duminică, martie 15, 2015

Viena 2009

Oraş: Viena
Coordonate Geografice: 48g12m30s N  16g22m19s
Ţara: Austria
Populaţia: 1680000 locuitori
Data Sejur: 18-20 Aprilie 2009
Locuinţă: Cryston Hotel

18 AprilieÎncă din luna februarie, de la ziua mea, am hotărât să ne petrecem Sărbătorile de Paşti la Viena. Iniţiativa a plecat de la Michaela, cuscra noastră, care personal a organizat totul. A căutat pe internet bilete la spectacole, le-a plătit şi a găsit şi hotelul la care vom locui. Vremea a trecut şi suntem gata de drum.

Sâmbătă în zori, pe la ora 5 am plecat cu maşina noastră la Cluj, pe întuneric şi pe un drum parţial cu ceaţă. Era primul drum mai lung pe care l-am făcut după problemele pe care le-am avut cu ligamentul. Am ajuns într-o oră la cuscri, am transbordat bagajele în maşina lor, am lăsat maşina mea la ei în garaj şi voioşi ca şoimul cel uşor am pornit-o spre Oradea.

Prima oprire am făcut-o la un restaurant de la şosea în Săbolciu unde am băut câte o cafea bună.

În drum spre Oradea...

La o cafea.
Am mai oprit apoi în Oradea să o vedem pe mama soacră şi după puţin timp ne-am dus la Borş şi am trecut în Ungaria.

Este acelaşi drum, pe care l-am străbătut de mai multe ori, de astă dată nu foarte aglomerat, poate pentru că este sâmbătă. Am oprit la o benzinărie pentru a ne cumpăra vigneta (matricza), am ajuns la intrarea pe autostrada M5 şi am oprit în parcarea unde se găseşte pensiunea Venus. Fiind devreme nu am stat să mâncăm un gulyas picant, acţiunea urmând să se desfăşoare la întoarcere.

Am continuat drumul pe şoseaua de centură M0 de unde am ajuns la autostrada M1 de Viena. Am fixat pe GPS adresa hotelului Cryston din Viena, Gaudenzdorfer Guertel 63, ocazie cu care voi testa aparatul. Până acum, acesta nu a fost folosit decât în ţărişoară, unde nu m-am confruntat cu probleme de orientare şi m-am putut descurca şi fără GPS.

Aglomeraţia de pe autostradă fiind medie, am ajuns destul de repede la graniţa cu Austria unde am oprit în prima parcare pentru a ne cumpara vigneta austriacă. Mircea nu a mai vrut să o lipească pe parbriz ca să nu trebuiască să o radă când o va da jos.

Am continuat drumul şi după vreo 60 de km Ioana de pe GPS a început să ne ghideze, spunându-ne unde să ieşim de pe autostradă, pe care străzi şi străduţe să o luăm la stânga sau la dreapta, astfel că după numai vreo două reconfigurări ale traseului am ajuns la hotel şi ne-am garat în parcarea lui, la ora 1 pm, ora Vienei.

Cam înţepeniţi...

În parcarea hotelului...

Din Viena.
Am fost la recepţie şi un funcţionar mai în vârstă (chiar şi decât noi) , care vorbea engleza, ne-a dat cheile camerelor rezervate încă din februarie. Supremii aveau camera 16 iar noi 19, situate în vecinătate la etajul I.

Camera cuscrilor.

Camera noastră şi primăvara vieneză.
 Hotelul era vechi, funcţionând încă de pe vremea imperiului, din 1907, dar a fost renovat şi probabil restaurat cu timpul. Are ferestre de termopan, cu rolete, baia cu duş, televizor, un mic frigider şi paturi confortabile. Am coborât în parcare şi am adus sus bagajele.

I-am invitat pe cuscri la noi în cameră, unde am băut câte o ţuică şi am mâncat ceva, urmând ca în continuare să ne odihnim înainte de a merge la opera vieneză. Urmează să ne reîntâlnim la recepţie la ora 5.

După o mică partidă de somn ne-am făcut toaleta, ne-am îmbrăcat elegant, cu costum, respectiv taior şi la ora 5 eram la recepţie.

Apţi pentru Operă.
Acelaşi recepţioner ne-a spus că cele două tablouri din hol, îi reprezintă pe Franz Iozef şi pe Sissi tineri şi observînd că bătrânelul vorbeşte şi franceza, am mai discutat cu el câte-ceva despre imperiu, despre cele două personaje din tablouri şi despre cum ar fi evoluat istoria universală dacă Franz Ferdinand nu ar fi fost asasinat la Sarajevo. Poate că astăzi capitala noastră ar fi la Viena şi noi am fi austrieci de origine română.


Ţapeni ficiori!
De îndată ce au sosit cuscrii am ieşit, am traversat strada şi ne-am dus în staţia de metrou de vis-a-vis. Am cumpărat de la automat câte un abonament valabil 2 zile şi am coborât pe peron. Opera era pe aceeaşi linie, trei staţii mai spre centru. Capătul liniei era staţia Spitelau pe care am mai utilizat-o în 2001.

Am luat metroul şi am coborât la Operă. Evident că la ora asta totul era închis, spectacolul începând abia peste două ore. Ne-am plimbat pe o stradă pietonală care lega Opera de Biserica Sf. Ştefan, unde ne-am instalat pe scaunele unei cofetării, expuse pe trotuar şi am comandat câte o cafea şi nişte prăjituri vieneze. Sacher-torte pe care le-am mâncat aici la ele acasă erau mult mai neelaborate decât acelea de la Amsterdam, sau de la locurile de parcare de pe autostrăzile austriece. Acestea de aici erau neînsiropate şi fără straturi de cremă intermediară. Dar, dacă am plătit-o, am mâncat-o! Cafeaua a fost însă bună, tare, amară şi fierbite.

Pietoni...

Prin Viena.

La o masă...

De pe...

Trotuar.
Timpul a trecut şi când am revenit la Operă era deja deschis. Din holul ei am primit biletele comandate şi am început să-i vizităm interiorul.

Palatul Operei Naţionale a fost construit între 1861 şi 1869, perioadă în care Imperiul Austriac pierde războiul cu Prusia (1866) şi decade devenind Imperiul Austro-Ungar (1867).

Planurile după care s-a realizat construcţia au apartinut lui August von Siccardsburg şi lui Eduard von der Null şi aceasta a fost în stilul Renaşterii franceze. Pe măsură ce edificiul se ridica, publicul era din ce în ce mai în dezacord cu aspectul său. Campania dusă de presă împotriva Operei a făcut ca der Null să se sinucidă şi Siccardsburg să moară de atac de cord, chiar înainte de inaugurarea celui care a devenit Teatrului Liric Imperial, cu opera Don Giovanni de Mozart.

Încet-încet vienezii s-au obişnuit cu aspectul operei şi aceasta s-a inclus cu cinste în peisajul capitalei. În 1945 eliberatorii aliaţi au bombardat acest important obiectiv strategic dărâmându-l aproape în întregime. Timp de 10 ani un grup de arhitecţi a condus reconstrucţia Operei după planurile iniţiale din secolul trecut. A fost reinaugurată în 1955 cu Fidelio de Beethoven.

Având suficient timp până la începerea spectacolului, ne-am plimbat prin holurile de la fiecare etaj, am făcut poze şi am admirat printre altele şi busturile dirijorilor şi ale directorilor celebri ai Operei, bustul lui Gustav Mahler fiind sculptat de Rodin. Directorul actual al instituţiei este din 1992 Ioan Holander, născut în Timişoara în 1935.















Îndrumaţi de plasatori am intrat în sală, unde instrumentiştii îşi acordau instrumentele. Sala, deşi foarte mare, e cu ceva mai mică decât cea de la Opera Covent Garden din Londra şi parcă mai puţin luxoasă. Ne-am ocupat locurile noastre din cele peste 2200 existente şi bineînţeles că am făcut poze şi în sală. Parterul era aproape fără spectatori, dar într-un timp record absolut toate locurile s-au ocupat, spectacolul ţinându-se cu casa închisă.

La...

Locurile...

Noastre.

Scena şi fosa orchestrei.

Sala.

Tavanul.

Scene...

Din...
Spectacol.
Se juca Liliacul (Die Fledermaus) de Johann Strauss-fiul, dar nu opereta ci un balet după aceasta, realizat de Roland Petit. Opereta am mai văzut-o la Timişoara pe când eram student (în anii 60), într-un spectacol obişnuit şi nu în spectacolele speciale din seara de revelion.

Acum în rolurile principale erau distribuiţi doi balerini de renume european Robert Tewsley şi Polina Semionova şi evident că prestaţia lor a fost deosebită. Nu oricine ajunge prim-balerin la  Opera Naţională  din Viena! Ne-a surprins însă plăcut înaltul profesionalism al corpului de balet, excelenta sa sincronizare şi puteai jura că toţi aceştia erau şi ei prim-balerini.

Scene...

Din balet.

Cortina.

Aplauze finale.

Robert Tewsley şi Polina Semionova.

Planul sălii.
In pauza dintre acte am ieşit pe hol, unde la fiecare etaj era câte un bufet bine dotat unde puteai lua sandvici-uri cu icre negre, şampanie, vin alb, vin roşu, cafea şi până la apă minerală. Eu am luat numai o cupă mică de şampanie, pentru că urma să sărbătorim Învierea la hotel, iar doamnele au mai băut încă o cafea.

După actul doi, spectacolul s-a sfârşit şi fără grabă am ieşit în stradă, mai plimbându-ne încă printr-o Vienă primăvăratecă şi iluminată feeric. Am ajuns din nou la Catedrala Sf. Ştefan, de unde am luat metroul spre casă.

Plimbare...

Nocturnă...

Prin centrul...

Vienei.
La hotel, unde am ajuns după miezul nopţii, am ciocnit întâi nişte pahare cu ţuică, apoi câteva ouă roşii, am mâncat ouăle cu şuncă, am mai mâncat nişte friptură şi am băut şi cîte un pahar cu vin. Aşa am serbat Învierea Domnului nostru Isus Cristos.

După aceasta ne-am culcat, ca să fim apţi pentru programul zilei următoare.

19 Aprilie. Am dormit destul de agitat după cina copioasă şi târzie, dar pe la ora 8 eram treji, netrebuind să apelăm la telefonul celular. Am făcut un duş, m-am bărbierit şi am urmărit la televizor vremea în principalele staţiuni montane ale Austriei.

Trebuie să ne întâlnim la ora 9 cu supremii la micul dejun în sala de la parter. Pe la ora 8:45 Betty s-a dus la camera lor, a bătut la uşă şi nu a răspuns nimeni. A coborât la sala de mese şi nefiind nici aici, a urcat şi a bătut mai zdravăn. Atunci a apărut Supremul somnoros şi ne-a asigurat că în 25 de minute vor fi gata pentru micul dejun.

În sala de lângă recepţie era un bufet suedez cu multe bunătăţi, toate aflându-se din belşug. Eu mi-am ales în general mezeluri de toate felurile existente. O chelneriţă a venit la masa noastră să ne toarne cafea sau ceai, la alegere şi ne-a spus Cristos a Înviat! Era româncă din jurul Aradului şi lucra la hotel de 16 ani.

După micul dejun am mers la cameră şi ne-am îmbrăcat în ţinută sport, pentru că mergeam la un spectacol de dresaj al cailor lipiţani, aparţinând Şcolii Spaniole de Echitaţie, care se află tocmai la Viena şi are o activitate neîntreruptă de peste 400 de ani. Singurul Supremul, dintr-un ciudat respect pentru cai, a venit îmbrăcat în costum.

Spanische Hofreitschule a fost fondată în 1572 şi actualul manej şi sala au fost construite în Palatul Hofburg între 1729 şi 1735, în stil baroc. Este cea mai veche şi ultima şcoală unde dresajul e practicat în stilul clasic. Se folosesc cai lipiţani, care la naştere au culoarea neagră-roşcată şi pe măsură ce cresc devin albi. Rasa aceasta de cai se potriveşte cel mai bine dresajului, învăţând uşor şi cu plăcere elementele de balet, necesare spectacolului. Dar aceasta numai după o cantitate imensă de muncă, calul şi jokey-ul exersând împreună timp îndelungat, creând în final un ansamblu perfect. Majoritatea cailor provin dintr-o crescătorie austriacă situată în apropierea oraşului Graz. Spectacolele de dresaj sunt oferite publicului începând din 1920.

Am ajuns la sala din Palatul Hofburg cu o jumătate de oră înainte de începerea spectacolului, am ridicat biletele, deasemenea comandate de cuscra pe internet şi ne-am dus pe o terasă în aer liber, aflată în incintă, unde Mela a luat o imensă prăjitură numită Maria Tereza şi evident o cafeluţă. Betty s-a mulţumit cu o cafea filtru şi noi, eu şi Mircea am luat câte un ţap de bere, singurul articol pe care-l mai puteam consuma după micul dejun copios.

Înaintea...

Spectacolului...




De dresaj...

Al...

Cailor...

Lipiţani.
Spectacolul a început exact la ora anunţată şi a fost extraordinar! Am urmărit evoluţia a câte, doi, patru, şase, opt sau doisprezece cai cu călăreţii lor, executând pe muzică figuri de dans pe care eu personal nu le pot descrie, dar pot spune că m-au încântat pur şi simplu. Publicul a fost rugat ca în timpul spectacolului să nu facă poze, bliţurile deranjându-i pe cai. Nu m-am putut abţine şi am făcut câteva poze, dar fără bliţ (dacă am făcut şi în Capela Sixtină!!!) şi deasemenea am făcut şi un mic filmuleţ. Toţi am fost impresionaţi de baletul cailor, dar cel mai mult a fost Mircea, în persoana căruia se îmbină specialistul cu marele iubitor de cai.

Manejul.

La locurile...

Noastre.

Înaintea începerii...

Spectacolului.



Fotografii...

Clandestine.





Reclamă.

În...

Faţa...

Palatului Hofburg.
Spectacolul a durat exact o oră şi am ieşit în faţa Palatului Hofburg unde era o îmbulzeală şi o gălăgie infernală, pentru că era locul din care se dădea startul unui concurs de maraton, la care participau tot felul de oameni, de la sportivi consacraţi, până la amatori de diferite vârste. Pista trecea prin piaţă, era mărginită de garduri mobile, înţesate de privitori şi organizatorul maratonului, Radio Viena, transmitea o muzică cu o intensitate ce depăşea cu mult suta de decibeli.

Cu greu am reuşit să părăsim arealul, pentru asta trebuind să traversăm şi pista de maraton, printre concurenţi şi am mers la statuia Împărătesei Maria Tereza. Vremea era foarte frumoasă şi caldă, de primăvară târzie şi după cum a remarcat cuscra, Mircea era singurul bărbat îmbrăcat în costum pe o suprafaţă de 2 km pătraţi.

Cu...

Împăratul...

Leopold.



Cu...

Maria...

Tereza.
În pas de plimbare ne-am dus la Catedrala Sf. Ştefan şi am mai vizitat-o şi acuma temeinic, pentru că ne aflam între două slujbe. Am aprins câteva lumânări pentru morţii noştri, fiind prima zi de Paşti şi încet am mers spre Piaţa Operei de unde am luat metroul până la hotel.

În Domul Sfântul Ştefan.

Catedrala...

Arhiepiscopiei...

Romano-Catolice...

Din Viena.


Lumânări...

Pentru morţii noştri.

Vedere spre altar.
Am luat masa de prânz tot în camera noastră şi am mâncat la fel ca şi în Noaptea de Înviere.

După masă ne-am retras în camerele noastre pentru odihnă, urmând să ne întâlnim la ora 5.

La ora stabilită ne-am dus la staţia de metrou şi din nou am mers până la Operă. Ne-am mai plimbat prin centru şi iar am ajuns la o cofetărie unde am luat prăjituri, cafea şi apă minerală.

Pe o străduţă de lângă respectiva cofetărie se află o biserică, iar în curtea ei este o casă în care a locuit Mozart în anul 1781, timp de şase săptămâni, cât s-a aflat în slujba episcopului Colloredo. După o ceartă cu respectiva faţă bisericească, Mozart a părăsit locuinţa si a demisionat din slujbă.

Într-o capelă din clădire, numită Sala TerrenaMozart a concertat el însuşi şi a organizat concerte unde au cântat diverşi instrumentişti ai epocii. Biserica de care am pomenit mai sus a fost construită după plecarea lui Mozart, dar Sala Terrena s-a păstrat exact ca pe vremea lui, necesitând doar puţine lucrări de restaurare de-a lungul timpului. Pictura sălii, în stil veneţian, s-a păstrat foarte bine şi arată ca şi acum mai bine de 200 de ani. Datorită faptului că sala a avut şi are încă, o foarte bună acustică, ea este folosită şi astăzi la concerte de muzică de cameră. La un astfel de concert am luat şi noi bilete, tot prin internet, şi tot din luna februarie. Concertul va fi susţinut de un cvartet numit Mozart Ensemble.

Ajunşi pe drumul de trăsuri din curte, în faţa Sălii Terena, am primit biletele comandate şi citind inscripţiile de pe pereţi am aflat ca această clădire aparţine Ordinului Cavalerilor Teutoni (sau ce a mai rămas din el) şi că la etajul I se află arhiva Ordinului.

Clădire a Ordinului Cavalerilor Teutoni.
Sala pictată în frescă se remarcă prin scenele de un comic excesiv, prin scenele de o senzualitate barocă, prin picturi florale şi prin scene cu animale, toate evidenţiind scopul sălii drept un loc al plăcerii pentru trup şi suflet. Restaurările făcute au evidenţiat faptul că Sala Terrena este partea cea mai veche a clădirii. Aşa cum am mai pomenit mai înainte, tot o plăcere a trupului şi a sufletului este şi acustica remarcabilă a sălii.

Sala Terrena.

Capelă...

Cu...

Decoraţiuni...

Veneţiene.
Sala are doar 30 de locuri şi cum noi ne-am comandat biletele printre primii, am ocupat chiar locurile de onoare din rândul I.

Locurile...

Noastre.


Când a apărut cvartetul pe estrada din faţa noastră, am văzut că era format din trei bărbati, doi la vioară şi unul la violă şi o tânără la violoncel. Bărbaţii erau îmbrăcaţi în costume autentice de pe vremea lui Mozart, redingotă, pantaloni până la genunchi si ciorapi albi (pantofii erau însă moderni) iar fata purta şi ea redingotă, dar pantalonii erau moderni.

Trei din cvartet.
Au executat în prima parte a concertului trei piese: Mozart Divertimento in F-Dur(Major) K.V. 138Bach Air şi Haydn Quartett in C-Dur(Major) op.33/3 Vogel Quartett

În pauză am ieşit în curte unde s-a organizat un bufet, de la care puteai cumpăra la preţuri exorbitante şampanie, vin sau răcoritoare. Un pahar (nu cupă) de şampanie costa 5 euro, mult mai scump decât o cupă de şampanie cumpărată cu o seară înainte la Operă. Evident că nu am cumpărat nimic, dar nici restul populaţiei nu se prea înghesuia.

În partea a doua s-a executat Mozart Quartett in D-Moll(Minor) K.V. 421. Cvartetul era bine sudat, au cântat mult timp împreună şi execuţia a fost de o foarte bună calitate. Ei au susţinut concerte nu numai în Europa ci şi în Japonia şi America de Sud.

După un scurt bis, concertul s-a terminat şi după plecarea spectatorilor am mai rămas puţin să facem poze cu sala.




Am făcut în continuare o nouă plimbare prin centrul iluminat al Vienei şi în drum spre Sf. Ştefan ne-am oprit la o berărie cu mese pe trotuar unde, în atmosfera caldă de primăvară, am băut câte o sticlă de bere.

La o...

Bere.
Ne-am continuat plimbarea până la catedrala cu turnul mare iluminat şi ne-am întors pe jos la staţia de la Operă de unde am luat metroul la hotel.

Sfântul Ştefan noaptea.
Am mâncat câte ceva în cameră, dar nu aşa de mult ca ieri şi apoi ne-am culcat. Era trecut de miezul nopţii.

20 Aprilie. Dimineaţa ne-am sculat destul de odihniţi şi am mers să luăm micul dejun. A fost la fel de bogat ca şi ieri.

După micul dejun am mers în cameră şi am finalizat împachetarea. Am ieşit, am salutat-o pe patroană, ne-am dus la maşină în parcarea hotelului, am depus bagajele şi am fixat GPS-ul pe Cluj.

Ioana a început să ne dea indicaţii şi ne-a scos la autostrada de Budapesta.

Am mers vreo 60 de km şi am oprit în ultima benzinărie din Austria, aproape de graniţa cu Ungaria. În timp ce făceam plinul cu motorină un poliţist a sosit în faţa pompei şi vorbea foarte violent cu şeful benzinăriei. După ce am terminat şi mergeam să plătim ne întreabă dacă ştim că suntem în Austria şi unde e vigneta? Mircea scoate prompt portofelul şi i-o arată. Pe faţa sa s-a văzut cum dispare satisfacţia şi acru, dar neputiincios ne pune să o lipim pe parbriz, ca să putem fi controlaţi de la distanţă. Am lipit-o într-un singur colţ, am plătit motorina şi ne-am alăturat doamnelor care-şi beau cafeaua şi se distrau cum vânzătoarele de la bufet ştiau numele produselor lor şi în româneşte.

După ce am trecut frontiera, primul lucru pe care l-am făcut a fost să dezlipesc vigneta.

Am continuat drumul până la Budapesta şi după parcurgerea lui M0 am intrat pe M5 şi am oprit la locul de parcare unde se afla Pensiunea Venus.



Aici se va desfăşura al partulea punct al programului, servirea unei porţii de gulyas picantNe-am mai oprit şi altă dată la Venus şi acum nu mai facem greşeala ca după gulyas să mai comandăm şi felul doi, pentru că nu mai poţi să-l mănânci. Noi trecem direct la desert care e format din clătitele specifice casei.

Aşteptând...

Gulyas-ul.

Mult...

Iute...

Fierbinte.

Aaaaah!
O porţie de gulyas leves are aproape un litru, este o supă consistentă, destul de densă de la atâta fierbere şi are în compoziţie rotocoale de morcovi, o mare cantitate de carne de vită şi cartofi tăiaţi cubuleţe. Pentru doritori se aduce o pastă de ardei iute marca Eros Pista (în traducere Ştefan cel Forţos) din care poţi să-ţi pui atâta, încât să fie suficient de iute. Noi toţi nu putem să concepem a mânca gulyasfără a ne arde în cerul gurii, deci nu am făcut economie de Pista. Am mâncat şi porţia de clătite şi am plecat.

Am părăsit autostrada şi pe drumul naţional N4 am venit spre casă, luptându-ne să depăşim coloanele de maşini care mergeau în acelaşi sens cu noi.

După mai puţin de trei ore, am ajuns la Borş şi de aicea la Oradea, unde ne-am oprit la mama-soacră. Ne aştepta cu masa, dar după porţia de la Venus nu am putut gusta absolut nimic.

Fiind a doua zi de Paşti şi făcându-se seară, o coloană neîntreruptă de maşini venea din sens opus spre Oradea.

De la Piatra Craiului, maşinile din sens contrar s-au mai rărit şi am ajuns cu bine la Cluj.

Aici am transbordat bagajele în maşina noastră şi pe la ora opt am plecat spre Dej.

Acum grosul maşinilor venea spre Cluj, se târau aproape, sau erau chiar blocate în trafic, în timp ce noi, câteva autoturisme (camioanele nu circulau) am venit lejer spre Dej.

Am ajuns înainte de ora nouă, am descărcat bagajele şi ne-am bucurat că în Judeţul Cluj a treia zi de Paşti este liberă, urmând să recuperăm cursurile zilei de marţi, sâmbătă.

Acasă, a doua zi.
Aşa s-a sfârşit această scurtă, dar plăcută vacanţă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu