Viena

Încă din luna februarie, de la ziua mea, am hotărât să ne petrecem Sărbătorile de Paşti la Viena. Iniţiativa a plecat de la Michaela, cuscra noastră, care personal a organizat totul. A căutat pe internet bilete la spectacole, le-a plătit şi a găsit şi hotelul la care vom locui. Vremea a trecut şi suntem gata de drum.

Sâmbătă în zori, pe la ora 5 am plecat cu maşina noastră la Cluj, pe întuneric şi pe un drum parţial cu ceaţă. Era primul drum mai lung pe care l-am făcut după problemele pe care le-am avut cu ligamentul. Am ajuns într-o oră la cuscri, am transbordat bagajele în maşina lor, am lăsat maşina mea la ei în garaj şi voioşi ca şoimul cel uşor am pornit-o spre Oradea.

Prima oprire am făcut-o la un restaurant de la şosea în Săbolciu unde am băut câte o cafea bună.

În drum spre Oradea...

La o cafea.

Am mai oprit apoi în Oradea să o vedem pe mama soacră şi după puţin timp ne-am dus la Borş şi am trecut în Ungaria.

Este acelaşi drum, pe care l-am străbătut de mai multe ori, de astă dată nu foarte aglomerat, poate pentru că este sâmbătă. Am oprit la o benzinărie pentru a ne cumpăra vigneta (matricza), am ajuns la intrarea pe autostrada M5 şi am oprit în parcarea unde se găseşte pensiunea Venus. Fiind devreme nu am stat să mâncăm un gulyas picant, acţiunea urmând să se desfăşoare la întoarcere.

Am continuat drumul pe şoseaua de centură M0 de unde am ajuns la autostrada M1 de Viena. Am fixat pe GPS adresa hotelului Cryston din Viena, Gaudenzdorfer Guertel 63, ocazie cu care voi testa aparatul. Până acum, acesta nu a fost folosit decât în ţărişoară, unde nu m-am confruntat cu probleme de orientare şi m-am putut descurca şi fără GPS.

Aglomeraţia de pe autostradă fiind medie, am ajuns destul de repede la graniţa cu Austria unde am oprit în prima parcare pentru a ne cumpara vigneta austriacă. Mircea nu a mai vrut să o lipească pe parbriz ca să nu trebuiască să o radă când o va da jos.

Am continuat drumul şi după vreo 60 de km Ioana de pe GPS a început să ne ghideze, spunându-ne unde să ieşim de pe autostradă, pe care străzi şi străduţe să o luăm la stânga sau la dreapta, astfel că după numai vreo două reconfigurări ale traseului am ajuns la hotel şi ne-am garat în parcarea lui, la ora 1 pm, ora Vienei.

Cam înţepeniţi...

În parcarea hotelului...

Din Viena.

Am fost la recepţie şi un funcţionar mai în vârstă (chiar şi decât noi) , care vorbea engleza, ne-a dat cheile camerelor rezervate încă din februarie. Supremii aveau camera 16 iar noi 19, situate în vecinătate la etajul I.

Camera cuscrilor.

Camera noastră şi primăvara vieneză.

 Hotelul era vechi, funcţionând încă de pe vremea imperiului, din 1907, dar a fost renovat şi probabil restaurat cu timpul. Are ferestre de termopan, cu rolete, baia cu duş, televizor, un mic frigider şi paturi confortabile. Am coborât în parcare şi am adus sus bagajele.

I-am invitat pe cuscri la noi în cameră, unde am băut câte o ţuică şi am mâncat ceva, urmând ca în continuare să ne odihnim înainte de a merge la opera vieneză. Urmează să ne reîntâlnim la recepţie la ora 5.

După o mică partidă de somn ne-am făcut toaleta, ne-am îmbrăcat elegant, cu costum, respectiv taior şi la ora 5 eram la recepţie.

Apţi pentru Operă.

Acelaşi recepţioner ne-a spus că cele două tablouri din hol, îi reprezintă pe Franz Iozef şi pe Sissi tineri şi observînd că bătrânelul vorbeşte şi franceza, am mai discutat cu el câte-ceva despre imperiu, despre cele două personaje din tablouri şi despre cum ar fi evoluat istoria universală dacă Franz Ferdinand nu ar fi fost asasinat la Saraievo. Poate că astăzi capitala noastră ar fi la Viena şi noi am fi austrieci de origine română.

Ţapeni ficiori!

De îndată ce au sosit cuscrii am ieşit, am traversat strada şi ne-am dus în staţia de metrou de vis-a-vis. Am cumpărat de la automat câte un abonament valabil 2 zile şi am coborât pe peron. Opera era pe aceeaşi linie, trei staţii mai spre centru. Capătul liniei era staţia Spitelau pe care am mai utilizat-o în 2001.

