2 August - Peninsula Monterey

Astăzi dimineaţa Mitză şi Mădălina s-au dus la un film cu Hary Poter şi noi am rămas acasă să ne petrecem dimineaţa de duminică la televizor şi la calculator. Urmează să mergem după masă în Peninsula Monterey, situată la Pacific, mai la sud-vest de San Jose.

Peninsula Monterey cuprinde oraşele Monterey, Carmel şi Pacific Grove. 

Monterey a fost fondat de spanioli în 1777 şi a fost mult timp capitala Californiei spaniole şi apoi mexicane, până în 1849. Aici s-a dat în 1846 o bătălie între armatele americană şi mexicană şi în urma victoriei americanilor California este pretinsă de americani.

Pacific Grove a fost fondat la o sută de ani după Monterey şi la sfârşitul secolului al XIX-lea a devenit un paradis al artiştilor, în special scriitori şi pictori. Aici a locuit mai mulţi ani John Steinbeck şi la câteva mile mai înspre continent se află ale sale Păşuni ale Raiului (The Pastures of Heaven).

Carmel şi-a luat numele de la valea care pleacă de la ocean spre munţii dinspre est şi a apărut la începutul secolului trecut, devenind şi el un loc al artiştilor, mai ales după Cutremurul din 1906 din San Francisco.

La sfârşitul secolului al XIX-lea se dezvoltă în peninsulă o puternică industrie a pescuitului şi a conservării peştelui. După 50 de ani de exploatare neraţională a fondului piscicol, această industrie a falimentat şi a fost necesar ca după războiul al II-lea mondial să apară reguli severe de protecţie a faunei marine.

Astăzi principala industrie din zonă este turismul, apărând aici numeroase hoteluri de toate categoriile, unele dintre ele mândrindu-se că i-au avut clienţi pe mai mulţi preşedinţi ai Statelor Unite şi pe mari actori de la Holliwood, altele, care aduc cel mai mare profit, având clienţi oameni obişnuiţi, care plătesc preţuri accesibile. Aceştea sunt foarte mulţi şi duc prosperitate hotelurilor pomenite mai sus. Peninsula are 50000 de locuitori care au venituri mai mari decât cei din alte zone ale SUA.

Noi am plecat spre Monterey destul de târziu şi fiind departe, am ajuns în jurul orei cinci şi jumătate la Carmel. Pe plajă se mai afla o numeroasă populaţie, dar toţi erau îmbrăcaţi destul de gros, din cauza vântului suficient de rece. Baie în ocean nu se făcea, doar câţiva surfişti, îmbrăcaţi în costumele lor speciale de cauciuc încercau să călărească valurile. Nisipul plajei era extraordinar de fin şi de alb, parcă era gris.

Pe plaja de la Carmel.

Nisipul alb.

După o cură de aerosoli, inspirând aerul sărat al mării (dintr-un cântec al Margaretei Pâslaru), am ieşit de la plajă prin staţiune.

Ca în orice oraş turistic erau aici foarte multe restaurante, cafenele şi magazine cu obiecte de artizanat. Am intrat în mai multe astfel de magazine, am cumpărat mici suveniruri, precum şi o ilustrată pe care am trimis-o în Franţa Jaqueline-ei.

Prin Carmel.

Ilustrata...

Pentru Jaqueline.

Intr-o cafenea, în timp ce populaţia se otrăvea cu acest drog uşor (legal încă) numit cafea, eu am mâncat o plăcintă umplută cu carne de pasăre zburătoare ( cred că mierlă). Plăcinta a fost bună, condimentele umpluturii fiind foarte bine alese şi proporţionate şi sunt convins că ar fi fost la fel de bună şi dacă carnea ar fi fost de cioară sau de altă pasăre răpitoare.

Mihai a propus să ne întoarcem pe şoseaua de coastă până la Santa Cruz şi de acolo să revenim în San Jose, tot pe drumul care trece prin pădurea de sequoia pe unde am mai fost vineri fără Mădălina. Bineînţeles că am fost de acord şi nu am regretat.

Am trecut prin Salinas, oraşul unde se alfă urna funerară cu cenuşa lui John Steinback într-un mausoleu al familiei. În oraş şi în împrejurimile sale s-a petrecut acţiunea mai multor opere ale scriitorului, inclusiv al romanului La est de Eden considerat de mulţi capodopera sa (mai bun decât Fructele Mâniei).

Drumul, pe unele porţiuni era autostradă şi pe altele numai drum naţional cu câte o bandă pe sens, dar aproape pe tot parcursul său se vedea Pacificul în stânga.

