joi, martie 19, 2015

Regensburg 2012

Oraş: Regensburg
Coordonate Geografice: 49g01m00s N  12g05m00s E
Ţara: Germania
Populaţia: 136500 locuitori
Data sejur: 4, 5 Februarie, 11, 12 Februarie, 14, 15, 16 Iulie, 22, 23 Iulie 2012
Locuinţă: Hotel Etap

4 Februarie. După un somn odihnitor, la hotelul din Mosonmagyarovar, ne-am făcut toaleta de dimineaţă şi la ora 6 am coborât la micul dejun. Acesta a fost foarte bogat, cu mâncăruri la alegere şi la discreţie. Eu am fost foarte cumpătat, fiind şofer, dar Betty a combătut voiniceşte apărând onoarea familiei în ce priveşte cantitatea de mâncare ingerată.

O angajată care a venit în schimbul de zi, în timp ce noi mâncam, a spus că afară erau -22 gr C.

Am dus bagajele la maşină, ne-am cam chinuit cu dejivrarea parbrizului şi ghidaţi de GPS am ajuns la autostrada spre Austria. Atât autostrada cât şi câmpul erau fără zăpadă.

Am ajuns repede în ţara vecină şi pe un vânt înfiorător de tare şi de rece, am coborât la magazinul benzinăriei de la graniţă, de unde am cumpărat vigneta austriacă.

Aici a sunat şi telefonul mobil să mă felicite, căci era ziua mea.

Am plecat mai departe, am ajuns pe centura foarte modernă a Vienei, despre care am mai scris şi altă dată şi urmând indicatoarele, acelea vizuale, care coincideau cu cele verbale, date de GPS, destul de repede rulăm pe autostrada de Linz.

La Sternberg am luat motorină la o pompă de pe autostradă şi am plătit preţul record de 1,6666 de euro/litru.

Am traversat Austria, am trecut în Germania si după 100 de km aproximativ, am ajuns în apropierea Regensburgului.

Deşi am locuit de mai multe ori în acest hotel, rezervat în Regensburg, el fiind mai la periferie, dar lângă autostradă, nu am vizitat niciodată centrul oraşului şi monumentul său cel mai de preţ:   Catedrala  Sf.  Petru  cunoscută şi ca Domul din Regensburg.

Acum am fixat GPS-ul pe Dom Plaz 3 şi acesta ne-a ghidat până în faţa măreţului edificiu. Am găsit destul de greu un loc de parcare şi când am coborât din maşină ne-a izbit un frig mai pătrunzător decât cel din România.

Am înconjurat Domul şi am făcut poze din toate poziţiile favorabile. În centrul istoric al oraşului se află faţada de vest, străjuită de cele 2 turnuri gemene, înalte de 105 m, care se cam văd de peste tot din oraş. Aici sunt şi porţile de intrare, deschisă fiind numai una secundară.

În Dom Plaz.

Lângă...

Zidurile...

Catedralei.

Cu turnurile.



Cu faţada.





Am intrat şi înăuntru am găsit câţiva turişti, care alături de noi, înfruntau frigul extrem acumulat între zidurile de piatră.

În interiorul...

Catedralei.



Lumânări pentru morţii noştri.


Vitralii.






Catedrala a fost construită începând din secolul al XIII-lea, este şi astăzi de rit catolic şi este prima catedrală gotică din Germania de sud. Lungimea sa interioară este de 86 m, iar lăţimea şi înălţimea, tot interioare, de 35 respectiv 32 m. Nu are dimensiunile marilor catedrale franţuzeşti, dar este impresionantă. Datorită faptului că în Regensburgul medieval se aflau cele mai celebre ateliere de fabricat vitralii, Domul este înzestrat la toate ferestrele cu cele mai frumoase dintre acestea.

Intrarea secundară.


Piaţa din faţa intrării...

Văzută de pe...

Treptele Catedralei.
Frigul şi îmbrăcămintea noastră neadecvată nu ne-au permis să lungim prea mult vizita, aşa că fără să mai vedem Dunărea şi alte obiective turistice, am fixat GPS-ul pe adresa hotelului şi la ora 3 PM ne aflam instalaţi în camera care era bine încălzită.