Am luat metroul şi am coborât la Operă. Evident că la ora asta totul era închis, spectacolul începând abia peste două ore. Ne-am plimbat pe o stradă pietonală care lega Opera de Biserica Sf. Ştefan, unde ne-am instalat pe scaunele unei cofetării, expuse pe trotuar şi am comandat câte o cafea şi nişte prăjituri vieneze. Sacher-torte pe care le-am mâncat aici la ele acasă erau mult mai neelaborate decât acelea de la Amsterdam, sau de la locurile de parcare de pe autostrăzile austriece. Acestea de aici erau neînsiropate şi fără straturi de cremă intermediară. Dar, dacă am plătit-o, am mâncat-o! Cafeaua a fost însă bună, tare, amară şi fierbite.

Pietoni...

Prin Viena.

La o masă...

De pe...

Trotuar.

Timpul a trecut şi când am revenit la Operă era deja deschis. Din holul ei am primit biletele comandate şi am început să-i vizităm interiorul.

Palatul Operei Naţionale a fost construit între 1861 şi 1869, perioadă în care Imperiul Austriac pierde războiul cu Prusia (1866) şi decade devenind Imperiul Austro-Ungar (1867).

Planurile după care s-a realizat construcţia au apartinut lui August von Siccardsburg şi lui Eduard von der Null şi aceasta a fost în stilul Renaşterii franceze. Pe măsură ce edificiul se ridica, publicul era din ce în ce mai în dezacord cu aspectul său. Campania dusă de presă împotriva Operei a făcut ca der Null să se sinucidă şi Siccardsburg să moară de atac de cord, chiar înainte de inaugurarea celui care a devenit Teatrului Liric Imperial, cu opera Don Giovanni de Mozart.

Încet-încet vienezii s-au obişnuit cu aspectul operei şi aceasta s-a inclus cu cinste în peisajul capitalei. În 1945 eliberatorii aliaţi au bombardat acest important obiectiv strategic dărâmându-l aproape în întregime. Timp de 10 ani un grup de arhitecţi a condus reconstrucţia Operei după planurile iniţiale din secolul trecut. A fost reinaugurată în 1955 cu Fidelio de Beethoven.

Având suficient timp până la începerea spectacolului, ne-am plimbat prin holurile de la fiecare etaj, am făcut poze şi am admirat printre altele şi busturile dirijorilor şi ale directorilor celebri ai Operei, bustul lui Gustav Mahler fiind sculptat de Rodin.

Îndrumaţi de plasatori am intrat în sală, unde instrumentiştii îşi acordau instrumentele. Sala, deşi foarte mare, e cu ceva mai mică decât cea de la Opera Covent Garden din Londra şi parcă mai puţin luxoasă. Ne-am ocupat locurile noastre din cele peste 2200 existente şi bineînţeles că am făcut poze şi în sală. Parterul era aproape fără spectatori, dar într-un timp record absolut toate locurile s-au ocupat, spectacolul ţinându-se cu casa închisă.

La...

Locurile...

Noastre.

Scena şi fosa orchestrei.

Sala.

Tavanul.

Scene...

Din...

Spectacol.

Se juca Liliacul (Die Fledermaus) de Johann Strauss-fiul, dar nu opereta ci un balet după aceasta, realizat de Roland Petit. Opereta am mai văzut-o la Timişoara pe când eram student (în anii 60), într-un spectacol obişnuit şi nu în spectacolele speciale din seara de revelion.

Acum în rolurile principale erau distribuiţi doi balerini de renume european Robert Tewsley şi Polina Semionova şi evident că prestaţia lor a fost deosebită. Nu oricine ajunge prim-balerin la Opera Naţională din Viena! Ne-a surprins însă plăcut înaltul profesionalism al corpului de balet, excelenta sa sincronizare şi puteai jura că toţi aceştia erau şi ei prim-balerini.

Scene...

Din balet.

Cortina.

Aplauze finale.

Robert Tewsley şi Polina Semionova.

Planul sălii.

In pauza dintre acte am ieşit pe hol, unde la fiecare etaj era câte un bufet bine dotat unde puteai lua sandvici-uri cu icre negre, şampanie, vin alb, vin roşu, cafea şi până la apă minerală. Eu nu am luat nimic, urmând să sărbătorim Învierea la hotel, dar doamnele au mai băut încă o cafea.

După actul doi, spectacolul s-a sfârşit şi fără grabă am ieşit în stradă, mai plimbându-ne încă printr-o Vienă primăvăratecă şi iluminată feeric. Am ajuns din nou la Catedrala Sf. Ştefan, de unde am luat metroul spre casă.

Plimbare...

Nocturnă...

Prin centrul...

Vienei.

La hotel, unde am ajuns după miezul nopţii, am ciocnit întâi nişte pahare cu ţuică, apoi câteva ouă roşii, am mâncat ouăle cu şuncă, am mai mâncat nişte friptură şi am băut şi cîte un pahar cu vin. Aşa am serbat Învierea Domnului nostru Isus Cristos.

După aceasta ne-am culcat, ca să fim apţi pentru programul zilei următoare.