Viena 2001

Oraş: Viena
Coordonate Geografice: 48g12m30s N  16g22m19s E
Ţara: Austria
Populaţia: 1550000 locuitori
Data sejur: 23,24,25 Iulie 2001
Locuinţă: Hotel Jugendgastehaus

23 Iulie.  După o noapte petrecută la Oradea, la ora 6 ne aflam deja în vamă la Borş. Am trecut fără absolut nici o dificultate.

Şoseaua din Ungaria este bună, cam ca şi aceea de la Huedin la Oradea. La început a fost liberă şi am condus foarte regulamentar. După un timp a început să plouă şi şoseaua s-a aglomerat, în special cu camioane de mare tonaj. S-a lăsat un fel de pâclă şi nu s-a mai prea putut depăşi. Am mers în coloană până dincolo de Szolnok, pe Tisa.
Drumul evită localităţile mari şi trece prin câteva sate. Este interzisă circulaţia căruţelor, a tractoarelor şi a bicicletelor.

După ce ploaia s-a oprit, drumul s-a mai eliberat şi încet-încet am ajuns la Budapesta. Din cauză că nu m-am încadrat bine pe bandă, am ratat drumul spre autostrada de Viena, dar după câteva ocoluri şi întoarceri în loc nepermis am ajuns la autostradă.
Autostrada era bună, cu două benzi şi se conducea foarte uşor. Viteza maximă legală este de 120 km/h şi majoritatea o respectă. Câţiva înrăiţi, inclusiv eu, am rulat cu mai mult decât viteza legală, cam cu 140 km/h. Traseul a fost frumos, în sensul că vezi numai maşina din faţă şi pe cea din spate, în oglindă, dar se conduce cu spor şi în siguranţă. A fost prima dată când am condus personal pe autostradă; acum zece ani în Franţa am fost numai pasager.

Timpul a trecut foarte repede, kilometrii tot aşa şi ne-am trezit aproape de graniţă unde se plăteşte autostrada. Ne-a dat o vignetă contra 1400 de forinţi, care este valabilă pe autostrada aceasta, M1, timp de aproximativ o săptămână. La noi nu era cazul. După câţiva kilometri de la locul de plată, ne-am aliniat din nou pe coloane pentru vamă. Vama a mers repede, ni s-au pus ştampilele, inclusiv cea de intrare în Spaţiul Schengen.

Autostrada austriacă este mai bună decât cea ungară, viteza maximă legală este tot 120 km/h, dar aici sunt mult mai mulţi care o depăşesc, inclusiv eu. Am mers cam cu 140 km/h, dar mulţi m-au depăşit cu mare uşurinţă.

Viena este cam la 70 km de graniţa cu Ungaria şi totul a mers bine şi repede, până la ora 12 în apropierea aeroportului Fischamend, situat la 20 km de Viena. Aici însă am prins un "buşon", mult timp am stat pe loc, mult timp ne-am târât cam între 5 şi 50 de metri, până ne-am dat seama că de fapt jandarmeria ne scoate de pe autostradă, nu ştiu din ce cauză. Întreaga coloană am defilat pe nişte străduţe de la marginea Vienei câţiva kilometri şi apoi ne-a băgat din nou pe autostradă, dar cred că pe alta. În orice caz eu nu am mai găsit ieşirea bună şi am ajuns pe un chei al Dunării.

Cu greu am găsit nişte oameni pe care să-i întrebăm unde ne aflăm, dar şi mai cu greu ne-am înţeles cu ei, pentru că nu ştiau nici engleză nici franceză, numai nemţeşte, iar noi evident nu cunoşteam limba lui Zweig. Am ajuns la concluzia că suntem în partea de sud al Handelskai-ului, un bulevard situat de-a lungul malului drept al Dunării. Asta era bine pentru că hotelul nostru, Jugendgastehaus, se afla în piaţa care poartă numele unuia din cei patru mari dascăli ai omenirii: Friedrich Engels Platz 24, care pleacă din Handelskai în dreptul lui Floridsdorfer Brücke, un pod celebru cu multe benzi pentru circulaţie. Dacă o ţinem pe Handelskai spre nord se va ajunge foarte uşor la hotel.

Am aflat însă pe pielea noastră că "ofiţerii are dreptate când spune": "situaţia din teren este cu totul alta decât cea de pe hartă". După ce am mers câţiva kilometri pe Handelskai, acesta a dispărut şi noi ne-am aflat din nou într-un loc necunoscut. Noroc că am văzut un om în uniformă, presupun că era poliţist, pe care l-am rugat să ne arate pe hartă unde ne aflăm. Omul o rupea puţin pe englezeşte şi ne-a spus că locul în care ne aflăm nu se află pe hartă noastră, pentru că noi am ieşit puţin mai spre nord. Să ne întoarcem şi să mai întrebăm.

Am întors şi am ajuns în zona centrală. Foarte multe indicatoare, arătau că ne aflăm pe drumul spre aeroport şi spre Budapesta. Am mai oprit, întotdeauna în locuri cu oprirea interzisă. Foarte multă lume nu ştia efectiv să ne îndrume, probabil nu cunoştea Viena.
Până la urmă o doamnă ne-a dat indicaţii mai precise şi am găsit podul Floridsdorf, dar nu m-am încadrat bine şi a trebuit să trec cele două braţe ale Dunării şi insula dintre ele. Am tot mers şi cum nu se făcea nici un loc în care să mă pot întoarce, am făcut din nou o manevră ilegală ca să pot trece pe sensul opus. Noroc că nu m-a văzut nimeni. Am trecut din nou podul am luat-o pe prima la dreapta, am intrat în parcarea unui supermagazin şi surpriză, ne aflam în Friedrich Engels Platz.

Deşi era înnorat şi ploua foarte fin, parcă a răsărit soarele şi păsărelele au început să cânte. Am plecat pe jos în recunoaştere, am găsit hotelul şi în sfârşit ne-am cazat. Tinerelul de la recepţie ştia numai engleza, pe care o vorbea cu un pronunţat accent nemţesc, aşa că Betty a cerut pe cineva care să ştie franceza. A venit o domnişoară, pe care nevastă-mea a bombardat-o pe franţuzeşte cu 120 de cuvinte pe minut şi evident aceasta nu prea a înţeles, dar i-a purtat un deosebit respect neveste-mii pentru franceza pe care o vorbeşte.

Ne-au dat o cameră la etajul I, cu o broască electronică, care se deschidea dacă pe un punct de pe uşă puneai o mică baghetă care era pe post de cheie. Am adus maşina, am parcat-o provizoriu neregulamentar, am dus bagajele în cameră şi apoi m-am dus să parchez maşina în parcarea hotelului, care evident se afla vis-a-vis, peste celelalte trei benzi din sensul opus. M-am dus pe sensul meu şi la prima intersecţie, am săvârşit din nou o infracţiune rutieră, trecând pe sensul opus. Am parcat şi acolo am lăsat maşina, neatingându-mă de ea până la plecare.

Camera era drăguţă, avea un duş, un WC, două paturi suprapuse iar un perete era numai din ferestre cu geamuri termopane care se puteau deschide şi pe verticală şi pe orizontală. Camera costa 230 ATS / pers / noapte (16,71 €).

Ajunsesem la aeroportul din Viena în jurul orei 11 şi 45, când a început buşonul şi când, în sfârşit, eram gata instalaţi se făcuse ora 16.

Am băut în sfârşit o ţuică, am mâncat în cameră, am băut cafeaua rece, de voiaj, preparată pe loc şi am ieşit în împrejurimi. Apropo de cafea, cum nu vom avea condiţii să preparăm una caldă am încercat duminică la Oradea o reţetă de cafea rece pe care am numit-o de voiaj. Cafeaua respectivă a corespuns şi am hotărât să o bem pe aceasta când simţim nevoia.

După ce am cumpărat o cartelă telefonică am vorbit cu Mihai şi am hotărât, că dacă tot suntem la Viena, să traversăm podul Floridsdorf cu voia noastră şi de astă dată şi pe jos.

Floridsdorfer Brücke este poate cel mai important dintre cele patru poduri rutiere ale Vienei (mai sunt unele de cale ferată şi de metrou). Împreună cu viaductele de acces şi bretelele de legătură are mai mult de un kilometru lungime. Pe lângă cele câte trei benzi de circulaţie pe sens, mai are câte o linie de tramvai şi un trotuar pentru pietoni, care e şi pistă pentru biciclişti. Dunărea aici are două braţe Donau şi Neue Donau, iar între ele este Donauinsel.

Am luat-o voiniceşte pe trotuar şi cu cât înaintam mai mult, cu atât regreta nevastă-mea că nu şi-a luat baticul. Am văzut două vapoare mari, ancorate definitiv pe malul stâng a lui Donau, care erau pe post de restaurante de lux.

După ce am traversat podul peste primul braţ am coborât pe insulă, care în zona respectivă este un mare parc cu multe flori şi alei de plimbare. Am urcat din nou pe pod şi după ce am traversat insula, care e lată cam de 250m, am fost silit de nevastă să ne întoarcem pentru că vântul danubian era din ce în ce mai deranjant pentru capul ei descoperit. Am fost singurii pietoni la ora aceea, trotuarul fiind folosit încă de vreo trei alergători şi de vreo doi biciclişti.
Ne-am mai plimbat încă prin cartier, mergând spre centru pe jos şi ne-am întors pe la ora 9 la hotel.

Obosiţi după cei câţiva kilometri parcurşi cu maşina şi pe jos (aproape 650), am dormit foarte bine până dimineaţa.

24 Iulie. Dimineaţa ne-am sculat, ne-am făcut toaleta şi ne-am dus să luăm micul dejun, în sala de mese a hotelului. Te autoserveai cu două felii de pâine albă, o felie de pâine mai dulce, astea limitate, iar în rest cafea sau ceai, unt şi dulceaţă, brânză, salam, şuncă, toate la discreţie. După acest Frühstück vienez am fost sătui până după ora 4 pm.

Fiind ziua plină de Viena am avut planuri mari. De acasă, ne-am propus să vizităm, într-o zi şi jumătate, de la est spre vest. Întâi să mergem cu metroul până la Centrul ONU care este situat pe malul stâng al Dunării, să venim apoi în Prater pentru o vizită foarte scurtă, să mergem în centru şi să-l parcurgem pe jos pe la Operă şi Teatru şi vizita principală să fie castelul Schönbrunn. Spre seară ne-am propus să vizităm catedrala St. Ştefan.

Buşonul de pe autostradă şi timpul pierdut cu găsirea hotelului, din ziua precedentă, precum şi ploaia care a început, ne-a făcut să schimbăm planul şi să începem cu castelul Schönbrunn. Am mers de la hotel pe Adalbert Stifter Strasse până la staţia de metrou Spittelau, de unde ne-am dus la Schönbrunn.

Evident că din staţie şi până la castel, cam 3-400 de metri, ne-a plouat torenţial, udându-ne de la genunchi în jos în totalitate. Astfel pregătiţi am început vizita.

După ce am stat cam un sfert de oră la o coadă, am cumpărat bilete de intrare la Grand Tour Ungeführt (imperial). Preţul unui bilet era de 135 ATS (9,81 €).

Împăratul  Leopold I (1658-1705) l-a însărcinat pe arhitectul Fischer von Erlach, la sfârşitul secolului al XVII-lea, să-i construiască un pavilion de vânătoare în stil baroc. La mijlocul secolului al XVIII-lea, Maria Tereza (1740-1780) a transformat reşedinţa de vară, prin arhitectul  Nicolaus Pacassi,  în castelul Schönbrunn, cunoscut astăzi în lumea întreagă.

Vizita noastră (neghidată) a durat două ore, deşi în program scria că Circuitul Imperial durează aproximativ 50 de minute. Am văzut 40 de săli ale apartamentelor imperiale şi am putut asculta în căşti, comentariul pe casetă despre exponatele din fiecare sală. Mie mi-a folosit mai puţin căci aceste comentarii erau numai în engleză şi germană (deşi afişele ziceau că se poate asculta în 10 limbi, inclusiv în franceză), aşa că a trebuit să-mi pun ochelarii, să citesc etichetele, să dau ochelarii jos, să mă îndepărtez şi să privesc exponatul şi apoi iar să-mi pun ochelarii, să citesc etichetele... ş.a.m.d... din nou de la capăt.

Apartamentele familiilor imperiale reunesc fastul, splendoarea, delicateţea şi bunul gust. Am văzut cabinete de lucru, săli de masă, dormitoare, tablouri, obiecte folosite de familiile imperiale, mobilier, dar cel mai impresionant a fost Marea Galerie a împărătesei Maria Tereza,  lungă de 40 m şi lată de 10 m, "un magnific exemplar al culturii baroce". Păcat că cu zece ani înainte am văzut Sala Oglinzilor de la Versailles pe care Marea Galerie nu o poate egala.

Impresionante sunt şi grădinile de la Schönbrunn. Existau grădini aici încă din secolul al XIV-lea.

Domeniul a ajuns în posesia Habsburgilor fiind cumpărat de către împăratul Maximilian al II-lea (1527-1576) în 1569. Leopod I l-a însărcinat pe Jean Trehet în 1693, să amenajeze aici o grădină după model francez. Remarcabil a fost "Labirintul" construit între 1698 şi 1740 care avea o lungime totală de 3 km. În 1892 a fost redus ca dimensiune, dar în 1998 direcţiunea castelului a hotărât să-l reconstruiască, pe cât posibil, după vechiul model. După construirea castelului, începând din 1750, grădinile au fost permanent reamenajate şi renovate. S-a construit Oranjeria, celebrele fântâni (la Belle fontaine) şi parcul şi-a căpătat un caracter original cu sistemul de alei în formă de stea.

Intre 1772 şi 1780 Ferdinand von Hohenberg a construit o serie de monumente cu scopul de a fi puncte de reper şi bineînţeles, de a atrage atenţia. Putem semnala printre acestea "Glorieta", o poartă triumfală în trei arce la care se ajunge urcând o scară, devenită astăzi un simbol al Schönbrunn-ului. Tot atunci au fost ridicate Fântâna lui Neptun, ruinele romane, obeliscul şi numeroase statui ornamentale. Împăratul Franz Joseph (1848-1916) a inaugurat în 1882 Palmarium (sera de palmieri), cea mai mare din Europa, unde se pot admira şi astăzi cele mai frumoase exemplare din colecţia, devenită istorică, a plantelor de la Schönbrunn.

La ieşirea din castel ploaia se oprise aşa că, am intrat în grădini prin poarta Hitzing, rezervată vizitatorilor obişnuiţi. Ne-am plimbat pe alei, inclusiv pe o parte din cele în formă de stea, am admirat aranjamentele florale, unde o armată de grădinari lucrau printre vizitatori, am fost stropiţi de apa dusă de vânt care ţâşnea din Fântâna lui Neptun, am urcat pe o scurtătură până la Glorietă, am privit castelul de pe scările ei şi presaţi de evenimente am revenit la poarta de intrare. Jumătate dintre noi au fost satisfăcuţi, cealaltă jumătate nu.

Din aceeaşi staţie de metrou ne-am întors la hotel.

Ne-am dat seama că în timpul rămas nu mai putem să vizităm decât Catedrala St. Ştefan. Am mers cu metroul din Spittelau, am schimbat pe undeva linia şi am ajuns în centru. După o scurtă plimbare de vreo 500 de metri am ajuns la catedrală.

Catedrala St. Ştefan este simbolul Vienei, aşa cum turnul Eiffel este simbolul Parisului. Pe locul ei a existat o veche bazilică romană, care a fost sfinţită în 1147. Din ea se mai păstrează astăzi numai "Poarta giganţilor" şi "Turnul păgân". Între 1303 şi 1340 s-a construit "Altarul Albertin", prima dintre părţile gotice ale catedralei. În 1359 Rudolf al IV-lea a hotărât ca toată construcţia să se continue în stil gotic. În 1443 a fost terminată construcţia turnului sudic care are înălţimea de 137 de metri şi care şi astăzi domină Viena. Turnul nordic nu a mai fost terminat niciodată.

Catedrala St. Ştefan ocupă locul trei, ca înălţime, din Europa, după cele din Ulm şi Köln. Are vitralii frumoase, numeroase capele laterale şi o celebră orgă cu 9.000 de tuburi. Catedrala a fost foarte avariată la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, din 1952 începând o vastă campanie de restaurare, printre altele, ridicându-se din nou turnul de nord, căzut în timpul războiului.

Când am ajuns la catedrală tocmai se termina slujba de seară, cu o piesă pentru orgă, care a durat aproape 10 minute. Am vizitat apoi catedrala. Este remarcabilă, dar, ţinând cont de faptul că în urmă cu zece ani am văzut catedralele din Reims, Laon, St. Quentin, precum şi Notre-Dame şi Sacre-Coeur din Paris, impresia cu care am rămas după vizită nu a fost chiar aşa de puternică. Ar fi trebuit să vizitez Viena înaintea Franţei!

De la St. Ştefan ne-am întors la hotel cu metroul, pe care l-am luat chiar de alături de catedrală. Pe Adalbert Stifter Strasse, cam la 50 de metri de hotel, Betty a avut un mic accident, a "călcat rău" şi s-a temut că asta o să-i afecteze activitatea în zilele următoare, dar a avut noroc că după îngrijiri atente, "călcătura" nu a mai afectat-o.

Înainte de culcare am studiat pe hartă cam pe unde să ieşim din Viena spre autostrada de Germania.

25 Iulie. Ne-am trezit, am servit Frühstück-ul, bogat ca şi în ziua precedentă şi ne-am îmbarcat în maşină.

Am ieşit din parcare, am mers spre Floridsdorfer Brücke, dar acum am ştiut cum să mă încadrez, pe banda din mijloc, am luat-o la stânga, m-am dus din nou în parcarea supermagazinului de luni, am revenit pe benzile din sens opus şi am luat-o înainte pe Adalbert Stifter Strasse, am trecut de Spittelau, am mers spre centru şi la un moment dat a apărut un panou indicator cu drumul spre autostrada de Linz. Am urmărit indicatoarele şi după o jumătate de oră eram pe autostradă.

După mai puţin de două ore şi jumătate am parcurs cei 260 de kilometri şi am trecut pe teritoriul german, înainte de Passau.