Am oprit într-un loc unde un fermier din împrejurimi avea o mare tarabă şi se puteau cumpăra legume şi fructe. Marfa era aleasă de client, pusă în pungi şi plătită la casă, ca într-un supermarket. Spre deosebire de acesta marfa era foarte proaspătă, culeasă de curând şi cu preţul la jumătate decât cel din supermarchet. Am cumpărat cireşe, căpşuni, roşii şi alte produse care la noi acum ar fi extra-sezon. Copiii au spus că păcat că respectivul loc este destul de departe de San Jose, dar l-au reţinut şi când vor mai fi în zonă se vor mai opri aici pentru cumpărături.

Cum timpul trecea şi se însera, am prins, cu Pacificul în stânga, în câteva locuri nişte splendide apusuri de soare, pe care fiind în mersul maşinii le-am văzut în diferite faze. Fiind senin la orizont, soarele din ce în ce mai roşu se scufunda în ocean.

Apus...

De soare.

La Pacific.

Odată cu amurgul am ajuns în Santa Cruz şi timp de un ceas am traversat noaptea pădurea de sequoia.

La capătul ei, în Saratoga am oprit la un restaurant mexican unde am mâncat câte un burito, adică un fel de clătită în care se pune o umplutură de carne, de brânză, orez, legume şi tot felul de murături pe care şi le alege clientul, apoi diferite sortimente de ardei iuţi, pe care tot clientul şi le alege. Toată alcătuirea se încălzeşte şi apoi se mănâncă din mână. Probabil alegerea mea, de nepriceput, nu a fost cea mai fericită, pentru că al meu burito nu a fost ceva grozav. Mult mai mult mi-au plăcut dintre mâncărurile mexicane enchelade - le. Să lămurim lucrurile: a fost bun, dar nu cum m-am aşteptat.

Din Saratoga am mers direct la San Jose şi ne-am petrecut restul serii la televizor.

1 August - Muzeul Tehnicii din San Jose

Astăzi vom vizita Muzeul Tehnicii, pe care l-am mai văzut pe dinafară cu ocazia plimbărilor prin centrul oraşului.

Am mers cu maşina, am parcat-o subteran, chiar vis-a-vis de muzeu şi ne-am aşezat la o coadă frumuşică pentru bilete.

În holul...

De după intrarea...

În muzeu.

Primul punct vizitat a fost un cinematograf al viitorului, inventat pe la sfârşitul anilor 1950, despre care am citit la vremea respectivă în revista noastră Ştiinţă şi Tehnică. Cinmatograful acesta are drept scop de a-l plasa pe spectator în mijlocul acţiunii care se desfăşoară pe ecran.

Sala este interiorul unei calote sferice. Jos sunt aşezate scaunele spectatorilor în amfiteatru, iar tavanul (calota) este ecranul. Acesta este constuit din aluminiu şi din spatele lui se proiectează imaginea panoramică, cu ajutorul a 6 aparate. Sunetul este redat din cel puţin 8 locuri diferite, la intensităţi diferite şi cu o mică decalare în timp. Cu capul atârnat pe ceafă, o poziţie destul de incomodă, spectatorul urmăreşte imaginea, care însă te plasează nu în realitatea adevărată ci într-o realitate exagerată, care devine la un moment dat obositoare.

Am văzut un documentar despre Râul Colorado, filmat de un grup, care cu bărcile, face o croazieră de la izvoare până mai spre vărsare. Când trec prin zona Marelui Canion filmările sunt făcute şi de pe apă şi de pe malurile foarte înalte şi abrupte. Tot timpul spectatorul are impresia că acum-acum va cădea în gol. În mod sigur, dacă eu aş fi fost în realitate în locurile respective, m-aş fi simţit mult mai relaxat decât vizionând filmul. Sistemul acesta de cinematografie este foarte obositor pentru spectator şi nu a avut şansa să ajungă decât într-un muzeu.

După ieşirea de la cinematograf, am vizionat, plasate pe trei etaje, exponatele muzeului şi ne-am dat seama că acestea sunt foarte utile, dar pentru copii. Pe ei îi familiarizează cu istoria descoperirilor tehnice, cu mecanismul de funcţionare şi cu evoluţia tehnică a diferitelor dispozitive care ne-au fost arătate..

Urmărind exponatele.

Le-am urmărit cu răbdare, au fost multe dintre ele interesante şi m-aş fi bucurat mult mai mult de ele dacă le-aş fi văzut acum 50 de ani, când aveam vârsta potrivită pentru acestea.

Dispozitiv electronic...

Care afişează...

Un text scris cu mâna.

Iată rezultatul!

Hocheista Mădălina.

Macheta unui automobil electric care ia curent...

Încărcând manual un condensator.

La ieşire am mai admirat o dată vitrina cu bile mişcătoare, datorită gravitaţiei, pe departe, cel mai interesant exponat al muzeului.

Am luat maşina din parcare şi ne-am întors acasă. Ajunşi aici am făcut pentru prima dată poze cu parcarea subterană a blocului.

În parcarea subterană...

A complexului.

31 Iulie - Santa Cruz

În zilele trecute am urmat, în general, programul de plimbare şi piscină.

Miercuri femeile au fost la cumpărături şi după vreo 5 ore de căutări a reuşit şi Betty, ghidată de Mădălina, să-şi găsească nişte haine pe măsură. Marfă există extraordinar de multă, dar majoritatea mărimilor sunt pentru tinerele.

Betty...

A reuşit...

Să facă...

Cumpărături.

Astăzi, Mihai şi-a luat liber ziua de vineri şi ne vom duce la Santa Cruz, o staţiune balneară pe ţărmul Pacificului. Mădălina nu poate veni pentru că are de lucru.

Am plecat pe la ora 11 şi am mers pe autostradă până în Saratoga.

De aici am luat-o pe un drum foarte drăguţ, destul de îngust, foarte bine întreţinut şi marcat, care pe o distanţă cam de 40 de km trecea printr-o pădure destul de tânără de sequoia. Spun destul de tânără, pentru că arborii ei, foarte înalţi, aveau numai 100 - 150 de ani. Drumul trecea prin câteva mici aşezări montane, cu magazin, şcoală, benzinărie şi biserică fiecare. În unul din aceste sate am văzut şi o biserică ortodoxă, cred că rusească.

La început am urcat destul de mult, am ajuns la o altitudine de aproape 900 de metri şi apoi am coborât, în final la nivelul mării.

Drumul prin pădure...

Spre Santa Cruz.

Drumul acesta pitoresc ne-a adus până la marginea staţiunii. Pe tabla pe care ne ura bun venit, scria că oraşul are 55000 de locuitori.

Am mers în zona turistică de pe ţărmul Pacificului şi am parcat maşina pe o străduţă în pantă. Aici se simţea atmosfera de vacanţă mult mai mult decât pe domeniul Hotelului Ritz Carlton din Half Moon Bay. 

Plaja era plină de o grămadă de oameni care stăteau la soare sau jucau volei. Foarte puţini erau în apă, cu parapante viu colorate sau cu scândura de surf, dar aceştia erau protejaţi de costume speciale, împotriva apei reci.

Plaja şi oceanul.

Trece o locomotivă.

Hot dogul.

Am hotărât să ne plimbăm pe un promotoriu vopsit în alb, lat de aproape 20 de metri, care intra în ocean aproximativ un kilometru. A putut fi construit pentru că apa este destul de mică aici.

Am admirat picajul vertical al pelicanilor ieşiţi la vînătoare, probabil asupra vreunui banc de peşti, pentru că rateurile erau foarte puţine.

Promotoriul era susţinut de nişte stâlpi uriaşi de lemn, avea o parcare pe întreaga sa lungime şi deasemenea multe restaurante şi buticuri.

Pe Promotoriul Alb.

Lei de mare pe ambarcaţiune.

Spre capătul dinspre larg, la picioarele stâlpilor era paradisul leilor de mare. Numărul lor era de ordinul sutelor şi leneveau la soare pe pontoane special construite pentru ei. Era cu desăvârşire interzis să fie hrăniţi de către turişti. Erau foarte curajoşi, nu se temeau de oameni şi dădeau impresia că ei erau aceia care ne tolerează pe noi pe teritoriul lor. Femelele erau ceva mai mici, dar existau şi masculi în greutate de o jumătate de tonă.

Foci...

Din specia Lei de Mare.

Scara...

Spre habitaclul...

Focilor.

Iahtul Chardonnay.

Care plimbă turiştii.

Pe pontoane.

La plecare, înspre ieşirea de pe promotoriu am văzut un pelican care stătea în parcare lângă un Porsche mai vechi. Nici măcar nu s-a sinchisit de noi, care era să-l călcăm pe labe.

Pelicanul.

Am trecut pe lângă un parc de distracţii situat foarte aproape de plajă şi ne-am dus apoi la maşină, cu care ne-am întors la San Jose, tot prin pitorescul drum din pădurea de sequoia.

Parcul de distracţii.

Reveniţi la maşină.

Acasă Mădălina ne-a aşteptat cu cina gata caldă.