După o oră am mers în vecinătate la un restaurant frecventat cel mai mult de şoferii de TIR-uri, pentru că acolo era o mare parcare, foarte aproape de autostrada A3.

Am comandat bere şi câte o porţie de friptură. Fripturile erau foarte bine gătite, dar erau foarte mari, anume pentru şoferul care a condus continuu toată ziua şi aici îşi ia unica masă, care trebuie să-l sature. Ne-am străduit şi noi şi am mâncat aproape toată friptura renunţând însă la o parte din garnitură.

La Restaurantul Şoferilor.

Friptura de vită Media.

Friptura argentiniană
Ne-am întors la hotel, unde mai târziu am băut, în cinstea zilei mele de naştere, şampania cumpărată în Ungaria.

Am dormit bine, urmând ca a doua zi să pornim într-o nouă etapă a  călătoriei noastre hibernale.

5 Februarie.  Ne-am trezit şi după efectuarea toaletei de dimineaţă am coborât cu bagajele la maşină.

Era mult mai frig decât în Ungaria şi parbrizul mult mai jivrat. Am pornit motorul, am orientat jetul de aer, care după un timp a devenit cald, spre parbriz şi numai după vreun sfert de oră a început să se zăreasca ceva prin el.

Am plecat atunci şi ne-am urcat pe autostrada A3 înspre Nuremberg. După vreo 20 de min geamurile s-au dezgheţat. Am oprit apoi într-o parcare unde mi-am dat jos haina şi am rămas în cămaşă, în maşină fiind suficient de cald.

Am trecut, pe rând, de Nuremberg, de Wurzburg şi în apropierea de Frankfurt  într-o parcare, am mâncat în restaurantul său câte un grosse fruhstuck (bogat mic dejun nemţesc).

Autostrada era curată, dar pe câmp era un strat subţire şi neomogen de zăpadă veche.

În jurul Koln-ului am observat că reparaţiile la autostradă, care se făceau încă de acum 7-8 ani erau aproape gata. Existau câte 4 benzi pe sens şi în anumite locuri era abandonat vechiul traseu în favoarea unor porţiuni lungi în linie dreaptă. La alţii se poate!

În apropiere de Weiskirchen am mai făcut un plin de motorină, aceasta fiind mai ieftină decât în Austria. După o scurtă plimbare prin parcare am plecat mai departe.


11 Februarie. Am plecat dimineaţa de la hotelul din Amsterdam şi cu soarele în ochi am circulat bine pe o autostradă puţin aglomerată.

Şi în Germania autostrada era curată (şi plăcut uscată), dar pe câmp era mai multă zăpadă decât duminica trecută. Nu am oprit deloc, pe vremea senină şi foarte rece pe care am prins-o, până la Weiskirchen, la aceeaşi staţie unde am făcut plinul de motorină la dus.

Am făcut şi acum plinul, după care am mers la restaurantul staţiei, unde am luat o cafea şi un pepsi.
Am urmat în continuare autostrada A3 şi cu ceva înainte de ora 3 PM am ajuns la hotelul din Regensburg, acelaşi unde am stat în urmă cu o săptămână.

Am plătit cu cardul rezervarea şi primind de la automat chitanţa, am aflat numărul camerei şi parola de intrare. Am dus bagajele necesare în cameră, am băut o ţuică şi am ieşit la restaurantul şoferilor să luăm masa de prânz-cină.

Chelneriţa noastră, care cred că era puţin drogată, (sau aşa e ea de la mămica ei), a refuzat printr-un categoric Keine English să priceapă comanda noastră în engleză. Am fost astfel nevoiţi să arătăm cu degetul, pe meniu, ce vrem să mâncăm şi să bem. I-am spus în franceză că pretenţia ei, ca toată lumea să vorbească nemţeşte, ar fi justificată numai dacă Hitler ar fi câştigat războiul. Nu a înţeles niciun cuvânt, nici măcar cuvântul Hitler.

Porţiile comandate au fost iarăşi enorme şi cu toată strădania noastră, nu am putut să le mâncăm în totalitate.

Am revenit la hotel pe întuneric, am comandat la recepţie micul dejun pentru dimineaţa următoare, am mai cerut două perne şi am urcat în cameră.

Ne-am plimbat pe canalele televizorului şi negăsind nimic la care  merita să ne uităm, ne-am culcat destul de devreme.

12 Februarie. Deoarece ne-am culcat devreme, ne-am şi trezit devreme. Ne-am făcut toaleta de dimineaţă, am împachetat şi înainte de ora şapte ne aflam în sala hotelului unde se servea micul dejun.

Era tot bufet suedez. Te puteai servi la discreţie, cu pâine, unt, mezeluri, o gamă variată de pateuri de uns pe pâine, cafea, ceai, ouă fierte şi altele. Fiind şofer, micul meu dejun, pe care mi l-am impus, a fost mult mai sărac decât cel al lui Betty.

Am dus bagajele la maşină şi după ce s-a dezgheţat parbrizul am plecat spre rampa de urcare pe aceeaşi autostradă A3, înspre Passau.

Autostrada era destul de liberă, fiind duminică, majoritatea TIR-urilor au interdicţie de circulaţie în Germania, Austria şi Ungaria, adică pe tot traseul nostru.

Am continat drumul spre Cegled, unde vom dormi la noapte.

14  Iulie 2012. După micul dejun, luat la hotel, am părăsit Cegledul şi ne-am îndreptat spre N4. Am continuat drumul spre autostrada M5 şi apoi pe aceasta am oprit la parcarea cu Pensiunea Venus. Aici am băut câte o cafea. Era prea dimineaţă pentru un gulyas.

Am trecut de pe M5 pe M0 şi mai departe pe M1 spre Viena. Autostrada nu era prea aglomerată şi destul de repede am ajuns la graniţa cu Austria. Aici am coborât şi am cumpărat vigneta austriacă pentru 10 zile.

Am plecat mai departe, am intrat pe superba centură a Vienei şi am ajuns pe autostrada de Linz.

În apropiere de St Polten am oprit în locul de odihnă Rosenberger, unde am mâncat ultimele sandvich-uri pe care le-am adus cu noi.

La plecare, cerul era din ce în ce mai noros şi nu după mult timp  a început să plouă . A fost o ploaie de vară, cu o cantitate mare de apă şi a ţinut pe toată porţiunea austriacă a drumului.

Datorită ploii nu am mai oprit până la hotel la Regensburg.

În faţa...

Hotelului din Regensburg.
Am intrat în posesia camerelor, ne-am instalat şi am plecat toţi patru la restaurantul şoferilor din vecinătate. Am nimerit la masa aceleiaşi chelneriţe, nazista de astă-iarnă, care ura engleza.
Suntem însă clienţi vechi (din 2003 am venit aproape anual aici), aşa că am ştiut ce să comandăm fără a folosi engleza şi fără a cunoaşte germana.

Porţiile de mâncare sunt aici foarte mari şi cum am mai spus, asta este anume să-l sature pe şoferul care a stat la volanul camionului toată ziua şi nu a oprit deloc. Noi nu avem apetitul lor, aşa că ne-am străduit, am combătut cu greu, dar nu am putut mânca tot ce era in farfurie. Am băut în schimb toată berea la halbă pe care am comandat-o!

La Restaurantul Şoferilor.

Cu câte o...

Minusculâ...

Porţie de mâncare.

Împreună în poză.
Era seară când am revenit la hotel şi am mai constatat că nici acum nu se poate urmări programul de la televizor (de bun ce este). Aşa că ne-am culcat şi am reuşit să adormim destul de repede.

15 Iulie. Ne-am trezit şi am luat micul dejun în cameră. Când totul a fost gata am mers la maşină şi am fixat GPS-ul pe adresa Dom Plaz 3. Am plecat apoi spre centrul oraşului.

Am găsit un loc de parcare tocmai în Piaţa Domului. Betty s-a pregătit să meargă să plătească parcarea, dar un cetăţean care se uita curios la noi, i-a spus că fiind duminică, aceasta este gratuită.

Domul din Regensburg.

Tinere (faţă de Dom).
Toţi patru ne-am îndreptat spre Dom şi abia atunci am observat cât de tare s-a înorat. Betty şi Rodi au mers înapoi la maşină să aducă hainele de ploaie.

Se adună nori negri.

Sosesc cu pelerinele.
Înainte de plecarea în vacanţă am cumpărat două pelerine, în caz că ne prinde ploaia pe drum. Le-am ales ca să poată fi pliate şi să ocupe un volum cât mai mic. Betty a găsit o pelerină de damă destul de acceptabilă, dar a mea era de pescar, foarte lungă şi largă şi lipsită cu desăvârşire de eleganţă. Când o foloseşti însă pe ploaie nu te mai gândeşti la asta.

Rodi ne-a spus numai acum, că adevăratul motiv al întârzierii lor la plecare a fost că s-au dus să-şi cumpere şi ea o pelerină ca şi a lui Betty. Speram să nu le folosim, dar iată că nu avem norocul ăsta!

În timp ce doamnele soseau s-a pornit dintr-odată o ploaie torenţială.
Am îmbrăcat în grabă pelerinele, (înafară de Ghiţă care nu avea), am imortalizat momentul şi am intrat în Dom unde se ţinea slujba de duminică.

Plouă în faţa catedralei.

Cu pelerina de pescar.

Cu pelerina elegantă

O-o!

A început ploaia torenţială.



Ca doi pui de bogdaproste.
Despre Catedrala Sfântul Petru (Domul) din Regensburg am mai scris astă-iarnă, imediat după ce am vizitat-o. (Jurnale de Călătorie, Mosonmagyorovar-Regensburg, 4 Februarie 2012).

Am asistat cu toţii la slujba catolică care se distinge prin simplitatea, dar şi măreţia sa. Preotul a fost ajutat de celebrul Cor de Băieţi al Catedralei (Regensburger Domspatzen), cunoscut la nivel mondial.

După ce s-au stins ultimele acorduri ale orgii, slujba s-a terminat şi am vizitat Catedrala, având acum şi permisiunea de a face poze.

Vitraliile de la altar.

Pe scaunele...

Din spate.

Vitralii.





Lumânări pentru morţii noştri.

Altarul.



Orga.







După vizitarea Catedralei am ieşit în piaţă, unde încă mai ploua. Am făcut şi aici câteva poze, de necaz că am prins o astfel de vreme!

În piaţă.

Încă plouă.







După un timp parcă ploaia s-a mai domolit şi ne-am hotărât să mergem pe terasa unei cafenele, Dombrowski, aflată tocmai vis-a-vis de poarta de intrare în Dom. Când am ajuns chelneriţa a şters masa şi scaunele, ude de ploaie şi noi ne-am aşezat, aşa cu pelerinele pe noi.

La cafeneaua Dombrowski.

Şi eu la Dombrowski.

Şi Ghiţă la Dombrowski.

Bine că a stat ploaia.
 Am comandat câte o cafea, care s-a dovedit a fi excelentă: tare, amăruie şi servită cu o mică bucată de ciocolată.

La rugămintea noastră, chelneriţa ne-a explicat cum să ajungem la Dunăre şi ne-am dat seama că eram foarte aproape de cel de-al doilea fluviu al continentului.

În genunchi...

Privesc la tine (prin ocular).
Am mers pe nişte străduţe înguste, trecând pe lângă case seculare, foarte bine întreţinute, până la marele fluviu european. Şi când ne gândim că pe la începutul anilor 1950, un primar socialist al oraşului a vrut să dărâme toate casele vechi, unele în ruină şi să construiască blocuri. Noroc că a fost ales altul, care cu sacrificii financiare a restaurat, putem spune, toate casele vechi şi astăzi Regensburgul amestecă aspectul medieval cu confortul contemporan.

Mergând spre Dunăre.







Cu Dunărea în fundal.
Dunărea aici este destul de aproape de izvoare, lăţima sa fiind în jur de 300 de metri. Are faleza îngrijită; pe unele porţiuni a fost pavată cu piatră cubică încă din vechime, pe altele a fost turnată în mozaic, asta în epocile mai moderne.

Faleza...

Fluviului...

European.
În stânga străzii pe care tocmai am venit se vedea Podul de Piatră (Steinere Brucke) primul pod stabil  peste Dunăre şi singurul din zona navigabilă, timp de 700 de ani. El a fost construit între anii 1135-1146, deci s-a terminat cu exact 800 de ani înainte de naşterea mea. S-au folosit blocuri de piatră cioplită, lipite între ele cu mortar, aceleaşi materiale din care erau făcute şi bisericile la momentul respectiv. Podul are o lungime de 310 metri. A fost utilizat tot timpul de la darea sa în folosinţă, iar din anul 2008 este folosit numai de pietoni, restul traficului făcându-se pe alte poduri mult mai noi. Existenţa podului a dus la dezvoltarea Regensburgului ca oraş comercial, mulţi dintre locuitori devenind negustori bogaţi. Bogăţia le-a permis să construiască monumentele oraşului, (Domul fiind principalul exemplu), să-şi ridice casele care au supravieţuit din evul mediu şi sunt admirabile şi în prezent şi nu în ultimul rând, a făcut să înflorească civilizaţia, pentru care noi, ca turişti, plătim bani grei ca să o putem astăzi savura!

Podul de Piatră.



Macheta zonei podului.
Chiar la piciorul drept al podului se află o casă veche de 900 de ani unde se prepara mâncarea pentru cei care acum peste opt secole îl construiau. Principalul fel de mâncare, care le-a permis să muncească cu spor, a fost un soi de cârnaţi ce se mânca cu varză murată. În aceiaşi casă se prepară şi astăzi cârnaţi bavarezi, se zice că după aceiaşi reţetă, pe care turiştii îi pot obţine pentru aproximativ şapte euro, împreună cu varza murată şi muştarul (berea separat!).

Casa unde...

Se fac cârnaţii bavarezi.
Să revenim acum în umeda realitate, deşi soarele a apărut şi ne arde ca şi între ploi. Ghiţă a propus să mâncăm din vestiţii cârnaţi bavarezi. Eu am zis să mai aşteptăm, din cauză că nu-mi era foame. Puteam face asta şi după plimbarea cu vaporaşul pe Dunăre. Toată lumea a fost de acord, doar Ghiţă a mormăit că numai să nu regretăm, că ce-i în mână nu-i minciună!

Ne-am gândit să traversăm podul. Am intrat pe câteva străduţe înguste şi am ajuns la o stradă care se continua cu podul.

Am intrat pe pod pe sub o arcadă şi alături de ea se află un turn unde este montat un foarte vechi orologiu.  Acesta şi în prezent indică foarte precis ora ( este firesc; doar  suntem în Germania!). Am trecut podul fără să ne grăbim, fiind atenţi la toate detaliile, atât cele de pe pod, cât şi din restul spaţiului, multe dintre ele imortalizate pe fotografii.




Pe Podul de Piatră.

Orologiul Podului.

Turnurile Domului...

Care se cam...

Văd din aproape tot oraşul.
Vaporaşul turistic pe care tocmai l-am pierdut.
Vedere de pe Pod.
Altă vedere.

Poduri noi peste Dunăre.



La mijlocul podului se află o statuie din piatră a unui tânăr care priveşte în zare, cu mâna streaşină la ochi, statuia numindu-se în germană Bruckmandl.

Cu Bruckmandl.



 În legătură cu ea există o legendă medievală care spune că Domul şi Podul au început să fie construite în acelaşi timp. Fiecare dintre cei doi conducători ale lucrărilor, Maestrul şi Dicipolul său, declară că el îşi va termina primul construcţia. Datorită faptului că apa Dunării pătrundea adesea prin batardoul din lemn şi deteriora ce s-a construit deja, Discipolul a cerut ajutorul Diavolului. Diavolul i-a acordat ajutorul cerut şi în unsprezece ani Podul a fost terminat. Drept răsplată Diavolul a cerut sufletele primilor trei care vor traversa Podul. Discipolul l-a păcălit, mânând pe pod un câine, un cocoş şi o găină. Diavolul s-a înfuriat şi a vrut să distrugă Podul. Nu a reuşit însă decât să-l curbeze puţin, din cauză că ajutorul său dat în construcţia Podului a fost foarte temeinic, ieşind o lucrare de o foarte bună calitate. Supărat, el s-a aruncat de pe Pod în Dunăre, după care a ajuns pe teritoriile lui subpământene. În locul unde s-a aruncat au apărut nişte curenţi putrnici, foarte periculoşi pentru navigaţia pe fluviu. Statuia Bruckmandl îl reprezintă pe Discipol, care pe toată perioada lucrărilor se uita cu atenţie spre Dom, să urmărească stadiul la care a ajuns Maestrul cu construcţia.

Adevărul istoric este că Domul a început a fi construit în secolul următor construcţiei Podului şi a fost dat parţial în folosinţă după 250 de ani.

Înainte de a ajunge la Bruckmandl am văzut vaporaşul pentru plimbări pe Dunăre cum acostează mai jos de Pod, şi pleacă cu noua serie de turişti.

Noi am mers până la celălalt capăt al Podului şi ne-am întors fără să ne grăbim.

De la Pod ne-am dus la debarcaderul vaporaşului şi Betty a întrebat-o pe domna de la bilete, în engleză, când pleacă următoarea cursă. Ne-a răspuns într-o română foarte inteligibilă şi uitându-mă la ecuson am văzut că avea nume românesc. Ne-a spus că numai soţul dânsei este român şi că ne-a învăţat limba din respect pentru mama soacră. Cursa următoare va pleca peste două ore.

Puteam să facem o plimbare pe faleză şi să mergem şi la cârnaţii bavarezi.

Dar cine n-are noroc, n-are! Exact ca şi dimineaţă s-a pornit din senin o ploaie torenţială, care ne-a făcut să îmbrăcăm din nou pelerinele şi să fugim spre un loc de adăpost. Am găsit respectivul loc în drum spre Dom, sub arcadele unei case vechi de piatră.

Când ploaia s-a oprit cât-de-cât, am văzut în dreptul Dom-ului o staţie a unui trenuleţ, cu două vagoane, trase de un tractor, care făcea un tur pe la monumentele oraşului. În primul vagon se dădeau explicaţii în engleză, iar în al doilea în germană.

Am luat bilete şi ne-am instalat în primul vagon, unde după noi nu a mai urcat nimeni. Când am pornit au început comentariile la difuzor, evident în germană. Noi dinăuntru nu puteam schimba limba în care se dădeau acestea. Am văzut lucruri frumoase, dar nu am înţeles niciunul prezentările de pe traseu.

Turul s-a încheiat tot în staţia de la Dom, la o oră la care vaporaşul nostru plecase din nou, cu o altă serie de turişti.

Cu trenuleţul în fundal.
În Piaţa...

Domului.
Regretând că am ratat croaziera pe Dunăre nu am mai avut puterea să mai mergem la cârnaţi. De astă dată Ghiţă a avut dreptate!

Ne-m îmbarcat în maşină şi conduşi de GPS am ajuns la hotel.

Aici am mâncat şi am băut în cameră şi mai târziu, după ce am mai testat televizorul, ne-am mai culcat o dată la Regensburg.

16 Iulie. Ne-am trezit odihniţi şi după ce am luat micul dejun în cameră, am părăsit hotelul.

Am intrat pe autostrada A3, pe la pasajul din apropiere şi am rulat până la Nuremberg. Aici am schimbat autostrada, continuând drumul pe A6.

Cu ceva înainte de Heilbronn, am oprit la restaurantul unei parcări unde ne-am băut cafeaua.

Am continuat drumul pe teritoriul german prin apropierea oraşelor  Mannheim,  Kaiserlautern  şi  Saarbruckenn.

La fel ca şi alte autostrăzi nemţeşti şi A6 este o autostradă de mare randament. Construcţia ei permite să se conducă uşor cu viteze mari, asta scurtând timpul de deplasare. Am testat maşina, să văd dacă mai merge cu 200 km/h şi spre disperarea lui Ghiţă, care se teme de viteză, merge chiar uşor, fără să se forţeze. În rest am mers cam cu 160 km/h, în Germania neexistând practic limită de viteză pe autostradă.

Înainte de frontieră, în zona Saarbruckenn am oprit şi ne-am luat masa de prânz.

 Saarbruckenn este capitala landului german Saarland. Acest teritoriu are o istorie zbuciumată. A făcut parte din Imperiul Roman,  apoi din  Sfântul Imperiu Roman. În 1792 armatele revoluţionare franceze ocupă teritoriul, care va fi alipit Franţei până la căderea lui Napoleon. Este împărţit apoi, între Prusia,  Bavaria  şi ducatul de  Oldenburg.  Napoleon al III-lea  vrea să anexeze  Saarbruckenn-ul  şi aşa începe în 1870 Războiul franco-prusac,  care se termină cu desfiinţarea   Imperiului Francez şi  înfiinţarea  Imperiului German (al doilea Reich).

După Primul Război Mondial se formează  Protectoratul Ligii Naţiunilor Saar, aflat sub administraţie franceză. În 1935, în urma unui Referendum, populaţia Protectoratului votează alipirea lui la Germania.

 După Al Doilea Război Mondial, teritoriul face parte din zona de ocupaţie franceză. În urma înţelegerii dintre guvernele francez şi vest-german se organizează un plebiscit şi populaţia votează alipirea zonei la Republica Federală Germană începând cu 1 ianuarie 1957.

Am trecut graniţa, în Lorena şi după câteva zeci de kilometri m-am întâlnit cu un lucru foarte drag mie: peiage-ul francez (despre el am mai scris şi în 2001 August Luxemburg-Saint Quentin). În Ghidul Michelin scria că de la graniţa cu  Germania  şi până la  Paris,  preţul autostrăzii este de 27 de euro (cât preţul vignetei elveţiene pe un an), dar am impresia că noi am plătit mai mult. Punctele de plată ale autostrăzii erau foarte dese.

Am rulat în continuare spre Paris, unde vom înopta la un hotel rezervat prin internet. 

22 Iulie.  Am luat ultimul mic dejun la hotelul din Paris, după care am mers la maşină cu bagajele. Ne-am îmbarcat toţi patru şi ghidaţi de GPS, am ajuns pe autostrada spre Germania. Am parcurs acelaşi drum ca şi luni, dar în sens contrar. Totul a fost bine pe drum şi înainte de ora 5 PM am ajuns la Hotelul nostru din Regensburg, de unde am plecat acum mai puţin de o săptămână.

Ne-am instalat, am degustat din ţuica rămasă şi ne-am dus din nou la restaurantul şoferilor, de astă dată pe terasă.
Din nou la Regensburg.
Am mai făcut o plimbare prin împrejurimi şi ne-am dus apoi în camere. Ne-am uitat la minunatul program de la televizor, după care ne-am culcat.

23 Iulie. După ce ne-am trezit am coborât pentu micul dejun, alături de Recepţie. Era tot bufet suedez, dar faţă de alţi ani în care am mai mâncat aici, nu era pe bază de mezeluri (suntem în Germania doar), ci pe bază de tot felul de paste care se ung pe pâine.

Am urcat apoi în camere, am încheiat împachetarea şi am coborât cu bagajele la maşină. Am mers la rampa de urcare pe autostrada A3  spre  Passau.

Pe autostradă aglomeraţia era medie şi am putut rula cu eficienţă. După o oră şi ceva am trecut în Austria şi am oprit la un Rastplatz din apropierea oraşului Hagen. Aici ne-am băut cafeaua şi am cumpărat ciocolată şi obiecte de artizanat pentru adus acasă. Nu ştiu de ce, dar niciunul nu a vrut să gustăm din prăjiturile austriece, pe care altădată le-am devorat cu plăcere. Am ascultat probabil porunca domnului doctor  Ivanciu! (Aceia care se referă la glicemie)!

Am continuat drumul, trecând prin apropierea oraşelor WelsLinz şi St. Polten. Am mers spre Viena, apoi pe centura ei şi nu am oprit decât lângă graniţa cu Ungaria. Aici am făcut plinul, am luat masa de prânz şi am făcut puţină mişcare să ne dezmorţim.

În Ungaria autostrada a fost liberă şi destul de repede ne-am aflat în împrejurimile Budapestei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu