun în parcare şi pleacă cu trenul acasă. Acolo în parcarea gării îi aşteaptă o altă bicicletă cu care merg acasă, pentru ca a doua zi să vină cu ea din nou la gară şi să plece cu trenul la  Amsterdam.  Astfel în  Olanda  numărul bicicletelor este mai mare decât cel al locuitorilor.

O parcare de biciclete.
Central Station este o clădire foarte frumoasă şi simerică care a fost proiectată de arhitectul care a făcut şi  Rijks Museum.

Central Station.
Vis a vis de gară se află  Biserica Sfântul Nicolae (Sint Nicolaaskerk).

Biserica este cea mai mare biserică catolică din Amsterdam.  Ea a fost construită între 1884-1887, după planurile arhitectului  Adrianus Bleijs.  În ea se reunesc mai multe stiluri arhitectonice, însă predomină   neobarocul  şi cel  neorenascentist.  Din cauza preţului mare al terenurilor din oraş faţada bisericii este destul de strâmtă, este lipită de alte clădiri şi nu poate fi vizionată bine decât de mai departe de peste un canal.

Ea este flancată de două turnuri neobaroce. Între ele se găseşte o rozetă unde este un basorelief care-l înfăţişează pe  Iisus Hristos  şi pe cei  Patru Evanghelişti.  Deasupra rozetei, între turnuri este plasată statuia  Sfântului Nicolae,  care este patronul bisericii. Fiind ocrotitorul călătorilor pe apă, el este şi patronul  oraşului  Amsterdam,  un oraş care a devenit prosper, în mare parte datorită marinarilor săi.

Interiorul bisericii are formă de cruce cu trei nave longitudinale şi una perpendiculară pe ele. La intersecţia lor se află o mare cupolă, cam de înălţimea celor două turnuri.

Biserica Sfântul Nicolae
În biserică, în spatele altarului principal se află pictată  Coroana Imperială a lui Maximilian I  cea care se află şi pe turnul  Bisericii de Vest. Biserica dispune de o foarte valoroasă orgă, din care cauză aici se organizează multe astfel de concerte. În anumite zile ale săptămânii se ţin slujbe în limbile spaniolă şi franceză, pentru rezidenţii acestor naţionalităţi, din capitala  Olandei.

Ieşind din biserică am trecut pe lângă debarcaderul de unde pleacă vaporaşele în plimbările pe canale.

Debarcaderul...

De unde...

Pleacă vaporaşele.
Ne-am continuat plimbarea acum în sens invers, spre  Dam  şi apoi acasă.

21 August. Principala acţiune din ziua de azi vor fi cumpărăturile de ultimă oră. Am ieşit pentru asta pe drumul nostru de pe  Prinsengraht  şi ca de obicei am parcurs o bună parte din el.

Pe canalul...

Prinţului.

Nu ne-am dus spre Rijks Museum  ci oarecum invers spre celebra   Leidsestraat.  A fost neapărată nevoie ca dintr-un magazin de cosmetice, Betty să-şi cumpere o cremă.

Am mers pe jos până în  Koningsplein,  unde vis-a-vis de intrarea în  Piaţa de Flori  se află un magazin din lanţul  Albert Heijn. Am cumpărat, în special, mezeluri şi brânzeturi să le avem mâncare pe drum. Am cumpărat şi câteva cutii cu bere, tot pentru drum. Afară din magazin, ne-am aşezat pe o bancă şi cum eram însetaţi şi berea cumpărată era rece, am desfăcut fiecare câte o cutie şi am băut-o în aer liber, în acea piaţă centrală din  Amsterdam.

Un Amstel rece.
Abia spre seară ne-a spus Mihai că noi am încălcat o lege olandeză, care interzice consumul de băuturi alcoolice în spaţiile publice. Să-i fie de bine! Berea a fost bună, ne-a picat bine şi nu ne-a prins nimeni! Pe viitor o vom bea numai acasă sau la restaurant.

Am traversat Piaţa de Flori, am mers pe Kalverstraat, am stat puţin în Dam, ultima dată în acest sejur şi ne-am dus acasă.

Betty a urcat în apartament, iar eu am rămas pe podul de pe Canalul Prinţului. Când a părut la fereastra dinspre canal i-am făcut câteva fotografii.

Apartamentul...

De pe Prinsengracht 234 D.
În continuare am împachetat, astfel că atunci când a sosit Mihai eram gata cu bagajele.

A doua zi urma să plecăm spre casă.

22 August. Dimineaţa am adus maşina în faţa porţii şi pe scara olandeză, strâmtă şi abruptă, am coborât bagajele şi le-am pus în portbagaj.

Am plecat apoi toţi trei, pe Mihai o să-l lăsăm la Amersfoort şi noi ne vom continua drumul spre Germania şi Austria, unde vom dormi la Linz.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu